Editura Nemira ne propune un nou volum semnat de Bogdan Munteanu, „Stai jos sau cazi”, în colecţia „n’autor”, coordonată de Eli Bădică. Este a doua carte publicată la editura Nemira de scriitorul timişorean, după bestsellerul „Ai uitat să râzi” din 2016. Ziarul Metropolis vă invită să citiţi un fragment.
Un articol de Ziarul Metropolis|22 martie 2022
În fața epilepsiei, umorul rămâne singura apărare. Nino-nino. Agitație. Timișoara. Sâmbătă. Un grup restrâns de oameni. Ciprian, un bărbat de 40 de ani, realizează brusc că nu se mai poate preface: trebuie să-și accepte boala. Însă drumul până în acest moment, departe de un final, a fost sinuos. Iar protagonistul-narator ne întoarce în timp, ne poartă, criză cu criză, răzvrătire cu răzvrătire, poantă cu poantă, prin viața sa, pentru a ne arăta cum poate fi parcursă călătoria cu un diagnostic incurabil.
„Bogdan Munteanu este un scriitor adevărat. Un rând al lui este un gând, o secundă, o oră, o zi sau un an al celui care citește. Epilepsia este un subiect fascinant. Poate genera orice stare, te poate pune să scrii lucruri pe care nu le-ai imaginat vreodată. Și Bogdan Munteanu chiar face asta, le scrie. O ușoară schimbare de comportament sau redefinirea condiției cu care ne raportăm la viață… asta este epilepsia. Să nu realizezi cine ești și ce ți se întâmplă o vreme, până găsești o doctoriță să îți explice – este perfect plauzibil. Dacă știi despre ce este vorba. Să poți să revii în balans cu tine și cu lumea, apoi, este miraculos. Avem de-a face cu o povestire la colțul ierbii a unui om care moare, învie, trăiește, a unui om care relatează, etapă cu etapă, ce simte. Este literatură pură, pe de o parte, fiindcă epilepsia te face sensibil – «simt enorm și văd monstruos», cum s-ar spune –, pe de altă parte, deoarece cartea lui Bogdan redă o poveste simplă, a unui om căruia i se întâmplă lucruri, zi de zi. Lucruri care se învârt în cuvintele minunate cu care el construiește o lume, care urlă, care se odihnește.“ Bogdan O. Popescu
„După șase ani de la Ai uitat să râzi, cel mai recent volum al său de povestiri, prozatorul revine cu un microroman ireproșabil, o poveste get-beget à la Bogdan Munteanu. Adică o temă inedită – epilepsia e surprinsă rarisim în literatura română contemporană –, un protagonist fain – un bărbat matur, pasionat de baschet, calculatoare și cărți, care lucrează într-o corporație și se învârte prin viața culturală timișoreană –, un alai foarte divers – de la Buni, Mază, Che, Iulia, Woody, bătrânul vecin, șoferul de Uber etc. până la Ara, labradorul –, un stil esențializat, o narațiune realistă construită maniacal, aproape, cu un umor și o relaxare caracteristice. Un titlu-mantră, o luptă cu o boală tabu, stigmatizată și astăzi, o carte musai.“ Eli Bădică
Fragment în avanpremieră din Stai jos sau cazi de Bogdan Munteanu
Capitolul Pîpîtî
Era marți, sigur era marți, că făceam bulșiturile alea de metrici săptămânale de haiăring, în fiecare marți, de la 9 jumate, avem miting cu Pîpîtî, menegerița noastră, o cheamă Carolina, îi zicem Pîpîtî, pentru că ne pune să facem slaiduri și să le proiectăm, noi citim de pe perete, ea dă scrol‑scrol‑scrol pe telefon și câteodată sare la cel‑cea care prezintă, ueit‑uat‑dă‑înapoi‑unslaid pliz‑nu‑ăsta‑nici‑ăsta‑încă‑unu‑așa‑ia‑mai‑zi‑o‑dată.
Deci sigur era marți,
băgam toți la rapoartele alea,
se‑auzeau numa’ maușii,
țâc‑țâc‑țâțâc,
unghiile fetelor pocnind tastaturile,
și zgomotu’ de fond de pe holu’ care duce spre terasă,
de la 8 la 10 și‑un sfert e un du‑te‑vino, io nu mă plâng, dimpotrivă, chiar îmi place zgomotu’ ăla, cu timpu’, am ajuns să recunosc zeci de voci, poate chiar o sută dintre cele aproximativ 2500 de voci din firmă, e ceva, zic io, în plus, mai prind frânturi de conversații și hohote de râs și o țâră mai rar înjurături, astea vin de nicăieri, de obicei pe post de exclamații, gen duuuu‑te‑n pula meeea, nu creeed,
și mă hlizesc ca teleghidatu’ de fiecare dată când le‑aud
În timp ce lucram noi de zor la ppt‑urile pentru Pîpîtî, am auzit un țipăt de pe hol, urmat de o bubuitură în ușă, de parcă i‑ar fi futut cineva un picior. Ușa s‑a izbit de perete și un tip s‑a prăvălit la noi în birou. S‑a lovit cu capul de podea și a rămas lat. Îl vedeam doar pe jumătate, picioarele îi rămăseseră pe hol. Îl știam, ne salutam când nu puteam să ne evităm.
Așteptam să se scoale și să spună ceva:
• v‑am păcălit
• m‑am împiedicat
• m‑am bătut și‑am pierdut
• z’mort dă bat
• muie hașer, demisia!
— Ești bine, colegu’? am întrebat, mai mult de formă.
Evident că nu era bine. Eram îngrijorat și am ridicat tonul ca să par stăpân pe situație în fața fetelor:
— Ciprian, lasă prostiile!
Tipu’, nimic. După câteva momente de ce‑pula‑mea‑se‑ntâmplă, treaba s‑a animat. Becky a strigat Doamne, tremură, Adriana a zis da, tremură și îi și curge sânge, cred că și‑a spart nasul, un tip de pe culoar a băgat capu’‑n birou și a spus spasmofilie, altu’ a zis hm, mai degrabă epilepsie, iar Becky s‑a luat de ei: sunteți medici sau de unde știți?
Apoi s‑a întors spre mine:
— MuBo, ai de gând să faci ceva?
— Nu, am spus sec.
— Nu?! a ridicat ea tonul.
— Nu știu ce să fac. Dacă‑i fac rău?
Mă cam ciondăneam cu Becky:
• Era să ne futem în Team Building. Un pic să fi fost mai treji!
• Pîpîtî a lăsat‑o de vreo două ori să țină ședința de metrici în locul ei și de‑atunci avea fițe de șef. Mi se adresa cu ID‑ul de la lucru, MuBo.
Cineva de pe hol a întrebat cine e responsabil cu primul ajutor pe etaj.
Altcineva a zis Lory Strein, da, sigur e ea, am verificat tabelul din bucătărie.
Becky a pus mâna pe telefon. Nu știa număru’ lu’ Lory și nu voia să recunoască. I‑am spus numărul meu.
— Îți arde de glume? a strigat ea. Moare ăsta aici și pe tine te doare undeva!
Adriana a făcut rost de număr.
Muncă de echipă!
Lory nu răspundea și tipu’ ăla se zvârcolea în continuare.
M‑am apropiat de el și i‑am spus că o să‑l strâng de degetul mic. Auzisem eu de undeva că face bine chestia asta. Am strâns ca lumea, nu m‑am jucat. După vreo cinci secunde, am auzit un oscior pocnind. Ups. M‑am oprit și am spus:
— Hei, m‑auzi?
Nimic.
L‑am lovit ușor cu palma peste față:
— Hei, m‑auzi?
Nimic. Nu mă auzea. M‑am uitat la Becky și am ridicat din umeri.
— Faceți loc, s‑a auzit de pe hol, lăsați‑o să treacă! Hai, Carolina!
Pîpîtî! Mă bucuram pentru prima oară că apare. Poate‑i veneau niște idei, niște task‑uri.
— Omîgî! a zis Pîpîtî.
Era în fustă scurtă, neagră, i s‑a și ridicat puțin când a sărit peste Ciprian.
— Ați chemat salvarea? a întrebat ea, ca la ședință.
— Nu, am răspuns, tot ca la ședință. L‑am strâns de degetu’ mic. Nu mult, că mi‑a fost că…
— Caroooo, ce aaare? s‑a tânguit Becky.
— Chemați în pula mea salvarea! a strigat Pîpîtî și a luat un pix. Ține, mi‑a zis. Bagă‑i‑l în gură!
Am luat pixul inscripționat cu numele firmei.
— Ești sigură? am spus.
— Ai alte idei? a zis ea.
— Și dacă‑i sparg dinții?
— Îmi asum! Dă‑te, a strigat și m‑a împins ca la sumo.
S‑a aplecat deasupra lui Ciprian și a încercat să‑i bage pixul între dinți. Nicio șansă, avea gura încleștată.
— Bine, mă, înghite‑ți limba atunci!
I‑a desfăcut mai mulți nasturi de la cămașă și l‑a mângâiat pe față, pe frunte, pe mâini.
— Ca pe Enzo, a râs una de pe hol.
Enzo e un softist care trage la sală. Se zvonește că e feblețea lu’ Pîpîtî. De obicei, bârfele astea sunt adevărate.
Ciprian dădea semne că se liniștește, Caro se ducea la fund. I se ridicase fusta până‑n gât, îi vedeam chiloții cu libelule și mustăceam toți. Am luat‑o pe după umeri și am așezat‑o pe scaunul meu.
— Ești OK? am întrebat.
Da, era bine. I se împrăștiase rimelul și i‑am dat niște șervețele.
Ciprian s‑a ridicat brusc și a vrut să plece. S‑a înfipt într‑un cuier și l‑a dărâmat. Era complet năucit. Becky l‑a prins în brațe și l‑a lipit de perete.
— Nu pleci nicăieri! a zis. Imediat vine salvarea.
Apoi i‑a alungat pe toți gură‑cască care o frecau la intrarea în birou, a trântit ușa și a blocat‑o cu curul ei drag. Ciprian s‑a îndreptat spre ieșirea de urgență, dar eu și Adriana i‑am luat fața și l‑am dus cu binișorul la Caro în birou. L‑am instalat în scaunul confortabil de HR Manager, iar Adriana i‑a povestit de metricile noastre săptămânale. El zâmbea întruna, semn că nu înțelegea nimic. În frunte avea un cucui mare de tot.
L‑am găsit rapid pe Fb și i‑am lăsat un mesaj: salut, sper că nu ți‑am rupt degetul.
S‑a auzit un telefon vibrând. Am continuat să scriu:
Ar fi indicat să mergi la un CT pentru cap.
Căzătura ta a fost destul de serioasă.
Bogdan Munteanu s-a născut în 1979, la Arad. A publicat trei volume de povestiri, printre care Ai uitat să râzi (Nemira, 2016). Scrierile sale au apărut în antologii din România, Germania, Turcia, Serbia și Marea Britanie. A moderat întâlnirile „Ce mai faci, scriitorule?“, organizate de librăria Cărturești. A fost curator al componentei „Poezie de stradă“, în cadrul programului cultural Memoriile Cetății. Locuiește în Timișoara din 1997. Lucrează în domeniul IT.
