„Fixeur”. Disconfort moral - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Proiectat în premieră mondială în cadrul Festivalului de la Toronto, „Fixeur” este cel mai complex film al lui Adrian Sitaru. O operă de maturitate artistică, în care experimentele extravagante sunt abandonate în favoarea unei regii mai subtile, pusă în slujba relevării sensurilor multiple ale unei naraţiuni provocatoare.

Un articol de Ionuţ Mareş|9 septembrie 2016

Având la bază fapte reale, „Fixeur” este al cincilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru, care devine astfel unul dintre cei mai îndrăzneţi şi mai prolifici cineaşti români (el fiind şi autorul a numeroase scurtmetraje). După ceea ce cred că a fost eşecul „Ilegitim”, regizorul revine tot în 2016 cu acest nou film, deocamdată doar în festivaluri (lansarea în cinematografe fiind preconizată pentru anul viitor).

Cu un scenariu scris de Adrian Silişteanu şi Claudia Silişteanu (şi supervizat de experimentatul Răzvan Rădulescu), „Fixeur” preia parţial şi dezvoltă ideea dintr-un scurtmetraj din 2014 al lui Sitaru, „Artă”, care, prin punerea în scenă a unui casting, chestiona moralitatea intenţiei echipei unui film de a distribui o minoră într-o secvenţă delicată.

Tot o adolescentă (14 ani), păcălită şi apoi forţată de un proxenet să se prostitueze în Franţa (unde, după o lună, este salvată de autorităţi şi trimisă înapoi în ţară), este cea pe care o caută în România, pentru o investigaţie despre traficul european de fiinţe umane, doi jurnalişti francezi (un reporter de televiziune şi cameramanul său).

Ei sunt ajutaţi – ca intermediar, traducător şi ghid (sarcini ale unui aşa-numit „fixer”, în engleză, sau „fixeur”, în franceză) – de protagonistul filmului, un jurnalist aspirant (în internship la biroul agenţiei France Presse de la Bucureşti), jucat convingător de Tudor Istodor, ajuns la cel mai important rol al carierei sale din cinema.

Aflat într-o relaţie cu o colegă de breaslă (Andreea Vasile), de al cărei băiat dintr-o legătură precedentă îi place să se ocupe (în special la antrenamentele de înot), Radu îi duce pe cei doi jurnalişti francezi la Bistriţa (după ce le vânduse subiectul prin telefon). Acolo cei trei întâmpină diverse obstacole în încercarea de a o filma câteva minute pe adolescenta abuzată (aflată în prezent în grija unui centru de plasament gestionat de o asociaţie creştină), din care cel mai mare se va dovedi însăşi întâlnirea tulburătoare cu tânăra traumatizată.

„Fixeur” este un film care lansează întrebări despre etică: în practica jurnalistică şi, extrapolând, în realizarea însăşi a unei opere cinematografice, atunci când în joc este un subiect sensibil. Şi pune publicul în postura de a-şi chestiona propria raportare la ceea ce vede.

Iar Adrian Sitaru are grijă să sugereze discret, prin regie, paralele între cele două practici presupus dominate de intenţii nobile. Aparatul de filmat imită, cu reţinere, câte ceva din stilul unui reportaj televizat (deşi stilistica imaginilor nu se schimbă vizibil): transfocare insistentă pe chipul câte unui personaj, reglarea la vedere a focalizării, cadre de urmărire de la distanţă.

Asemeni unui regizor, jurnaliştii dau indicaţii de aşezare în faţa obiectivului şi de rostire a unor replici. Iar uneori se face aproape imperceptibil transferul între ceea ce înregistrează camera celor doi oameni de televiziune francezi şi „privirea” regizorală (care devine, implicit, şi poziţia spectatorului).

Cel mai pregnant moment este de la întâlnirea cu fata, care, după insistenţe, este pusă de echipa de televiziune să privească direct în aparat, în timp ce repetă teribila fraza în franceză cu tarifele sale de prostituată. Acest scurt fragment aminteşte, formal, de experimentele cu privirea exclusiv subiectivă a camerei din primele lungmetraje ale lui Sitaru – „Pescuit sportiv” şi „Din dragoste cu cele mai bune intenţii”. Doar că aici contactul vizual devine unul între personaj şi spectatorul însuşi.

Este secvenţa în care disconfortul moral indus de cadrul strâns pe chipul fetei şi de ochii săi pătrunzători devine cel mai acut – spectatorul este aproape forţat să se întrebe, împreună cu Radu (care începe să fie copleşit de dileme şi aparente remuşcări), dacă nu ia parte el însuşi la un abuz. Aici este, de altfel, marea miză a acestui film destul de ambiţios şi cu o regie extrem de elegantă şi atipică pentru Noul Cinema Românesc.