Citim şi noi acum, în România, cu mare entuziasm cartea „Înfrângerea gândirii” (Humanitas, 2015), scrisă de filosoful Alain Finkielkraut şi publicată în Franţa încă din 1987.
Un articol de Andrei Crăciun|10 noiembrie 2015
„Înfrângerea gândirii” este un amplu eseu pe care Finkielkraut l-a tipărit la treizeci și opt de ani, înainte de Academie. Este, așadar, o operă de tinerețe, care chiar pătimește prin câteva boli ale tinereții.
Dintre acestea, la Finkielkraut, cea mai severă este o paradă a elocinței, un recurs permanent la clasici ca la cârje, o inabilitate de a scrie simplu. Ce diferență, deci, între eseistica (de succes) a lui Finkielkraut și simplitatea dezarmantă a adevărurilor din eseurile lui Sabato (care, de altfel, precede eseistica francezului cu trei decenii).
Finkielkraut deplânge just dispariția vieții întru gândire, decăderea ei într-o adolescență universală a unor triburi obsedate de divertisment și autoconfirmare. Filosoful francez a fost recent la București și nu se poate spune că n-a pledat cauza culturii înalte.
Istoricul măririi și decăderii gândirii este prea vast pentru a-l reduce la dimensiunile unui articol de ziar, fie el și cultural.
Așa că voi sări peste primele trei capitole ale lucrării, lăsându-vă în continuare câteva fragmente care vă arată – fără rest – că, încă de la jumătatea anilor ’80, Alain Finkielkraut știa – deja – câtă lipsă de gândire vor aduce deceniile noastre recente.
Iată:
”Ce vrea gândirea postmodernă? Același lucru ca Iluminismul: să-l facă pe om independent, să-l trateze ca pe o persoană adultă, așa cum spune Kant, să-l scoată din condiția de minor de care el însuși este răspunzător. Cu o nuanță însă: cultura nu mai este considerată instrument de emancipare, ci una din instanțele tutelare care i se opun. În acest sens, omenirea va fi făcut un pas decisiv spre maturitatea sa în ziua în care gândirea va înceta să fie o valoare supremă și va deveni tot atât de facultativă (și de legitimă) ca pariurile hipice ori rock’n-rollul: pentru a intra efectiv în era autonomiei, trebuie să transformăm toate obligațiile epocii autoritare în opțiuni” (pagina 135)
”Trăim momentul feeling-urilor; nu mai există nici adevăr, nici minciună, nici stereotip, nici invenție, nici frumusețe, nici urâțenie, doar o paletă infinită de plăcere, diferite și egale.” (pagina 135)
”Să fim clari: această dizolvare a culturii în întregul cultural nu pune capăt nici gândirii, nici artei. Nu trebuie să cădem pradă lamentării nostalgice după epoca de aur în care capodoperele se adunau cu lopata. La fel de vechi precum resentimentul, acest clișeu însoțește, de la începuturile sale, viața spirituală a umanității. Problema cu care ne confruntăm de câtva timp este diferită și mai gravă: operele există, dar, cum granițele dintre cultură și divertisment s-au estompat, teritoriul care să le adăpostească și să le dea sens nu mai există. Ele plutesc deci în chip absurd într-un spațiu fără coordonare și repere. Când ura față de cultură devine ea însăși culturală, viața întru gândire își pierde total semnificația.” (paginile 136-137)
“Când a auzit vorbindu-se pentru întâia dată despre un cal de curse genial, Ulrich, omul fără însușiri al lui Musil, a renunțat definitiv la ambițiile sale. El era atunci (în 1913) un om de știință promițător, o tânără speranță a republicii spiritului. La ce bun să te încăpățânezi?” (pagina 137)
“Nu mai există poeți blestemați. Alergică la orice formă de excludere, concepția prevalentă a culturii îi valorifică atât pe Shakespeare și Musil, cât și sublima pereche de cizme și calul de curse genial.” (pagina 138)
“(…) hedonismul contemporan întoarce rațiunea burgheză împotriva burghezului: gândirea calculatorie depășește vechile sale exclusivisme, descoperă utilitatea inutilului, cucerește metodic lumea poftelor și a plăcerilor și, după ce a înghițit cultura considerată cheltuială neproductivă, înalță acum orice distracție la rangul de cultură, nicio valoare transcendentă nu trebuie să poată frâna și nici condiționa exploatarea timpului liber și dezvoltarea consumului. “ (pagina 140)
“Artistul ducea război împotriva Filistinului; de teama de a nu cădea în elitism și de a nu respecta astfel principiile elementare ale democrației, intelectualul contemporan se înclină în fața voinței de putere a show business-ului, a modei ori a publicității, iar transformarea foarte rapidă a miniștrilor culturii în gestionari ai destinderii nu întâmpină, din partea sa, nicio reacție.” (pagina 140)
“Intelectualii nu se mai simt responsabili de supraviețuirea culturii.” (pagina 141)
“(…) omul democratic se concepe pe sine ca o ființă independentă, ca un atom social: despărțit deopotrivă de strămoși, de contemporani și de descendenți, el se preocupă în primul rând de satisfacerea necestităților sale particulare, voindu-se egalul tuturor celorlalți oameni (…)” (pagina 141)
“Limitarea autorității nu garantează autonomia gândirii și a voinței; dispariția constrângerilor sociale moștenite din trecut nu este suficientă pentru a asigura libertatea spiritului; îi lipsește ceea ce în secolul al XVII-lea se numea Iluminism: ‘Atâta vreme cât vor exista oameni ce nu se vor supune doar rațiunii lor proprii, ci vor accepta opinii străine lor, în zadar vor fi fost rupte toate lanțurile’ (Condocet…)” (pagina 142)
“(…) despotismul a fost învins, dar nu și obscurantismul. Tradițiile nu mai au putere, dar nici cultura. Desigur, indivizii nu sunt lipsiți de cunoștințe: dimpotrivă, se poate spune că, în Occident, și pentru prima oară în istorie, patrimoniul spiritual al umanității este disponibil integral și imediat. Întreprinderea artizanală a Enciclopediștilor fiind preluată de cărțile în ediție de buzunar, de videocasete și de băncile de date, nu mai există obstacol material în difuzarea cunoașterii. Or, la însăși clipa în care tehnica, prin intermediul televiziunii și a ordinatoarelor (n.m. – computerelor personale), pare să poată introduce toate cunoștințele în toate căminele, logica proprie consumului distruge cultura. Cuvântul rămâne, golit însă de orice idee de formare, de deschidere spre lume ori de grijă pentru suflet. De acum înainte principiul plăcerii – formă postmodernă a interesului particular – domină viața spirituală.” (pagina 143)
“Școala, în sensul ei modern, s-a născut în Epoca Luminilor și moare astăzi prin punerea ei în discuție.” (pagina 146)
“Neînțelegerea care separă această instituție de utilizatorii săi este deci în creștere; școala este modernă, elevii sunt postmoderni; ea are ca scop formarea spiritelor, ei opun școlii atenția discontinuă a tânărului telespectator.” (pagina 146)
“Tinerii: acest popor apărut de curând. Înaintea școlii el nu exista: învățătura tradițională nu avea nevoie pentru a fi transmisă să separe destinatarii săi de restul lumii timp de mai mulți ani, și nu lăsa niciun loc acestei lungi perioade tranzitorii pe care o numim adolescență. Odată cu școlarizarea de masă, adolescența însăși a încetat să fie un privilegiu burghez pentru a deveni o condiție universală. Și un mod de viață: feriți de influența părinților, de cea a instituțiilor școlare și de ascendentul profesorilor de către ‘grupul de prieteni’, tinerii au putu să-și construiască o lume a lor, oglindă răsturnată a valorilor înconjurătoare.”(pagina 148)
“Ca orice grup integrat (cel al negrilor americani, de exemplu), mișcarea adolescenților rămâne un continent în parte scufundat, în parte interzis și de neînțeles celor din afara lui.” (pagina 149)
“Această regresie ar fi perfect inofensivă, dacă ‘Tânărul’ nu ar fi acum pretutindeni: două decenii au fost de ajuns pentru ca disidența să învingă norma, pentru ca autoironia să se transforme în hegemonie, iar stilul de viață adolescentin să direcționeze ansamblul societății. Moda este tânără; cinematograful și publicitatea se adresează în special publicului între cincisprezece și douăzeci de ani; miile de radiouri libere cântă aproape toate pe aceleași acorduri de chitară fericirea de a fi terminat conversația. Și prigoana îmbătrânirii a început (…)” (pagina 150)
“Și această răsturnare este, cum o remarcă Fellini, cu oarecare stupoare, marea revoluție culturală a epocii postmoderne: ‘Mă întreb ce s-a putut întâmpla la un moment dat, ce fel de vrajă a atins generația noastră pentru ca, dintr-odată, să începem a-i privi pe tineri ca pe mesagerii nu știu cărui adevăr absolut’ (…)” (pagina 151)
“Barbaria a sfârșit deci prin a pune stăpânire pe cultură. La umbra acestui cuvânt mare, intoleranța crește odată cu infantilismul.” (pagina 155)
FOTO deschidere: captură France 2
