Întâmplarea a făcut să văd în aceeaşi zi de la „Les Films de Cannes a Bucarest” două titluri din Rusia, ambele incluse în secţiunea Un Certain Regard a ediţiei din acest an a evenimentului de pe Croazetă – „Unclenching the Fists”, de Kira Kovalenko, şi House Arest”, de Aleksei Gherman Jr.
Un articol de Ionuţ Mareş|30 octombrie 2021
„Unclenching the Fists”, al doilea lungmetraj al regizoarei Kira Kovalenko, a şi obţinut trofeul cel mare. Prin estetica sa hiper-realistă (cadre strânse, sufocante, pe personaje, o cameră bâţâită şi o imagine brută, rugoasă), dar şi prin subiect, filmul mi-a amintit imediat de o altă producţie rusească din Un Certain Regard, câştigătoare a premiului FIPRESCI în 2017 – „Closeness”, de Kantemir Balagov.
Suntem tot într-o comunitate închisă, puternic legată de tradiţii, doar că acum este vorba de cecenii din Osetia de Nord, republică autonomă din Caucazul rusesc. O tânără care poartă încă traumele fizice şi psihice ale luării de ostatici de la o şcoală din Beslan, în 2004, încearcă să se emancipeze de sub controlul tatălui său, dar şi de sub influenţa unui mediu social dominat de bărbaţi şi fără perspective. Filmul urmăreşte această luptă intensă pentru eliberare, şi o face cu destul meşteşug regizoral.
Problema e însă că am mai văzut acest film de multe ori (paradoxal pentru un lungmetraj premiat într-o secţiune intitulată Un Certain Regard), pentru că scenariul urmează toate bornele la care te-ai aştepta.
Inedite sunt totuşi spaţiul unde se desfăşoară povestea şi comunitatea în care pătrundem – e întotdeauna plăcut să vezi pe ecran noi teritorii. Un plus este şi actriţa din rolul principal, Milana Aguzarova, cu un chip expresiv şi cu o energie deseori captivantă.
Mai bun mi s-a părut în schimb „House Arest”, de Aleksei Gherman Jr., un regizor ale cărui precedente două titluri, „Under Electric Clouds” şi „Dovlatov”, mi-au plăcut de asemenea foarte mult. De această dată, cineastul rus abandonează parabola SF şi incursiunea în trecut şi atacă dictatura actuală din ţara sa.
Deşi nu vorbeşte direct despre Putin, ci propune ca subiect confruntarea dintre un profesor de literatură dintr-un oraş de provincie, acuzat pe nedrept de delapidarea unor fonduri pentru o conferinţă, şi primarul venal pe care intelectualul îl critică public, „House Arest” este un rechizitoriu al corupţiei şi despotismului din Rusia.
Întregul film se desfăşoară în apartamentul profesorului (jucat de cunoscutul actor georgian Merab Ninidze) şi pe o rază de câţiva metri în jurul blocului său, atât cât îi permite brăţara electronică pe care o poartă la gleznă pe perioada arestului la domiciliu şi a derulării procesului. Ce m-a surprins a fost tocmai absenţa artificiilor stilistice cu care mă obişnuisem de la celelalte filme ale lui Aleksei Gherman Jr. Nu mai e o regie care vrea să atragă atenţia asupra sa – drama acestui profesor uşor excentric şi încăpăţânat e mult mai importantă.
Interesant e şi că cineastul rus nu îşi propune atât să ne facă să simţim opresiunea protagonistului, cât să observăm procesul complex de erodare a eforturilor de rezistenţă pe care le depune profesorul în faţa unei maşinării implacabile.
Poate că „House Arest” este o alegorie politică ce aminteşte de filmele contestatare aluzive din perioada comunistă a fostului Bloc Estic (o întoarcere ciudată la vremuri apuse, dar pe măsura derivei autoritare din Rusia lui Putin), însă Aleksei Gherman Jr. îl face suficient de cărnos pentru a fi privit şi ca o dramă realistă de sine stătătoare despre singurătatea unui idealist, căldura unor relaţii umane şi puritatea câtorva principii necesare.
