Florentina Ţilea, actriţă: „Sunt ruptă de zona teatrului independent, a teatrului de «gașc㻓
https://www.ziarulmetropolis.ro/florentina-tilea-actrita-sunt-rupta-de-zona-teatrului-independent-a-teatrului-de-gasca/

Florentina Ţilea, care poate fi văzută la Teatrul Metropolis în spectacolul „Peretele“, vorbeşte despre faţa plăcută, dar şi mai puţin plăcută a meseriei de actor şi despre „lanţul slăbiciunilor“ din teatrul independent.

Un articol de Judy Florescu|21 noiembrie 2014

Pe Florentina Ţilea o vedem în spectacolele Peretele, Opposites Attract, Spitalul Comunal de la Teatrul Metropolis, Nimeni nu-i perfect de la Centrul Național Nicolae Bălcescu, Lecția la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu și în spectacolele Teatrului Național, unde este angajată, și anume: Butoiul cu pulbere, Omul care a văzut moartea, Molto Gran’ impressione, Scara pisicii, Sinucigașul, Bârfe, zvonuri și minciuni și Purificare.

Judy Florescu: Primul spectacol în care te-am văzut a fost Opposites Attract de la Teatrul Metropolis. Cât au durat repetițiile și cum ai lucrat cu Florin Piersic jr, care am înțeles că este un regizor foarte riguros?

Florentina Ţilea: Vin dintr-o școală foarte riguroasă, foarte strictă, care avea la bază în primul rând munca, pasiunea și respectul pentru teatru. Mi-am continuat pregătirea la teatrul din Sibiu unde am jucat în multe spectacole de mișcare și de imagine, acompaniate de muzică sau de alte improvizații vocale şi în care mi-am perfecționat mijloacele de expresie. Deci veneam dintr-o zonă comodă mie.

Repetițiile cu Florin Piersic Jr au fost de la început foarte ludice. Ne distram mult, pentru că descopeream de fiecare dată lucruri noi la rol, care ne amuzau și care ne dădeau încredere în proiect. El mă încuraja, la fel ca Dorina Chiriac, care semna alături de el regia spectacolului. După acest dezmăț artistic bazat pe încredere reciprocă, în etapa următoare de lucru s-a sedimentat această formă de spectacol foarte riguroasă, matematică.

Eu am însă o poziție privilegiată. Înțelegând „rețeta” și „muzica” spectacolului, dar și datorită rolului de o factură mai specială, Florin mi-a dat voie să mă redescopăr, să mă recompun de fiecare dată. Dar şi să-mi găsesc creativitatea în rigorile discutate împreună și impuse!

De aceea joc cu plăcere și după 4 ani. Nu am spaima unor lungimi, cum au ceilalți colegi – dacă aici trebuie să fac pauze mai scurte sau mai lungi, dacă aici vocea trebuie să urce sau să coboare. Toate tablourile spectacolului sunt ca niște flash-uri, timpii sunt bine stabiliți. Ai reperele de muzică, în care trebuie să te încadrezi.

Este un anumit ritm al vorbirii, ca un ping-pong. Dacă nu-l respecți, muzica se termină în defavoarea replicii și invers. Spectacolul este pentru mine ca un dans pe sârmă, pe o melodie cântată de Florin! Încercați?

Următoarele spectacole pe care le-am văzut au fost C’est pas une chanson d amour la Fabrica și Don’t cry baby la Green Hours. Cum te-a convins Carmen Lidia Vidu să faci parte din proiectele ei?

Nu a fost nicio muncă de convingere. Mie îmi plăcea foarte mult Carmen. Nu i-am mai văzut ultimele spectacole. Vine dintr-o zonă nouă pentru teatrul românesc, pe care nu au avut șansa s-o tatoneze mulți actori.

Eu accept cu ușurință toate provocările. Sunt interesată de experiment, de repetițiile laborator, sunt deschisă la risc. Nu știu cât de mult reușesc, dar lucrez la asta.  Îmi place să repet cu regizorii tineri. Cred că asta este șansa fiecărui actor, de a se depăși, de a evolua. Sunt o fană a noului val de regizori, dar a celor aleși pentru teatru!

Cu ce regizori tineri ai vrea să lucrezi și de ce?

Mi-ar plăcea foarte mult să lucrez cu Gianina Cărbunariu, Bobi Pricop, cu Mișa Ion, Vlad Cristache. Mi se pare foarte important schimbul acesta de energii și de informații între generații. Nu trebuie să rămâi undeva blocat în generația ta. Se zice că e bine să crești odată cu ea.

Din păcate, eu nu am o generație a mea aici, pentru că nu am terminat facultatea la București. Colegii mei sunt împrăștiați iar cel care ar putea face ceva e mult prea orbit de cariera lui. Sunt ruptă de zona teatrului independent din București, a teatrului de „gașcă” care din păcate e tot mai puternic. Zic „ din păcate” pentru că nu fac parte din ea.

E un lanț al slăbiciunilor. Regizorul are o iubită, iubita o prietenă, prietena un frate, fratele o soție, soția un amant, amantul o verișoară… și distribuția e gata!

Teatrul independent trăiește în București datorită relațiilor dintre artiști, cred… Eu nu mă pricep la asta sau nu sunt dispusă să-mi petrec timpul pe la evenimente mondene, la tot felul de petreceri sau lansări doar ca să fiu văzută, ca să dea bine.

E timpul actorilor mondeni, sociali, zâmbăreți, vizibili. Din păcate, nu sunt adaptată vremurilor. Dacă m-ar interesa vizibilitatea agresivă şi imaginea cred că aș face ceva, dar… nu. E adevărat, sunt de acord, știu că e foarte importantă dar… Nu condamn pe nimeni. E o rețetă.  Eu nu cred în ea, la mine s-ar vedea ca ceva fals, impus și, la urma urmei,  mi se pare un consum prea mare de energie.

Mai bine mi-o canalizez la repetiții, alergând, ori în întâlnirile cu studenții sau, hmmm… nu în ultimul rând jucându-mă cu fiul meu, argint viu, în vârstă de 3 ani!

10519003_1029214433761914_8266005608625373940_oTe-am văzut în două premiere în stagiunea asta.

Au fost chiar trei. „Butoiul cu pulbere” , la TNB, „Peretele” la Metropolis și pe a treia am scos-o la Sibiu, Lecția de Eugene Ionescu în regia lui Mihai Măniuțiu. Am repetat în august. Este un spectacol care arată foarte bine. Scenografia e semnată de Adrian Damian, un tip foarte talentat.

A fost o perioadă destul de aglomerată și de obositoare. Dar când îți place ceva, nu mai simți. Oboseala o resimți după aceea, dar pe scenă niciodată. Adică acum când mă bucur de o pauză.

Și acum faci naveta București-Sibiu ca să joci spectacolul?

Da, dar nu se programează foarte des. Îl am o dată sau de două ori pe lună. Sunt învățată cu drumurile. Am fost angajată 5 ani la Sibiu, iar în anii 2007 și 2008 eram aici la doctorat și acolo aveam spectacole. Erau săptămâni în care aveam 3-4 spectacole la Sibiu, apoi mă întorceam la București pentru cursuri. Am făcut drumul București-Sibiu de sute de ori și acum nu mi se mai pare atât de greu, sunt mini vacanțe.

Cum au fost repetițiile la Butoiul cu pulbere?

Repetițiile au fost foarte haioase pentru că s-au petrecut la sfârșitul stagiunii și eram deja cu gândul la concediu. Sper să nu citească Felix Alexa interviul (râde). O reîntâlnire cu Marius Manole ca o întoarcere în timp. Fiecare replică era un motiv de distracție între mine și el, chiar ca în facultate.

Noi eram foarte apropiați, suntem prieteni de la 10 ani iar profii noștri au simțit lucrul ăsta și l-au speculat la maxim. Nu știu dacă am avut examen în care eu să nu-l am partener pe Manole. Erau bucăți în școală pe care chiar nu le puteam repeta, pentru că nu ne puteam concentra.

Aveam atâtea amintiri, atâtea gânduri la fel, atâtea analogii comune, încât era suficientă o privire sau o respirație mai sacadată, ori o sprânceană ridicată și repetiția era compromisă. Așa a fost și acum, după 15 ani. Dar dincolo de asta, intuiam unde trebuie să ajungem și după perioada asta de joacă și întoarcere în copilărie, de care s-a bucurat și Felix, fie vorba între noi, ne-am asumat noile roluri.

Cum ai lucrat cu Istvan Teglas, cu care ai de asemenea o scenă în Butoiul cu pulbere?

Istvan e foarte haios, dar e greu să-l citești, e cam introvertit. Nu știi cum apeși un buton și imediat sare. Trebuie să stai în gardă când  ești cu el. Am mai lucrat împreună la spectacolul lui Carmen Vidu, la C’est pas une chanson d amour, unde el a făcut coregrafia. E un tip talentat iar când are chef e o companie plăcută. Mi-e foarte, foarte drag!

Și tu ai foarte multă grație în spectacole. Te-a interesat vreodată dansul?

Îmi place foarte mult să dansez și rezist ore în șir pe ring! De când eram mică am făcut balet și gimnastică la Palatul copiilor. Puțin timp, vreun an, doi. Am o amintire de atunci: pitită în costumul de gimnastică, după niște scaune, priveam un spectacol de teatru. Am dat gimnastica pe teatru. Nu mai știu cum.

Dacă aș fi șlefuit darurile astea… Eu le-am lăsat însă așa, de izbeliște, în formă neprelucrată. Nu mă laud. Mi-ar fi plăcut să fac sport de performanță. Nu știu cum s-ar  fi împăcat însă cu lenea. Am perioade de hibernare pe care mi le respect. Nu știu ce se întâmplă însă deodată că intru în priză și alerg câte 10 km în Herăstrău, sau merg cu bicicleta kilometri în șir, ori înot vreo 20 de bazine. Depind de motivație!

Florentina_Tilea_PereteleCare a fost cel mai solicitant rol al tău?

La un prim impuls, aș răspunde Chiţa din Spovedanie la Tanacu, în regia lui Andrei Șerban. A fost un rol foarte greu. În primul rând era o responsabilitate foarte mare. Era un teatru documentar, deci povestea este reală. Purtam povara asta.

O purtam pe Chița cu mine, încercând să nu o trădez, să nu-i trădez sentimentele, să nu am gânduri parazitare, pentru că ea era acolo în poveste și  tot ceea ce trăiam eu în momentele alea pe scenă ea trăit cu ceva timp în urmă. Purtam cu mine responsabilitatea asta și eram încărcată tot timpul de destinul apăsător al fetei. Eram tot timpul cu ea!

Şi dacă ar fi să ne referim la un spectacol de acum?

Mi se pare greu Peretele, producţie a Teatrului Metropolis. Aici, deși rolul nu este de o întindere mare, stăm totuși 2 ore 20 pe scenă. Este un alt gen de atenție, de concentrare, neexersată până acum. Acțiunea se petrece alternativ, în două încăperi.

În momentul în care „camera noastră”  tace, nu trebuie să pierdem energia și nici emoția sfârșitului de scenă, ca să putem continua în momentul în care acțiunea revine în partea noastră. E un tip de concentrare maximă permanentă.

Este un joc cu tine și contra naturii, deși, teoretic ai putea să te relaxezi cât se petrece acțiunea în camera cealaltă, rămân mereu concentrată, mereu atentă, ca să încep emoțional din acel punct de unde am lăsat povestea. Practic, după Peretele mă simt doborâtă. Dar este un exercițiu. Îmi place să descopăr lucruri noi și să-mi exersez limitele.

Ești şi profesoară la UNATC. Cum este această experiență? De când ai început să predai?

Am început să predau din 2007-2008, la clasa domnului Florin Zamfirescu. În cadrul doctoratului sunt niște ore de practică pe care trebuie să le faci. De fapt, profesoratul era un vis de-al meu neîmplinit încă de când eram la Sibiu. Mi-am dat și definitivatul în învățământul preuniversitar, e un microb transmis de mama.

Am mers în direcția asta și mi-a plăcut, un timp. Acum, în etapa asta a vieții mele, cred că îmi ia foarte mult timp prețios. Simt că mai am și eu multe de învățat din alte părți.  Nu cred  că voi mai continua. Dar e o stare recentă, poate peste o lună o depășesc! Mi-ar trebui o zi cu 48 de ore ca să-mi ajungă pentru tot ce-mi doresc să fac!

Florentina Tilea

Faci și pregătire pentru admitere?

Da, am pregătit studenți și acum sunt colegii mei! (râde). Dacă te uiți pe site-ul UNATC-ul, admiterea durează 14 zile, ceea ce îngrozește orice viitor student, dar luată per persoană nu cred că durează mai mult de 10-15 minute.  Nu ar trebui să sperie pe nimeni. Nu e așa!

Ai studiat actoria la Iași. Îți mai amintești ziua admiterii?

Cum să nu! Aveam un coc temeinic coafat, doar o dată dă fata la actorie, era de groază, ce mai, eram palidă, c-un stomac cât un pumn iar între probe stăteam doar pe vine pentru că îmi tremurau picioarele . După examen ne-am furișat cu Manole în facultate și ascultam pe la uși să vedem ce zic profii. Copilării.

Ce ai avut de pregătit pentru examen?

Cele zece poezii, care erau vreo 7, de fapt. Ion Sapdaru, care mă pregătea, le-a considerat suficiente, 2 povestiri, iar ca monologuri am avut Zița din Caragiale și Ioana Nebuna din „Cruciada Copiilor”, de Lucian Blaga.

Ai mai avut asemenea emoții și în altă perioadă a vieții, în actorie?

Nu știu dacă pot fi comparabile emoțiile, pentru că sunt de naturi diferite. Dar cel mai adesea mi se întâmplă când nu ar trebui, adică la castinguri. Noroc că sunt rare, că nu prea aflu de ele!Domnul Zamfirescu are o vorbă: „Ferească Dumnnezeu de actorii fără emoții!”

1922492_682701701771419_402011899_nPractic, tu nu te lași doborâtă de aceste emoții, le folosești.

Da, încerc să le transform, să le las sa mă modifice în sensul în care am nevoie de ele. Cred că asta se învață și în școală, să nu ai frica emoțiilor, ci să te bucuri de ele și să știi să le folosești în favoarea ta.

Din ceea ce ai spus putem învăța cu toții, pentru că generația mea a fost crescută cu frică.

Cu cât scapi mai mult de frică, devii mai liber și mai creativ. Frica îți impune niște limite și atunci ți-e teamă să pipăi noul. Când te arunci și scapi de frică devii creativ, spontan și e ca un val de căldură care te inundă.

Andrei Zholdak, regizorul ucrainean cu care am lucrat la Sibiu, spunea că în fiecare actor ar trebui să existe un soare interior și în momentul în care pășești pe scenă, razele lui să te încălzească, să te facă să strălucești și razele să îți străbată prin ochi.

Ca profesor la UNATC, te-ai inspirat din metoda dascălilor tăi de la Iași sau ți-ai creat o metodă proprie?

Nu-ți poți crea o metodă proprie. În UNATC se studiază după metoda Cojar. Facem ședințe dese cu obiective clare.

Am însă multe exerciții inedite, adunate de pe la regizorii cu care am lucrat, de pe la ateliere, de la profesorii mei, pe care le fac cu studenții și pe care am vrut chiar să le și public dar mi-am pierdut gândul ăsta printre altele prioritare.

Care sunt diferențele dintre studiul actoriei la Iași, față de cel de la UNATC?

În Iași era într-adevăr altă școală. Bună, de altfel, judecând după „rezultate”. Se pornea dinspre exterior spre interior. Atunci nu conștientizam lucrul ăsta, luam ce mi se oferea, dar după anii de școală, văzând și altă metodă de lucru, mi-am dat seama că într-adevăr sunt două direcții foarte diferite, dar pe care poți să le combini într-un anume punct.

Profesorul nostru, domnul Emil Coșeru, miza foarte mult pe o energie specifică grupei, de aceea am avut încă din anul al II-lea spectacole de mișcare, unul de commedia dell’arte, un Goldoni, la licență. Doamna Cornelia Gheorghiu era adepta detaliului și a adevărului. La București se așteaptă foarte mult din partea studenților și niciodată nu li se zice „cum” să facă, ci „de ce”. Noi eram aruncați în ring, erau trasate direcțiile și… hai! Rezultatul conta.

Așa înțelegeai și mai bine ce aveai de făcut…

Da, înțelegeai mai bine ce ai de făcut, dar nu te înțelegeai pe tine. La UNATC  încerc să-i obișnuiesc cu gândul măcar că după etapa „tu în situația dată” mai există  și creația. Asta se învăță aici, la master. Dar nu toți fac masterul. După părerea mea, studenții de la teatru au nevoie de mai mult timp pentru actorie. Totul li se întâmplă mult prea repede!

Noi stăteam toată ziua și nopțile, de multe ori, în facultate, muncind pe brânci.  Din cei 11 studenți din promoția mea de la Iași, aproape toți fac teatru. Marius,  Cristian Popa care e la Ploiești, cu Emilian Oprea, Liviu Pintileasa și Elena Andron care sunt la Brăila, Dumitru Năstrușnicu care e la Naționalul din Iași.

Acum sunt sute de absolvenți de teatru. Cum îți încurajezi studenții să continue cu actoria?

Pe tinerii pe care îi întâlnesc înainte de facultate nu încerc să-i descurajez, ci să le deschid ochii ca să-și dea seama că este o luptă dură. Dacă nu ești pregătit, cedezi la un moment dat. Încerc să le pun câteva întrebări fără ca ei să-mi dea răspunsul.

Încerc să-i fac să conștientizeze că dacă nu-și doresc într-adevăr lucrul ăsta vor renunța peste mai mult sau mai puțin timp. În primul rând, cred că e importantă dorința cu care lupți. În momentul în care îți pui toată energia și ți-o focalizezi într-o anumită direcție, aceea de a face teatru pentru că ești pasionat de teatru și nu poți trăi fără, cred că reușești. Bineînțeles, cu hâcuri, cu bariere, cu tot felul de praguri care ți se pun și pe care trebuie să le treci, dar cred că reușești.

Știu studenți foarte talentați care au renunțat pentru că nu aveau acea putere de a îndura sistemul, de a se descurca, de a face față tuturor presiunilor. Sunt alții mai conștiincioși, mai harnici, care și-au dorit cu tot dinadinsul meseria asta și au reușit.

De asta contează mult ca ei să se cunoască înainte, să nu fie luați de aburul ăsta boem al teatrului, de magia refectoarelor, ci să vadă foarte realist toate condițiile în care trebuie să funcționeze după facultate. În prima zi de școală a acestui an îi vedeam pe toți cei 55 de studenți la actorie atât de entuziasmați, atât de bucuroși, și mă gândeam la cei, nu știu, vreo 200 care vor termina în toată țara peste 3 ani… Doamne, đă să-i țină entuziasmul ăsta și să nu-și piardă puterea de-a îndura! Și… noroc!

Foto: Adi Popa, Adi Bulboacă, Adriana Gioadă, Dani Ioniță, Teatrul Metropolis, TNB, arhivă Florentina Ţilea

03
/12
/14

Continuăm seria dedicată tinerilor artiști cu o extraordinară actriță de teatru și de film, scurt (ați văzut „Vaca finlandeză” a maestrului Gheorghe Preda?) și lungmetraj, voce de desene animate (mama lui Zumzărel de pe Disney Channel, cine credeați că e?), zână ursitoare la petreceri pentru copii, cu o bogată carieră în orașul București.

02
/12
/14

Pe 3 decembrie 2014 se împlinesc 23 de ani de la moartea lui Petre Ţuţea. Ziarul Metropolis vă prezintă 23 de citate ale filosofului şi eseistului, publicate în cartea „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea“, apărută la Editura Humanitas.