Fotograful, soția, perfectul stricat și Primăvara lui Grigorescu
https://www.ziarulmetropolis.ro/fotograful-so%c8%9bia-perfectul-stricat-%c8%99i-prim%c4%83vara-lui-grigorescu/

Un muzeu face cât o mie de Instagramuri. Ce faci când te trezeşti cu lumina perfectă? O stingi. Unii oameni muncesc în weekend cu entuziasm. Iar, în persoană, sunt la fel de veseli şi de frumoşi ca în imagini. Îi cheamă Cristina şi Petrică Tănase. Sunt fotografi.

Un articol de Adina Scorţescu|19 Iulie 2018

Acum aproape 20 de ani, undeva în București, Petrică o întâlnește pe Cristina. (Ea cică a văzut din prima talentul lui de fotograf. El… nu crede în talent.) Se lasă cu imagini fotojurnalistice și cu o nuntă, în 2009. O altă nuntă îi conduce către business-ul pe care îl au acum.

Vreo 30 de copii i-au întrebat anul trecut, într-o tabără: “De ce faceți fotografii la nuntă?” Au răspuns: “Spuneți-ne voi un alt job unde poți să te duci și toți oamenii de acolo sa fie fericiți!” Copiii au tăcut. Așa că, în continuare, cei doi așteaptă cu entuziasm weekendul următor. Să fotografieze, să râdă, să dea bucuria mai departe. 

Acum câteva zile zile, pe o terasă din București (cu vară, cu țânțari), Petrică și Cristina au spus povestea din spatele imaginilor. Începe așa:

Cristina: În ’98 îmi căutam un job și am găsit un loc la un laborator foto, unde nu se cerea experiență. Era perioada cu developatul filmelor, printatul fotografiilor… era o muncă interesantă acolo. La început aveam un coleg, după care am rămas singură. După vreo patru luni, când aveam deja mai mulți clienți, am început să angajăm personal. La un moment dat a apărut Petrică. Terminase un curs de fotografie, avea atestat de foto-video reportaj.

Petrică: Făcusem un curs de un an de zile la Casa Studenților, după un pariu cu un prieten, că pot să mă fac fotograf. Eram într-o seară pe celebra terasă La Motoare, cu doi prieteni buni: Mircea, care era student la Regie și Șerban, student la imagine. Eu eram un mic antreprenor, mă ocupam de vândut casete și CD-uri într-o perioadă în care chestia asta îți aducea foarte mulți bani. După ce am băut noi două sticle de vin – pe care le-am plătit eu, pentru că ei erau studenți -, Mircea a zis: „Eu fac regie, Șerban face imagine, tu nu faci nimic. M-am gândit: Tu te faci fotograf!” I-am spus „Bine, drăguță, nu-ți mai dau vin, cred că ți-e de ajuns. Eu n-am nicio treabă cu fotografia.” Nu pusesem mâna niciodată pe o cameră foto. Iar el „Nu, știu eu și cursul, îți plătesc eu și înscrierea” – asta în condițiile în care el nu avea bani – „doar să te duci. Ești în stare să termini cursul ăsta?” Și am zis: „Ahaaa, cum dacă sunt în stare?! Știu că sunt în stare!Uite, facem pariu: Dacă termin cursul ăsta, eu dau o ladă de bere.” M-am dus și m-am înscris la școală, iar după o lună deja îmi intrase microbul ăsta cu fotografia.

Petrică: Nu mai vedeam nimic altceva – numai imagini. Aveam în cap doar aparate, filme… Am început să dau toți banii pe asta. Era ca o febră. Am făcut cursul, am terminat, după care m-am dus să mă angajez la laboratorul foto unde Cristina era șefă.

Cristina: Am lucrat amândoi la laborator vreo doi ani, după care eu am plecat, pentru că aveam nevoie de bani. Prin 2000 un fotograf nu câștiga foarte mult. Cumva trebuia să ne susținem, pentru că filmele erau scumpe, aparatul era scump… Am lucrat într-un magazin de obiecte de decor din aramă și cupru. Vreo trei-patru ani. Situația materială era un pic mai bună, ne stabilizasem puțin, așa că m-am apucat de facultate. M-am dus la Jurnalism. Și Petrică s-a gândit să-și schimbe domeniul, dar nu l-am lăsat. Pentru că, în momentul în care s-a angajat în laboratorul foto, a venit cu imagini… Și am crezut de la început în el. Nici nu m-am gândit vreodată să renunțe la lucrul ăsta.

Petrică: Eu nu cred în talent! Pentru că n-am avut nicio treabă cu fotografia până la 24 de ani. Nici n-am avut niciun fel de studiu, nici nu provin dintr-o familie de artiști. În schimb, sunt perseverent. Cred că poți să devii foarte bun făcând o chestie care îți place și care, în timp, devine parte din ADN-ul tău, o asimilezi. Dar nu era acolo înainte.

Franck Boutonnet, unul dintre fotografii noștri preferați, spunea la un moment dat într-o conferință: “Dacă vă uitați la Marele Zid Chinezesc, o să vi se pară o chestie enormă, ceva greu… Dar, dacă te gândești că e făcut din niște cărămizi mici, o să-ți dai seama că la fel poți să crești și tu, pentru că totul e făcut din baby steps.” Dacă te uiți la un fotograf bun, el a adăugat câte o cărămidă, una mică, și a pus-o acolo. Așa a crescut.

Cristina: Eu cred în talent! Poți să înveți de la diverși oameni să faci totul excelent, dar dup-aia intervine o mică bucățică – aia există sau nu există, depinde de fiecare. Poți să copiezi, dar n-o să fie și bucățica aia importantă…

Petrică: Deci, în timp ce eu nu făceam mare lucru, Cristina aducea bani acasă. După care a plecat la facultate. Eu lucram atunci în presă. Am început în 2003, la Gardianul, după care m-am dus la Mediafax, apoi la Săptămâna Financiară. După care m-am dus la Business Standard, după care am luat o pauză. Era foarte greu, salariile erau supermici. Începusem cumva  să fac un pic de freelancing, adică să mai am joburile mele, să vorbesc cu agenții de PR. Prin 2004 l-am cunoscut pe prietenul Dan Beșliu care, la vremea aia, avea o echipă de zece fotografi. Erau una din cele mai bune agenții – de fapt, cred că era singura! – de motorsport. Fotografiam tot ce înseamna raliuri, carting, viteză pe traseu montan… pe scurt, chestii pe patru roți care merg foarte repede. În 2007 am înființat o firmă care se ocupa de chestii de genul ăsta. Lucrurile s-au mișcat foarte bine timp de un an de zile, până în 2008. Când a venit criza, marea majoritate a companiilor a tăiat bugetele de evenimente, de promovare, unde ar fi avut nevoie de imagini. Deci, brusc, ne-am trezit cu o firmă care nu mai avea clienți, pentru că nu mai erau bani în piață. A trebuit să ne reorientăm și am intrat din nou în presă. Atunci m-am angajat la Adevărul, unde produceam fotografii zilnic. Fotografie „on demand”. (râde)

Cristina: Noi doi am făcut nunta în 2009, de la care avem vreo 30 000 de imagini. Asta pentru că am avut foarte mulți prieteni fotografi care au venit la nuntă, au tras tot ce au vrut ei pe acolo, iar la final au vărsat toate imaginile alea pe un hard. Noi am primit hard-ul. Atunci ne-am dat seama că ne-am fi dorit să angajăm un fotograf, pentru că, din cele 30 000, n-am ales nici până în ziua de azi pentru un album. Sunt foarte puține care să-ți aducă aminte nu neapărat de ceea ce s-a întâmplat, ci mai ales de trăirile și sentimentele pe care le aveai în ziua aia. Și asta nu pentru că fotografii ar fi fost slabi. Din contră, erau foarte buni! Dar fotografia de nuntă e cu totul altceva; deși are și ea abordarea documentară, fotojurnalistică.

Petrică: Când eram la Adevărul, a venit colega Sandra Barbu și mi-a zis: Vreți să-mi faceți și mie fotografie de nuntă? Inițial am zis nu, pentru că exista o fobie de nunți, cumva. Să fii “pozar de nuntă”, între fotojurnaliști, era un “no no”. Sandra a zis “bineee…”, după care a venit după o perioadă, ne-a pus un laptop pe birou și ne-a întrebat “așa puteți?”. Și ne-a arătat un site al unui tip pe care îl cheamă Ben Chrisman și care, la momentul ăla, într-un clasament mondial, el era numărul 1. Cel mai bun fotograf de nuntă pe WPJA, Wedding Photojournalist Association. Am deschis site-ul băiatului ăsta și ne-a căzut falca pe tastatură. N-am înțeles absolut nimic, ni s-a părut ceva din filme SF. Și-atunci am zis “OK, e o provocare. Sandra, venim la tine la nuntă.” Am fost, ne-a plăcut. Și de acolo a început… odiseea.

La nuntă, totul e repede. Sunt atât de multe momente care se întâmplă simultan încât tu, practic, fotografiezi din instinct. Nu ai timp să stai, să gândești lucruri, să compui cadre. Se întâmplă chestii în fracțiuni de secundă, iar tu trebuie să reacționezi. Instinctul ăsta trebuie să ți-l cultivi. Instinctul ăsta e format din toate chestiile frumoase pe care le-ai asimilat înainte. Uite, am fost acum o săptămână la Constanța, la Muzeul de artă, și ne-am minunat 20 de minute de Primăvara lui Grigorescu. Arată demențial! E o chestie care o să dispară din minte, la un moment dat, dar în spate – în subconștient, acolo – îți rămân fragmentele astea de frumos. Știi? Frumosul ăla îți rămâne cumva în cap. Iar când ești nevoit să-ți folosești instinctul, tu te folosești de tot ce ai înmagazinat acolo. Sună complicat… dar nu e. Dacă te umpli de frumos, el e în spate, e încontinuu cu tine. Ajungi să-l folosești fără să trebuiască să te gândești la el.

În era asta a digitalului, când e superușor să faci fotografii, oamenii care vin la noi nu ne plătesc pentru că avem nu știu ce scule. Că avem noi ultimele camere pe care le-au scos cei de la Canon. Nu plătește nimeni aparatura, plătește ceea ce vede. Dacă ești pasionat de fotografie și ai o grămadă de gadget-uri, îți plac filtrele de pe Instagram, folosești preset-uri, e foarte OK. Atât timp cât faci lucrurile ca tine. Pentru că este atât de multă fotografie în ziua de azi, peste tot, încât e foarte ușor să te pierzi. Adică să vezi lucruri care îți plac și să le copiezi. De asta noi mergem la muzeu, stăm ore în șir privind la picturi. Înveți mult mai mult pe partea de compoziție, de lumină, de orice vrei tu, dintr-un muzeu, decât de pe Instagram.

Cristina: O fotografie frumoasă te lasă să visezi.  În primul rând, e o imagine care îți provoacă o reacție. O reacție bună. În presă, de exemplu, mulți ani la rând, dacă te-ai fi uitat în imaginile de la World Press Photo, ai fi văzut întotdeauna ceva șocant. Îți provocau o reacție din groaza care exista în imaginea aia. Poate că era o imagine de război sau de la aftermath-ul de la uraganul Katrina. Sau copilul cu musca pe ochi – îți provoacă o reacție instantanee. Dar, mi se pare că o obții foarte ușor. Tu, ca fotograf, dacă fotografiezi genul ăsta de lucruri, obții o reacție foarte ușor. Noi încercăm să obținem o reacție de la oameni prin lucruri frumoase. Oameni care se bucură, oameni care dansează… Să obții reacții din fericire, nu din groază.

Petrică: Nu există om urât, totul depinde de cum te uiți la el. Trebuie să fii deschis, să te conectezi cu el, indiferent cine ar fi el. Și să lași în spate toate prejudecățile tale, ca fotograf; și ca om, în primul rând. Dacă îl judeci cumva – îl vezi că se dă jos dintr-o supermașină și zici “uite-l și pe ăsta ce mașină are!” – îl pierzi. În loc să te uiți la el, te gândești la “ăsta are o mașină pe care eu nu o am; și stă într-o vilă, iar eu stau în două camere cu chirie… hmmm”.

Se spune că, dacă vrei să fii un fotograf mai bun, trebuie să fii un om mai bun. Și atunci trebuie să faci exercițiile astea, în primul rând cu tine.

Cristina: Nouă ne plac oamenii. Am încercat și peisaj, și macro… În 20 de ani de fotografie, am încercat tot ce se putea. Dar, de fiecare dată, ne-am întors la oameni. Dacă ai răbdarea necesară să-i asculți, o să descoperi povești. În fiecare fotografie, noi descoperim o poveste. Oameni care par obișnuiți, nu sunt deloc așa.

Petrică: Anul trecut, într-o tabără, 30 de copii ne-au întrebat de ce ne-am făcut fotografi de nuntă. Și le-am răspuns: “Spuneți-ne voi un alt job unde poți să te duci și toți oamenii de acolo sa fie fericiți!” I-am întrebat pe ei, dar în același timp ne-am întrebat pe noi… N-am găsit un răspuns.

La un workshop un tip ne-a spus că fiecare om are egoul lui – un elefant, foarte mare. Dacă nu reușești să controlezi elefantul ăla, în momentul în care o ia în stânga, e foarte greu să-l oprești. Deci tot ce trebuie să faci este să-ți antrenezi elefantul, în așa fel încât să te asculte de fiecare dată. Pentru că egoul e și partea de orgoliu pe care o ai (“Eu sunt un fotograf foarte bun, ca mine nu face nimeni etc.”), dar e și partea din tine care spune “Ai făcut destul, ia o pauză, ești OK, odihnește-te. Hai că merge…”

Petrică: Dacă ai în față un personaj care are genul ăla de frumusețe de tipar –  adică din orice unghi l-ai fotografia, arată bine -, lumina cade așa cum vrei tu, totul e curat, totul e frumos… În momentul ăla nu înseamnă că o să faci cele mai bune imagini. Pentru că e călduț, e ușor. Și atunci, chestia pe care noi o facem este să stricăm perfectul ăla. Dacă totul e perfect, nu există provocare. Și n-are cum să iasă ceva excepțional dintr-o situație comună, normală, frumoasă. Trebuie să creezi o situație excepțională. Asta o poți face din mai multe lucruri, dar în primul rând din lumină. Dacă lumina e minunată, te duci și stingi becurile. Adică încerci să-ți pui piedică singur.

În momentul ăla intervine imaginația și-atunci găsești alte soluții. Dacă tot ce trebuie să faci este să stai într-un loc și să apeși pe un buton, n-o să înveți nimic. Ar putea ieși ceva OK – adică bine, adică merge și așa…. Dar noi nu vrem OK.

La început exista presiunea că mergem la o nuntă și că trebuie să-i dăm omului niște imagini bune. Dar, în timp, ne-am dat seama că “trebuie” ăsta nu e ce trebuie. Trebuie înseamnă obligativitate. Și obligativitatea cu creativitatea nu se împacă niciodată. Și-atunci nu “trebuie”. Ca să poți să faci o fotografie bună, trebuie să tragi întotdeauna pe limită. Este limita între “iese ceva foarte frumos” și “nu iese nimic”. Există șanse destul de mari ca, într-un moment anume, să nu iasă nimic sau sa nu iasă ce se aștepta clientul. Nu am ratat niciodată vreun moment important dintr-o nuntă. Dar el știe. Iar eu știu că el știe. Și cumva presiunea nu mai există. Nu trebuie să fotografiezi musai chestia aia. Nu trebuie!

Cristina: Se zice că cel mai bine este să fotografiezi cum se simte, nu cum arată. Ceea ce înseamnă că empatizezi cu omul, dacă el plânge, s-ar putea să plângi și tu. Dar este în regulă. Pentru că avem o cameră la ochi, nu se vede. (râde) E mult mai mult om decât fotograf în meseria asta.

CITEȘTE CONTINUAREA INTERVIULUI PE  Zi DA!

 

 

Pe Cristina și pe Petrică Tănase îi întâlniți în persoană pe la nunți, botezuri, muzee, grădini și alte locuri frumoase. Online, îi prindeți pe fixfoto.ro, pe Facebook și pe Instagram.

Începe weekendul cu o porție de autenticitate & bucurii mici. DE CE NU? Gustă din interviurile „DE CE NU?“, coapte în fiecare vineri de Ziarul Metropolis și Zi DA pentru cafeaua de dimineață. Întâlnește-i pe oamenii puși față în față cu alegerile care i-au făcut fericiți.



25
/11
/18

Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi ne propune expoziția „Războiul hărților”, dedicată celebrării Centenarului Marii Uniri. Expoziția prezintă hărți etnografice realizate în prima parte a secolului XX, hărți care au fost utilizate atât în presă pentru promovarea poziției guvernului român privind Conferința de Pace de la Paris, cât și de către delegațiile naționale care au participat la aceasta.

25
/11
/18

Muzeul Naţional de Artă al României prin Secţia de Artă Orientală vă invită miercuri 28 noiembrie, ora 17, în sălile Kretzulescu, la deschiderea expoziţiei de artă japoneză consacrată gravurilor-stîlp cunoscute sub numele „hashira-e”, prezentate publicului în premieră: „Imagini ale lumii trecătoare, hashira-e. Gravuri-stîlp japoneze din colecţia Muzeului Naţional de Artă al României”.

22
/11
/18

O gură de aer proaspăt. Îndrăzneală. Indignare trăită. Libertate. Un mesaj clar: Inchiziția să stea acasă! Așa se vede colonia artistică Baraka, grupare care, sâmbătă, se deschide din nou Timișoarei. 24 noiembrie, ora 17,00, în spatele curții Facultății de Arte, lângă Memorialul Revoluției, se oferă privitorului situații și spații noi. Eveniment recomandat persoanelor care au împlinit 18 ani.

16
/11
/18

Asociația CONIL în parteneriat cu Primăria Municipiului București prin Proedus și CIRCUL Metropolitan București organizează un amplu proiect cultural artistic dedicat centenarului Marii Uniri - ROMÂNIA COPIILOR, o ediție specială a CONIL Fest, Festivalul Integrării.

15
/11
/18

Garden of Unsettled Memories- expoziție personală Pavel Grosu. Galeria Sector 1  încheie seria expozițiilor personale ale artiștilor clujeni pe care i-a expus începând de la inaugurarea sa, din 2017, cu o expoziție de pictură semnată Pavel Grosu. Expoziția va fi vernisată pe 22 noiembrie, la ora 18:30 și va putea fi vizitată în perioada 23 noiembrie 2018 - 19 ianuarie 2019.

13
/11
/18

Spider-Man, Hulk, Doctor Strange, Fantastic Four, Iron Man, Daredevil, Thor şi X-Men. Toate acestea sunt personaje fantastice create de scriitorul şi editorul Stan Lee, în colaborare  cu mai mulţi artişti, precum Jack Kirby şi Steve Ditkode. Stan Lee s-a stins din viață luni dimineaţă, la Los Angeles, la vârsta de 95 de ani.

12
/11
/18

Regina Maria, figură centrală în eforturile de război ale României din timpul primei conflagrații mondiale, a fost prezentată publicului britanic într-o serie de intervenții ample ale istoricului și realizatoarei TV Tessa Dunlop, în cadrul unor emisiuni de mare audiență ale posturilor de televiziune și radio BBC One (BBC Breakfast), BBC Radio 4 (Woman's Hour), Channel 5 (5 News) și în varianta online a revistei History Today.

31
/10
/18

În perioada 29 octombrie - 13 noiembrie se desfășoară, în București și în alte 5 orașe din țară, proiectul „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină”, în cadrul căruia vor fi iluminate arhitectural 10 clădiri a căror istorie este strâns legată de momentul Marii Uniri și de ultimii o sută de ani. Proiectul, cofinanțat de Ministerul Culturii și Integrării, se derulează în Capitală și în Iași, Constanța, Sighet, Arad și Alba Iulia.

Page 1 of 4412345...102030...Last »