Florin Zamfirescu: „Caracterul îţi strică relaţia cu partenerii de scenă“
https://www.ziarulmetropolis.ro/florin-zamfirescu-caracterul-iti-strica-relatia-cu-partenerii-de-scena/

„Pe lângă talentul pe care trebuie să ţi-l descoperi, cultivi, întreţii, trebuie să ai cu adevărat pasiune pentru această meserie”, povesteşte profesorul de actorie Florin Zamfirescu.

Un articol de Dana Rotaru|23 iunie 2016

Dana Rotaru: Se împlinesc 42 de ani de când lucrați cu studenții-actori. Cum au fost acești ani în pedagogia artei actorului?

Florin Zamfirescu: Acționez în școală din anul 1974. Am absolvit facultatea în 1971. După ce mi-am făcut stagiatura la Târgu Mureș, am venit la Teatrul Giulești și domnul Cotescu m-a întrebat într-o zi: ,,Dragă, nu te-ai gândit să predai? Ce să fac? Să predai! Ce să predau? Hai prin școală!”…

Îmi amintesc prima mea zi în școală ca profesor. Mă duce la etajul patru – acolo lucra Zoe Anghel Stanca cu o grupă de studenți – mă împinge în clasă și zice : „Vă prezint noul dumneavoastră asistent”. Până să mă dezmeticesc eu, domnul Cotescu ieșise deja. Doamna Zoe Stanca m-a îmbrățișat și mi-a zis : „Bine ai venit, Florine ! Mâine plec la Brăila să pun o piesă, așa că ai sosit la fix!’

M-am trezit de a doua zi cu o grupă 12 studenți – câțiva mai în vârstă ca mine – unii dăduseră admitere odată cu mine și picaseră… Eu aveam 24 de ani. Mi-am zis : ia să văd dacă pot și dacă-mi place! Am început să lucrez cu ei și, spre marea mea bucurie, am văzut că pot și am văzut că-mi place… Când s-a întors doamna Zoe Stanca a vizionat materialele pentru examen și mi-a zis : N-am nicio modificare! A fost un început bun. Am avut norocul să-mi încep cariera pedagogică cu o grupă care era deja în anul trei. Când au trecut la Casandra l-am rugat pe domnul Cotescu să mă trimită la anul întâi. Voiam să o iau cu abc-ul. Domnul Cotescu a zis că nu-i nicio problemă și să trec pe la casierie să îmi ridic banii. ‘Ce bani ? Banii pe munca depusă!… Asta a fost așa o surpriză ! Mie nu îmi trecuse prin cap nicio secundă că aveam să fiu remunerat pentru munca mea cu studenții.

Ce este profesoratul pentru dumneavoastră?

Încă de la început m-a atras atât de mult încât dintr-o corvoadă a devenit o plăcere. Corvoadă în sensul că eu am jucat foarte mult în teatru : aveam repetiții de la 10 la 14 și spectacole seara – câte patru, cinci pe săptămână. În pauza dintre repetiții și spectacole eu veneam la școală și lucram cu studenții. Asta a fost viața mea. Am descoperit la un moment dat – eram la Botoșani – că sunt zece ani de când am absolvit și nu am avut niciun concediu. Am fost un privilegiat, am fost un norocos pentru că am avut tot timpul de lucru. Eram luat în filme, nici nu înțelegeam bine de ce mă luau – nu aveam relații particulare cu regizorii care mă distribuiau, nu făceam parte din nicio gașcă de artiști… Știu doar că eu nu am refuzat să muncesc și să-mi fac meseria. Niciodată. Am filmat chiar și două filme în paralel. Am jucat la Tatos și la Veroiu în același timp. Mere roșii se filma la Râmnicu Vâlcea și Dincolo de pod se turna la Sighișoara. Pe vremea aia aveam mobră. Așa că am făcut naveta zilnic pentru că nu puteam să renunț la niciunul dintre filme. În altă vară am turnat patru filme: Rămân cu tine (al lui Ginel Cornea), Pădurea nebună (al lui Corjos), Năpasta (al lui Alexa Visarion) și Un echipaj pentru Singapore (al lui Nicu Stan). Nu m-am cruțat niciodată, nu am putut să renunț la niciun proiect.

La primul meu contract de film – a fost Tatăl risipitor (în regia lui Adrian Petringenaru) și jucam rolul principal alături de Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu, Poldi Bălănuță, Ernest Maftei – am semnat fără să citesc contractul. Am o carieră cinematografică, cu toate astea niciodată nu am discutat suma pentru care eu mă duc să lucrez. Am turnat de curând la Emanuel Pârvu care mi-a zis (râde): ‘Dacă vreți, vin să vă tai iarba din grădină, că bani nu am!’. Am făcut filmul pentru că mi-a plăcut. Niciodată nu am lucrat pentru bani, iar când am refuzat proiecte – că s-a întâmplat să mai și refuz – am refuzat pentru că nu mi-a plăcut scenariul, pentru că nu am crezut îndeajuns în filmul care mi se propunea. Mi se întâmplă să mă întrebe câte un regizor: ‘Vii să joci la mine în film?’ Întotdeauna le-am răspuns: „Dacă tu crezi că ai nevoie de mine, vin. Dar să crezi tu că de mine ai nevoie. De mine și nu de altcineva.” Nu contează dacă e rol principal sau secundar. La Mircea Daneliuc am avut o zi de filmare, în filmul „Iacob”. Și acum primesc felicitări pentru rolul din Iacob.

Banii pe care îi primești ca actor te situează pe o scară a box-office-ului, totuși.
Eu am iubit și iubesc meseria asta și aș vrea să spun câteva lucruri în care cred : interesul pentru bani este distrugător pentru un actor. Adică, eu cred că dacă tu îți faci treaba cu onestitate și dacă ai și norocul unei brume de talent, banii vor veni. Sigur, că nu te dau afară din casă – eu am 65 sau 70 de filme în care am jucat; dacă mă nășteam la Hollywood stăteam altfel de vorbă acum – eventual noi doi stăteam acum în vila mea, pe malul oceanului…Condiția unui actor, ca să aibă succes și să poată trăi din meseria lui, este să își facă meseria onest și să ia aminte de o sintagmă în care cred și pe care am spus-o întotdeauna studenților: “caracterul strică talentul.”

Sunt oameni care consideră că, pentru a fi ei înalți, trebuie să îi coboare pe cei din jur. După ce fac asta își zic: Uite, sunt cel mai înalt! Se autopăcălesc. Caracterul îți strică relația cu partenerii de scenă. Ori actoria este o meserie colectivă. A crea o atmosferă distructivă, tensionată, recalcitrantă la muncă, la repetiții, la filmări, toate acestea te izolează de grup, te îndepărtează, chiar te elimină din grup. Așadar, nu fac pledoarie pentru talent, pentru că asta e de la sine înțeles, e ca o axiomă, ai sau n-ai talent. Întotdeauna te selecționează o echipă. La început te selecționează o echipă de profesori la admitere, mai apoi te selecționezi tu prin ce faci.  Una din treptele devenirii este: cum este primit și privit din afară ceea ce tu oferi. Dacă îți este respins ceea ce tu oferi și ajungi să gândești că lumea are ceva cu tine te păcălești singur. Lumea nu are nimic cu nimeni. Uitați-vă în jur: când cineva oferă ceva de calitate toți sar să-l îmbrățișeze fiindcă arta adevărată generează bucurie. Numai arta scremută, numai arta sofisticată generează reacții de împotrivire. Lumea nu are nimic cu tine. Când știi să pui lucrurile în matca lor și să judeci corect o situație, atunci te poți caracteriza ca un om de calitate, un om de care lumea are nevoie, colectivul de colegi are nevoie, publicul are nevoie. De un om viu, poate ciudat, poate contorsionat, dar viu, deschis celorlalți.

Care sunt calitățile pe care trebuie să și le cultive un actor care se vrea funcțional, dorit, vandabil?

Pe lângă talentul pe care trebuie să ți-l descoperi, cultivi, întreții, trebuie să ai cu adevărat pasiune pentru această meserie. Asta însemnează să îți faci meseria nu pentru că te încordezi și ai voință, ci pentru că te fascinează. Pentru mine artiștii care au hobby-uri sunt artiști care se dau de gol! Când ai un hobby înseamnă că abia aștepți să termini serviciul pe care îl faci ca să ai timp de hobby-ul care te face fericit. În momentul în care un artist are un hobby se dă de gol că a nimerit din greșală în meseria lui. Dar nu ca talent se dă de gol, ca pasiune! Pasiunea e altceva: o ai sau n-o ai. Eu am întâlnit oameni în viața particulară despre care am gândit: “Ăsta ajungea mare actor!” Și l-am întrebat pe câte unul: “De ce nu te-ai făcut, domnule, actor? Pentru că nu mi-a plăcut așa ceva!”…Așadar, omul talent avea, dar nu avea pasiune pentru această meserie. Știu oameni în meseria noastră care au mult talent, dar nu au pasiune și care sunt depășiți de cei care au pasiune și mai puțin talent. Pentru că talentul are gradele lui.

Pasiunea nu are grade?

Pasiunea înseamnă fascinație. Pentru un rol, pentru o scenă, pentru o secvență pe care o filmezi. Nu poți să vrei să ai pasiune. O ai sau n-o ai! Eu unul știu că toată viața mea am fost pasionat de meseria asta. Încă de copil mi-am făcut un caiet cu notițe la lecturile pe care le făceam despre viața marilor actori. Când eram în clasa a noua am inventat Supramarioneta lui Gordon Craig. Nu auzisem despre studiile lui Craig și credeam că eu am descoperit primul Supramarioneta. Mă gândeam atunci la o carcasă uriașă făcută din butaforie. În interiorul ei să fie actorul – mult mai mic – el să fie sufletul acelei carcase. Când am citit mai târziu despre Supramarionetă am fost atât de surprins! Pasiunea pentru meseria asta m-a urmărit toată viața. M-a terorizat, chiar. Pot să îți spun acum: am avut trei divorțuri. Niciunul dintre ele nu m-a dat peste cap în așa măsură încât să îmi ratez măcar o parte din carierei mea. Nu am amestecat niciodată meseria cu viața particulară. Și mai cred că divorțurile mele s-au produs din cauza opțiunilor mele profesionale. Am noroc, cu toate astea, că am copii, nepoți…

De unde vă luați energia pentru a vă consuma pasiunea?

Mă pasionează meseria asta de la 6 ani, de când recitam în public poezii călimăneștenilor. Mama este aceea care mi-a insuflat iubirea pentru poezie și pentru actorie. Ea a avut un învățător pasionat de teatru. Acesta le-a spus bunicilor mei: „Fata asta are talent, ar trebui să se facă actriță”. Bunicul – preot – a zis: „Ce să se facă?”…Așa că mama a rămas cu pasiunea ei, pe care a cultivat-o apoi în viața ei. A jucat teatru de amatori la căminul cultural unde tata – învățător – era director. Mă identific cu această pasiune a ei – devenită a mea încă de la o vârstă fragedă – și nu-mi pun problema de unde îmi iau energie pentru a-mi pune în practică pasiunea.

Cum definiți relația dumneavoastră cu studenții-actori?

Eu cred că rolul unui profesor de actorie este rolul unui grădinar, iar nu al unui arhitect. Să mă explic: arhitectul (vezi regizorul) ia materiale din toate părțile, își ia lemnul gata făcut, de calitate, își ia fierul, oțelul, sticla și construiește clădirea lui (așa cum regizorul construiește spectacolul lui). Rolul grădinarului este să producă planta, să crească lemnul cel mai bun. Profesorul este grădinar, nu arhitect. Trebuie să se ocupe de fiecare plantă în parte. Și trebuie să îi ofere îngrijirea cea mai potrivită fiecărei plante.
Un profesor trebuie să aibă grijă de studentul lui, de sufletul lui, de viața lui interioară, de preocupările, lecturile, cultura lui. Profesorul de actorie este, în mare parte, mentor, antrenor sau, cum îmi place mie să spun, grădinar. Oricum am defini relațiile și rolul profesorului în interacțiunea sa cu studenții-actori, caracterul fiecărui paricipant este esențial în această desfășurare.

Cum sunt căderile în meseria asta?

Foarte dureroase. Din fericire pentru mine, eu nu am început cu niște căderi. Am colegi, de exemplu, care au dat admitere și nu au intrat din prima. Unii au intrat abia a treia sau a cincea oară. Eu nu știu dacă rezistam la acest tip de cădere. Apoi, am debutat cu roluri bune și asta mi-a dat încredere, mi-a deschis un drum bun înainte. Și, mai târziu…

Ați avut și căderi?

Am avut. Am ajuns chiar și la psihiatru.

Din cauza unui rol?

Da, din cauza unui rol. Nu puteam să dorm noaptea. Dar, ușor, ușor mi-am revenit. Apoi, mai sunt și cazuri în care spectacolul este o cădere, dar nu ai încotro și trebuie să joci, alături de colegii tăi, un număr de reprezentații, ca să se scoată investițiile. Atunci am realizat că în teatru important este nu neapărat să faci ceea ce îți place, ci să îți placă ceea ce faci.

Sunteți un actor mare?

Nu. Sunt actor dar nu am știut cât de tare mă irită să fiu oprit pe stradă, recunoscut și, eventual, să mi se ceară să dau autografe – dau foarte rar autografe și atunci când o fac le dau autografe copiilor – sau să fac poze cu fanii. Recunosc, nu-mi place. Apoi, actor mare pentru mine este un actor la care mă uit ca la Dumnezeu – Al Pacino, Lawrence Olivier, Peter O’Toole, Gheorghe Dinică (cu care am jucat mult), Ștefan Mihăilescu-Brăila (este cel mai mare actor cu care am jucat vreodată) sunt astfel de actori, pentru mine. Nu mi-am luat niciodată model vreun actor fiindcă atunci când ai un model, riști să vrei să fii ca el. Am descoperit că valoarea mea constă în a fi ca mine și că, oricât aș fi încercat să fiu ca George Constantin sau ca Ștefan Iordache, mai bine mă lăsam de meserie! Aceștia sunt câțiva uriași actori la care mă uitam și mă bucuram.

Așa că nu cred că sunt un actor mare. Cred că, fără să îmi propun, fără să aleg drumul, eu sunt un om care despică firul în patru, un om preocupat de meserie – am scos volumul Actorie sau Magie și abia acum e aproape gata din punctul meu de vedere, deși a văzut lumina tiparului de câțiva ani buni. Cred că locul meu cam pe aici este, sunt un scormonitor pentru că, de fapt, de fiecare dată când am apărut pe vreun ecran sau pe scenă scopul meu n-a fost să te bucur pe tine, ci a fost să caut, spre interesul și spre curiozitatea mea, spre bucuria mea. După o vreme am descoperit că marii creatori nu au creat niciodată pentru bucuria maselor, s-au închis în ei și au lucrat pentru că aveau arderile lor proprii. Pe mine mă interesează mult mai mult devenirea întru ființă.

Cred în viața de dincolo, cred că avem un rost pe pământ și că viața nu e absurdă și mai cred că noi am venit pe pământ ca să ne ciocnim, să ne întâlnim, să ne fasonăm pentru că undeva, cândva vom simți și scopul acestei deveniri. Nu știm încă ce, de ce. Aici intră în joc și devine foarte importantă conștiința mea. Nu într-un mod egoist, ci ca un obligo al ființei mele. Devenirea mea este foarte importantă, menirea mea nu este să fiu doar actor, iar scopul meu nu ești niciodată tu, publicul. Dacă tu vii la teatru și ești martorul căutărilor mele, asta îmi face mare plăcere, este foarte important! Pentru că fiecare reprezentație este o cautare.

interviu publicat în revista Concept

FOTO: Simion Buia

25
/06
/15

Eseistul George Banu, profesor onorific al Departamentului de Studii Teatrale din cadrul Universităţii Sorbonne Nouvelle – Paris 3, a participat şi anul acesta la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, recent încheiat: a coordonat întâlniri, a moderat conferinţe, a dialogat cu personalităţi ale teatrului mondial, a văzut spectacole.

14
/06
/15

Actor la Naționalul bucureștean, Liviu Lucaci regizează zilele acestea spectacolul “Cum se cuceresc femeile”, după un text de Woody Allen, care va avea premiera la toamnă, la Teatrul Metropolis.

12
/06
/15

FEST-FDR se află la a douăzecea ediţie. De fapt, în această formulă este doar la a treia. Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) este partea de tradiţie din proiect. Acesteia i s-a adăugat în 2012 partea dedicată artelor spectacolului (FEST). Aşa s-a ajuns la FEST-FDR. Sufletul întregului demers este Ada Lupu Hausvater, directoarea Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara.

07
/06
/15

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI Letiția Vlădescu (27 de ani). O știți din “Peretele”, musicalul de la Teatrul Metropolis. Letiția provine dintr-o familie de muzicieni și până să dea la Teatru a studiat vioara. Sora ei este pianista Cezara-Lucia Vlădescu. În prezent, pe Letiția o mai puteți vedea și la Teatrul Mignon, dar și la Operetă.

27
/05
/15

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI Alexandru Unguru a fost cercetător universitar, are un doctorat în arta actorului și joacă la Teatrul Odeon din Bucureşti.  În ultimul an, a scris nouă piese pe care le-a montat în teatrul independent. “De veghe în lanul de ocară”,  „Akasă”, “Declick”,  „Köln”, „Ka-chiiing!”, “Doi și un Tulnik” sunt câteva dintre ele.

20
/05
/15

Unele veri petrecute în Vama Veche rămân în istorie ca adevărate tripuri inițiatice - se întâmplă povești pe care n-ai cum să le uiți, întâlnești oameni care-ți modifică cursul vieții, asculți muzici care te vor bântui în timp. “Talk to the Bomb” este povestea unui triunghi amoros născut pe plaja din Vama Veche în vara lui 2001, este dramatizarea uneia din miile de povești de dragoste care au început acolo, pe nisipul din Vamă.