INTERVIU Directorul de casting Florentina Bratfanof vorbeşte despre rolul său în producţia unui film, despre cum caută actori, despre fricile şi aşteptările actorilor şi despre lucrul la „Touch Me Not” (2018), filmul Adinei Pintilie premiat cu Ursul de Aur.
Un articol de Ionuţ Mareş|26 aprilie 2020
Florentina Bratfanof este unul dintre cei mai cunoscuți directori de casting din cinematografia română.
Printre proiectele recente la care s-a ocupat de casting se numără lungmetrajele „Touch Me Not”, filmul cu care regizoarea Adina Pintilie a câștigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin în 2018, „5 minute” (2019), de Dan Chișu, „Otto Barbarul” (2020), de Ruxandra Ghițescu, și „Și poate mai trăiesc și azi” (2010), de Tudor Cristian Jurgiu, încă nelansate, precum și scurtmetrajele „Afganistanii” (2019), de Adrian Silișteanu, „Washington” (2019), de Gabriel Achim, și „Cronochinezia sau Cazul tânărului săritor în timp” (2019), de Radu Bărbulescu.
În prezent este responsabilă de castingul la noile filme de lungmetraj, aflate în stadiul de pregătire, ale unor regizori precum Paul Negoescu, Mihai Mincan și Andrei Tănase.
Într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, ea vorbește despre ce face, mai exact, un director de casting, despre cum caută și selectează actori, despre așteptările și fricile actorilor și despre lucrul la „Touch Me Not”.
Ionuț Mareș: Pentru un public neavizat, rolul unui director de casting în industria cinematografică ar putea părea neclar. Ce face, de fapt, un director de casting? Ce scrie, pe scurt, în fişa imaginară a postului său?
Florentina Bratfanof: Un director de casting ajută proiectul cinematografic să găsească cele mai bune opțiuni de actori pentru personajele pe care regizorul (care, în România, este deseori și scenaristul proiectului) și le-a imaginat.
Pe scurt, traseul meu este următorul: primesc de la producătorul proiectului scenariul, îl citesc și încep să plasez actorii, în minte, în rolurile pe care le găsesc acolo. Pentru mine, este partea cea mai liberă din procesul de casting – îmi imaginez actorii cum umblă și cum reacționează deja în pielea personajelor.
Când încep lucrul cu un regizor despre care nu știu prea multe cer producătorului link-uri la proiectele cinematografice deja făcute. Îmi place să văd ce interese stilistice a mai avut, cu cine a mai lucrat, cum a lucrat. Apoi urmează întâlnirea cu regizorul, care îmi trasează câteva direcții despre personaje, vorbim despre reveria mea solitară (acea plasare de actori de mai sus), văd cât de aproape sau cât de departe am fost de ceea ce și-a imaginat el și apoi îi trimit primul set de propuneri.
Acest set de propuneri nu înseamnă niciodată ultimul set, ci începutul unui dialog constant între mine și regizor. În urma propunerilor, organizez sesiuni de casting, adică probe cu unii actori dintre cei propuși. Activitatea asta poate dura ceva vreme, căci dacă regizorului îi place de cineva, prioritar pentru mine devine să le găsesc un timp prielnic pentru amândoi (regizor și actor). Prin urmare, organizez aceste întâlniri și probe în funcție și de programul actorului.
Mecanismul acesta îl avem pentru personajele principale, uneori secundare, acele personaje „cheie” pentru scenariu. După ce toate probele sunt gata și mi-am epuizat ideile (uneori ajung și la mai mult de 50 actori propuși pentru un personaj principal), regizorul își alege distribuția și eu predau producătorului „cast list-ul” (adică lista cu numele actorilor și personajele pentru care aceștia au fost confirmați pentru proiect).
În toată această perioadă de căutări sunt în contact constant cu producătorul proiectului, cel care îmi clarifică condițiile de lucru specifice pentru fiecare personaj (onorariu, perioada de repetiții, dacă presupune deplasare, locație etc.)
Cum ajungi să faci castingul pentru un anumit film?
Depinde. În 2014 am început să lucrez cu Adina Pintilie dintr-o pură întâmplare, fiind recomandată Monicăi Lăzurean-Gorgan (unul din primii producători ai filmului „Touch Me Not” – n.r.) de două prietene (un director de casting la vremea aceea, dar care între timp s-a reprofilat, și o regizoare de film).
Din 2017, de cele mai multe ori sunt sunată de producători cu care am mai lucrat sau sunt solicitată de către regizori cu care am colaborat deja. Anul trecut am lucrat la un film italian printr-o recomandare dată de către un director de imagine, iar un alt director de imagine m-a recomandat pentru un documentar artistic.
Prin urmare, se pare că nu e o singură cale prin care poți ajunge să faci casting în filme. În general e vorba de un apel telefonic.
Cum cauţi actorii de care ar putea avea nevoie regizorul unui proiect de film în care eşti cooptată? De unde îi alegi?
Eu mereu caut să văd actorii și actrițele la lucru, indiferent dacă e vorba de teatru, film, proiecte de dans contemporan, performance-uri sau repetiții la UNATC.
Pe când eram angajată ca Talent Scouter la MediaPro Pictures vedeam și cinci spectacole de teatru pe săptămână. Orice implicare a unui actor într-un proiect în care încearcă un personaj diferit de cel anterior devine relevantă pentru mine, deoarece îmi poate da idei la propuneri pentru castinguri viitoare.
Așadar, căutările nu încep odată cu un proiect nou, ele nu se termină niciodată, doar îmi schimbă perspectiva, îmi dau un scop nou, o ramă nouă de explorat. Dacă aș înceta căutarea asta continuă, cred că aș deveni numai o bază de date, iar asta e ceea ce mă interesează cel mai puțin din fișa postului de casting director.
Ce te interesează în primul rând atunci când vezi prima dată un actor pentru un casting?
Dacă se întâmplă să descopăr prima dată un actor la o sesiune de casting, mă interesează să văd că e interesat să lucreze personajul pe care i-l propunem, că încearcă să creeze posibilitatea lui de personaj, chiar dacă în acel moment nu are scenariul și toate informațiile. Mă interesează să abordeze cu seriozitate și onestitate ceea ce regizorul îi cere.
Prima dată este în general prima dată dintr-o serie de întâlniri – poate la același proiect, dacă merge bine, sau poate cu ocazia altor proiecte. Și chiar dacă prima dată nu merge bine, poate a fost o întâlnire eșuată între actor și regizor. Asta nu înseamnă că este ultima dată și pentru mine. La fel ca noi, și actorii au zile mai bune și zile mai proaste, zile în care acumulează frustrări și zile în care le dau afară.
Ce tipuri de roluri caută actorii din România?
Cred că actorii din România, care au o educație aproape exclusiv în actoria pentru scenă, pentru teatru, indiferent dacă vorbim de UNATC sau de Facultatea de Teatru și de Televiziune de la Cluj, caută în general roluri în film. Este o parte a actoriei de film care se plasează în zona misterului și rămâne încă puțin descifrată de actorii din România, asta și din cauza lipsei unei educații minimale despre acest mediu, despre profesie.
În ultimii trei ani, la Gala Tânărului Actor HOP, am încercat să organizez, în condiții informale, întâlniri cu proaspeții absolvenți participanți, tocmai pentru a le explica puțin ce înseamnă un proces de casting, ce așteptări să aibă. Fac asta în speranța că devin mai curioși să participe la tot felul de proiecte cinematografice, indiferent cât de mici, pentru a înțelege ce înseamnă platou, cerințele tehnice (cadru, lumină, cameră), echipa de filmare și ce se așteaptă de la ei într-un astfel de mediu.
Revenind de fapt la roluri: majoritatea tinerilor actori ies din școală cu nevoia de a face roluri din start consistente, de mare întindere, roluri care să le solicite toate abilitățile dobândite în trei sau cinci ani de studiu.
În schimb, mi se pare important să înțeleagă faptul că, în cinema, și zece secunde de apariție pe ecran în care actorul sau actrița reușește să creeze „a living and breathing character” (un personaj viu – n.r.) sunt suficiente pentru ca acel actor sau acea actriță să fie observat/observată, chiar dacă tace.
Care sunt fricile cel mai des întâlnite la actori la un casting?
Fricile lor sunt ca ale noastre, ale tuturor: să nu devină penibili, să nu înțeleagă, să nu dezamăgească cumva, la lucru, într-o sesiune de casting, așteptările mele sau ale regizorului.
În ce măsură crezi că actorii români ştiu să se promoveze şi să acorde atenţie imaginii lor?
Din ce în ce mai mult actorii români își dau seama că nu mai este suficient să lucreze în teatru pentru ca ei să fie descoperiți pentru proiecte cinematografice.
În secolul 21 este nevoie să dețină un portofoliu. Așa cum un un arhitect are portofoliul de creații de arhitectură deja lucrate sau schițe pentru noi proiecte, așa și actorii ar trebui să aibă pregătite și să trimită cele trei elemente fundamentale: un CV la zi, fotografii recente, un material video.
Da, cred că din ce în ce mai mult ei acordă atenție, din acest punct de vedere, imaginii lor, realizându-și această complexă carte de vizită.
Cât adevăr e în clişeul că doar aceiaşi câţiva actori sunt în principal distribuiţi în filmele româneşti?
O crâmpeie din răspunsul la întrebarea aceasta există mai sus, când vorbeam despre roluri. Clișeul vine și din faptul că această industrie creativă este în continuare subfinanțată, așadar proiecte cinematografice care ar fi natural să fie filmate în 32 de zile sunt filmate în 28 sau 20.
Această subțiere a zilelor de filmare are impact direct asupra căutărilor de actori, pentru că regizorul este nevoit la nivel de casting să aleagă actorul deja familiar cu mediul. Prin urmare, automat nu mai are timp de repetiții extinse, chiar dacă în continuare regizorul tânjește după bucuria de a descoperi noi actori de film.
Nu știu dacă ți-am răspuns cu adevărat la această întrebare – pentru că eu am intrat în acest mediu ca Talent Scouter, sunt mereu în căutare de noi „bijuterii”. Dar asta nu mă face să le exclud pe cele deja existente în România.
În plus, mulți scenariști-regizori scriu având în minte actori cu care poate deja au lucrat.
Ce a presupus castingul la un film precum „Touch Me Not”, care este un amestec de documentar şi ficţiune şi care are o distribuţie formată atât din actori profesionişti, cât şi din actori neprofesionişti care se joacă mai mult sau mai puţin pe ei înşişi?
Fișa aceea imaginară despre care vorbeai la început mi-am construit-o din 2014, pentru că din 2011 și până în 2013 avusesem parte de o fișă reală pe vremea când lucram pentru acum defunctul MediaPro Pictures. Acolo eram Talent Scouter, adică găseam noi talente pentru producțiile de ficțiune ale trustului, dar aveam și activități specifice de casting director, asistând cei doi directori de casting angajați pe atunci în companie. În august 2013 mi-am dat demisia de acolo, plecând de la premisa că am încercat-o și pe asta. Nu-mi plăcea de fapt cum arăta fișa aceea reală a postului.
Dar, din 2014, odată cu munca împreună cu Adina Pintilie pentru „Touch Me Not”, mi-am dat încet-încet seama că pot să îmi fac singură această fișă a postului. Așa că fișa asta imaginară este mereu repusă în pagină. Am de fapt un cadru și sunt deschisă să o ajustez.
Cu Adina Pintilie am lucrat exclusiv pe partea de actori. În 2014 am început să caut personajele de care avea nevoie în România, să fac întâlniri filmate cu mici teme de improvizație cu actorii, dansatorii, performerii ajunși pe o listă scurtă.
După câteva luni castingul s-a extins, odată cu niște certitudini legate de finanțări, în Germania, Franța, Bulgaria. Cum Adina mi-a propus să fiu eu primul filtru, pentru că deja începusem să cunosc ceea ce își dorea de la artiștii cu care vrea să lucreze, am coordonat procesele de casting și în aceste țări, păstrând contactul cu directorii de casting de acolo.
Mereu am știut că granița asta dintre realitate și ficțiune este constant blurată la proiectul Adinei, de aceea brief-ul de casting mi s-a părut general și cumva eliberator, pentru că directorul de casting putea își lase frâiele imaginației și să propună și alți artiști, nu numai actori.
Credit foto 1: Andrei Gîndac
Credit foto 2: Adi Bulboacă
