Filmul ca un chin
https://www.ziarulmetropolis.ro/filmul-ca-un-chin/

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, “Între chin şi amin” (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

Un articol de Ionuţ Mareş|9 Octombrie 2019

“Între chin şi amin” începe cu o prolog care se vrea metadiscursiv: un regizor, însuşi Toma Enache, se duce la Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuti Politici din România, şi îi spune că vrea să facă un film despre ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. Octav Bjoza îl aprobă meditativ.

Este un truc facil, pentru că Toma Enache (care a debutat în 2013 cu “Nu sunt faimos, dar sunt aromân”) vrea să sugereze că a făcut un film care are girul autorităţii morale a foştilor deţinuţi, prin urmare e valoros. Şi ce vom vedea în el trebuie să fie adevărat.

Prologul mai are o secvenţă grandioasă, în care un deţinut scrie cu sângele de pe mâini, pe un perete de celulă, chiar titlul filmului, “Între chin şi amin”, formulă despre care vom afla mai târziu că este un vers dintr-o poezie a unui generic poet ajuns în temniţă.

Dar şi un scurt moment în care vedem cum i se smulge cuiva o unghie de la mână. Suficient pentru a înţelege că va fi vorba de Fenomenul Piteşti.

Apoi intrăm direct în Iad – un cuvânt vehiculat mereu, atât de torţionari (cu voce puternică, răstită – “Eşti în Iad. Nici un Dumnezeu de-al tău nu te scoate de aici. Aici eu sunt Dumnezeu!”), cât şi de victime (cu voce stinsă şi pus în opoziţie cu Raiul despre care spun că îi aşteaptă pentru suferinţele prin care trec).

Doar că Infernul este în primul rând pentru spectator, nevoit să asiste la un film bombastic, plictisitor şi de un kitsch cu care cinema-ul românesc nu s-a mai întâlnit de ceva vreme.

Scenariul şi regia propun doar câteva idei fixe, care ar putea fi, într-un puseu de generozitate, considerate candide, dacă nu ar fi o insultă atât la adresa suferinţei pe care adevăraţii deţinuţi au trăit-o, cât şi la adresa limbajului cinematografic.

Torţionarii, de la mardeiaşii recrutaţi dintre deţinuţii mai vechi şi până la şeful închisorii, jucat de Constantin Cotimanis (capabil să sugrume până la moarte o femeie, doar cu o mână), sunt, bineînţeles, nişte bestii corpolente care mitraliază cu insulte grosolane, atunci când nu bat de-a dreptul (adică o dată la două secvenţe), şi ale căror feţe sunt filmate insistent în prim-plan pentru a li se vedea abrutizarea.

De prim-planuri au parte şi chipurile victimele, dar pentru a ni se transmite presupusa lor suferinţă. Doar că nu e suficient să ai muzică emfatică, dialoguri declamative (scoase din cele mai proaste manuale cu clişee despre comunism), bătăi, lacrimi, feţe tumefiate şi mult, mult sânge (folosit inclusiv pentru a scrie pe pereţi fie versuri mistice, fie turnătorii) pentru ca durerea să treacă ecranul şi să producă în spectator vreun fior (altul decât chicote).

Nu e de folos pentru asta nici cea mai năucitoare secvenţă din cinema-ul românesc post-2000 (e greu de spus că şi post-1990, pentru că filmele primului deceniu de după comunism ascund câteva comori uitate sau neglijate): un tânăr este dezbrăcat, i se apasă pe cap, ca lui Iisus, o coroană de sârmă ghimpată, este acoperit cu o bucată de pânză albă şi, după ce colegii de celulă sunt obligaţi să îi sărute piciorul înmuiat în hârdăul cu rahat, este răstignit cu tot tacâmul  – cruce de lemn improvizată (flancată de alte două cruci cu alţi doi deţinuţi legate de ele), cuie bătute în mâini, ochi bulbucaţi, răcnete.

Este apoteoza unei avalanşe de simboluri pretins religioase, folosite pentru a sugera sfinţenia victimelor, dar care nu fac decât să îşi bată joc de credinţa pe care pretind că o reprezintă.

Dintre victime, se remarcă protagonistul, Tase Caraman (Vali V. Popescu), un tânăr compozitor credincios, arestat (împreună cu fratele său) doar pentru că, spune el, a compus “Oda lui Dumnezeu”. Şi pentru că şeful închisorii se pretinde meloman, îl mai pune uneori pe Tase Caraman să îi cânte la contrabas la el în birou, atunci când subalternii săi nu îl bat ca să i-l scoată pe Dumnezeu din cap.

Se ştie că un film nu e împlinit fără o poveste de iubire, aşa că torturile sunt intercalate cu flashback-uri naive (introduse prin racorduri simpliste), care încep aproape mereu cu un cadru răsturnat (asta pentru că tânărul este de multe ori cu capul în jos în timpul supliciilor din care evadează prin amintiri) şi în care îl vedem pe erou îndrăgostindu-se de o fată frumoasă.

De la întunericul închisorii trecem la plaje liniştite, la câmpii cu flori puternic colorate, la haine impecabil de curate, la chipuri fericite şi la declaraţii de dragoste extrase din romanele de duzină (“Eşti muza mea!”), spuse după o noapte de amor într-o barcă de lemn trasă la mal, la lumina romantică a lumânărilor.

După un final în care se trece la anii `60 şi la graţieri şi în care este demonstrată forţa miraculoasă de tămăduire a muzicii, şi mai ales a “Odei lui Dumnezeu”, se ajunge la un epilog plasat în contemporaneitate – un nou artificiu pretins meta-cinematografic, prin care ni se face şugubăţ cu ochiul.

Fostul şef al închisorii, care nu ne este arătat din faţă, dar pe care îl identificăm după spate şi mai ales după voce, pare să fi ajuns un soi de păpuşar din umbră, care aprobă o sumă mică, într-o discuţie la telefon cu o doamnă responsabilă cu cinematografia română, pentru realizarea filmului pe care tocmai l-am vizionat, pentru că nu o să meargă să îl vadă nimeni şi pentru că, “la cât de prost e românul, o să creadă că e invenţie”.

“Între chin şi amin” (2019) a intrat în cinematografe la 4 octombrie.

24
/07
/19

CRONICĂ DE CARTE Criticul de film Lucian Maier revine în atenţie cu o carte provocatoare, „Timp şi conştiinţă în cinema”, proaspăt apărută la Editura Eikon. Un titlu ambiţios. Şi o premisă la fel: renunţarea la o analiză exclusiv estetică a cinemaului şi trecerea la o analiză a filmului ca discurs.

23
/07
/19

Producția maghiară „Versuri pocite” (2018), regizată de Gábor Reisz, a câștigat atât trofeul „Răzvan Georgescu” pentru cel mai bun film, cât și premiul publicului în competiția celei de-a șasea ediții a festivalului Ceau, Cinema!, care a avut loc între 18 și 21 iulie la Timișoara și Gottlob. Peste 3.500 de spectatori au luat parte la cele 30 de proiecții și evenimente programate în patru zile de festival.

17
/07
/19

Inspirat dintr-un caz real petrecut într-un sat izolat din Italia anilor ‘80, în urma căruia au fost descoperiți 50 de muncitori exploatați de o familie de aristocrați, cel de-al treilea lungmetraj al lui Alice Rohrwacher, „Lazzaro cel fericit” /„Lazzaro felice”, ajunge pe marile ecrane din România din 26 iulie, distribuit de Independența Film.

16
/07
/19

26, 27, 28 iulie - trei seri de filme scurte cum nu s-au mai văzut! Amuzante până la lacrimi, înnebunitor de frumoase, sensibile și apoi brusc brutale, delicios de deștepte și pe alocuri perfecte, scurtmetrajele de la Marele Picnic de anul acesta vor rămâne cu tine mult, mult după ce s-a terminat proiecția. Le vezi din hamace și de pe pătura de picnic, dar unde te duc ele - asta e cu totul și cu totul altă aventură.

15
/07
/19

CRONICĂ DE FILM Încă un film românesc despre comunism? Va fi, probabil, prima întrebare a spectatorului obișnuit când va afla despre „Arest” (2019). Însă scenaristul și regizorul Andrei Cohn, ajuns la al doilea lungmetraj (după „Acasă la tata”, din 2015), propune o tratare diferită.

15
/07
/19

„Caravana filmului românesc – Capodopere ale cinematografiei naționale” invită spectatorii, cu mic, cu mare, să se bucure de o paletă diversă de filme româneşti de succes. Intrarea este liberă la proiecţiile în aer liber, din Piațeta Centrului Civic. Înscrieţi-vă în agendă fiecare seară din perioada 15-21 iulie, ora 21.00.

15
/07
/19

A şasea ediţie a Festivalului Ceau, Cinema! se deschide joi la Timişoara cu filmul de epocă „Domnişoara Paradis”, în prezenţa cunoscutei actriţe germane de origine română Maria Drăguş. Timp de patru zile, publicul cinefil va putea să aleagă dintre cele 30 de titluri incluse în selecția acestei ediţii, care are ca temă filmul „noir”.

13
/07
/19

Serialul documentar spaniol „El Pionero/Pionierul” despre Jesús Gil, politician de origine spaniolă, mogul al fotbalului și magnat al proprietăților imobiliare – una dintre cele mai fascinante și controversate personalități din ultimele decenii, are premiera pe 14 iulie pe HBO GO.

12
/07
/19

A intrat în cinematografele din țara noastră filmul artistic italian „Notti magiche” (regia Paolo Virzi). Specialiștii - și aici putem lăsa un hohot binefăcător de râs – îl descriu „comedie întunecată”.

12
/07
/19

Vești bune pentru cinefili: vara aceasta, Paramount Channel  aduce filme clasice în fiecare început de săptămână pe terasa  Fabrica Gastropub. În perioada 15 iulie – 2 septembrie,  poți viziona lungmetraje celebre proiectate de Paramount Channel în aer liber, în fiecare luni, începând cu ora 21:00. Intrarea este gratuită.

12
/07
/19

HISTORY® marchează aniversarea istorică de 50 de ani de la primul pas al omului pe Lună, prin lansarea în premieră și exclusivitate, a documentarului „Aselenizarea: Înregistrările pierdute.” Transmis pe 17 iulie, de la ora 21:00, documentarul prezintă călătoria omului pe Lună într-o manieră inedită, bazată pe înregistrările audio și video transmise în exclusivitate, nemaivăzute până acum.

12
/07
/19

44 de filme de scurt-metraj fac parte din selecția Filmul de Piatra #12 – Camp Edition! Dintr-un număr-record de 210 filme înscrise în festival, criticul de film Flavia Dima și directorul festivalului Andrei Dăscălescu au selecționat cele mai bune filme de scurtmetraj din România și Republica Moldova ale ultimului an.

Page 10 of 250« First...89101112...203040...Last »