Vă invităm să citiţi un fragment din cea mai recentă apariţie din colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom, „Ioşca” de Cristian Fulaş, „un roman de o violentă frumuseţe în care totul, imagini, fiinţe, obiecte şi idei se împletesc într-o supraomenească tragedie” (Carmen Muşat).
Un articol de Ziarul Metropolis|2 februarie 2021
„Ioșca – un personaj memorabil, de-o vîrstă cu pietrele și la fel de elementar ca ele, și un roman cu mare forță epică, de un impecabil rafinament stilistic și narativ. Cristian Fulaș construiește cu pricepere de arhitect destinul unui om în care «simplitatea dintîi a lucrurilor» se conjugă cu o înțelegere profundă a lumii și a oamenilor. O scriitură viguroasă și amplă, infuzată de o debordantă energie, face din acest roman unul de o violentă frumusețe în care totul, imagini, ființe, obiecte și idei se împletesc într-o supraomenească tragedie.” (Carmen Mușat)
„În noul său roman, Cristian Fulaș se desparte de biografism și de autenticismul persoanei întîi, reinventîndu-se ca povestitor al unei lumi devălmașe, trăind foarte aproape de natură, interferîndu-se chiar cu întruchipările ei, tăcînd masiv și bînd vîrtos, acuplîndu-se frecvent, frenetic, paroxistic. Regăsim marginalitatea, izolarea, decuplarea personajului de sine din prozele anterioare. Regăsim și acuitatea analitică – exersată în mers, în flux, fără opriri anume –, dublată acum de un talent evocator și creator de atmosferă. Nou în acest roman este falsul comportamentism al autorului, aparenta neimplicare în minuțiozitatea observației, lirismul camuflat în tonul sfătos, sapiențial al relatării. În fapt, în faptul literar, autorul suplinește tăcerea personajelor sale, asumă conduita lor, scoate în evidență afectele lor primare, dar puternice, sugerează profunzimea trăirilor elementare, descoperă duioșia din gesturile simple, domestice, prietenia nealterată de conflicte superficiale, suferința atroce în fața pierderii unei ființe iubite. Demersul său de fond constă în dezexotizarea acestei lumi ciudate, circumscrise în ermetismul ei. O lume care ne amintește de Sadoveanu, de Ștefan Bănulescu, de Gabriel García Márquez, dar peste care plutește suflul de un patetism discret, bine temperat al autorului nostru.” (Mircea Martin)
Cristian Fulaș, născut la 3 iulie 1978, în Caracal, a absolvit Litere, apoi studii aprofundate de teoria literaturii. Debutează în 2015 cu Fîșii de rușine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași). Fragmente din roman au fost traduse în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant (Editura Tracus Arte), iar în 2016 După plîns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași). A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană și franceză, dintre care amintim: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur • O aruncare de Zaruri (Stéphane Mallarmé).
De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (2017) și romanele Fîșii de rușine (2018) și După plîns (2019). În 2018 publică Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT. Din 2019 traduce Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.
„Ioșca” de Cristian Fulaș (fragment)
După trecerea dintre milenii, când valea începuse să se mai populeze cu oameni din afară şi se schimbase oarecum la faţă, Ioşca şi popa nu putuseră să nu remarce că din ce în ce mai mulţi oameni păreau să umble hăbăuci pe drumuri şi pe poteci şi să vorbească singuri. Urlau, gesticulau, rugau, iubeau de unii singuri, străbătând valea în ample volute şi oprindu-se din mers, osteniţi, doar ca să-şi tragă sufletul şi să o ia de la capăt. Îi porecliseră pe aceştia Urlătorii, fără nicio ezitare şi din primele zile asimilându-i nebunilor de dincolo de gardul azilului. În mintea lor, ce-i drept, nu era nicio 
deosebire între lunaticii care alergau gâfâind pe lângă gardul înalt şi prevăzut cu sârmă ghimpată al balamucului şi ceştilalţi, cei liberi, care străbăteau valea în lung şi-n lat şi făceau acelaşi lucru. După nişte ani, când Urlătorii îşi consolidaseră locul în colivia cu nebuni a celor doi bătrâni, chiar dacă aflaseră despre ce era vorba şi doar glumeau la nesfârşit pe aceeaşi temă, au remarcat o schimbare în comportamentul acestora: din când în când luau aparatul de la ureche şi se uitau fix în el, mişcau degetele pe ecran şi apoi continuau să vorbească, brusc iluminaţi, mântuiţi. Următorul pas, atât de natural, a fost să-i poreclească de atunci înainte Holbaţii. Îi priveau cu un haz nespus cum urlau şi se holbau, le admirau în tăcere echilibrul şi reuşita de a rămâne în picioare când se împiedicau, cum la fel de sincer se bucurau când câte unul, mai nătâng din fire şi mai puţin dedat echilibristicii şi artei levitaţiei, se împiedica şi cădea pe pietriş sau în noroi şi se ridica de acolo cu cea mai nefericită faţă din lume, murdar ca un porc şi trist ca la-nmormântare. În fond, după ani de zile, bătrânii şi-au dat seama că asta aşteptau şi au renunţat să mai asculte ce vorbeau sau să încerce să înţeleagă spurcatele limbi ale conversaţiilor unora dintre ei, singura lor îndeletnicire fiind să aştepte o căzătură şi să vadă faţa pentru totdeauna jignită a celui sau celei care se ridica. Pentru că nu trebuie uitat că nu doar bărbaţi erau aceia care umblau de nebuni cu telefoanele pe vale, petrecându-şi puţinele zile de concediu la serviciu sau în nesfârşite afaceri, ci şi doamne. Doamne bine îmbrăcate, cu tocuri, care din toată întinderea pământului nu găseau să vorbească la telefon decât pe drumurile prea puţin prietenoase ale văii. Doamne care cădeau mult mai haios decât domnii, doamne cu cracii-n sus în noroi sau în balegi, doamne scârbite de viaţă şi cu praf în coafurile excentrice, doamne isterizate care plângeau şi vorbeau şi-şi priveau cu deznădejde toaletele distruse de vicisitudinile unei naturi care nici-odată nu le chemase la ea.
— Ăştia nu sunt nebuni, tu Ioşca, avusese popa o revelaţie într-o zi.
— Dară? făcuse celălalt mucalit, cu un zâmbet mijindu-i sub mustaţa nerasă de câteva zile.
— Sunt posedaţi, ascultă aici la mine că sunt posedaţi.
— Să ne rugăm pentru ei atunci, ce-o să facem?
— Ba să nu ne rugăm, că degeaba e.
După trecerea dintre milenii, când valea începuse să se mai populeze cu oameni din afară şi se schimbase oarecum la faţă, Ioşca şi popa nu putuseră să nu remarce că din ce în ce mai mulţi oameni păreau să umble hăbăuci pe drumuri şi pe poteci şi să vorbească singuri.
