Editura Polirom vă invită să citiţi un fragment din romanul „Abraxas” de Bogdan-Alexandru Stănescu, nou apărut în colecţia „Fiction Ltd.”.
Un articol de Ziarul Metropolis|26 ianuarie 2022
Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.
FRAGMENT
Tot Jidanu îmi ţinea teoria că e important să ai şi şcoala vieţii, dar şi o diplomă: „Marocane, uite la mine, aveam bani, aveam gagici, casă, puteam să‑mi văd liniştit de golănii. Dar nu, frăţioru’ meu, m‑am înscris la cursuri la Sala Dalles, am învăţat engleza bine, mi‑am luat la carnet B şi C, n‑am stat pe loc. Dacă stai pe loc“, îmi spunea mai ales când mă vedea căzut în reverie prin grădină, cuprins de unul dintre leşinurile adolescenţei, după ce mă masturbasem prea mult, „dacă stai, eşti mort. Uită‑te‑n jur – uite gândacii ăia, uite păsările“, mâna lui lungă, păroasă descria un arc de cerc, „toate se mişcă pentru că sunt vii. Vezi ce nu se mişcă? Pietrele din cimitir“ – şi‑mi arăta gardul care ne despărţea de locul fără durere şi cu verdeaţă. Îi plăceau comparaţiile şi alegoriile ample, le căuta în permanenţă, ochii i se mişcau înspre orizont în căutarea corespondenţelor, avea impresia că asta‑l apropie de statutul unui înţelept medieval.
Sergiu făcuse şi pârnaie un an, pentru valută pe care n‑o putuse justifica, dar nu‑mi vorbea despre perioada aia decât rar, când bea un şpriţ, seara. Îi plăcea să creadă că e un tip excepţional, care evoluase împotriva tuturor condiţiilor potrivnice: „Dacă am putut eu, tu de ce să nu poţi?“ a fost refrenul copilăriei şi apoi al adolescenţei mele.
Dar Sergiu nu era doar tipul dur, am început să descopăr asta mai târziu, după ce s‑a mutat cu noi. Avea, mai ales în perioadele liniştite, dintre „afaceri“, o bucurie autentică în a se refugia în casă, ca o pasăre ce‑şi construieşte cuibul. Era terifiat de curent, aşa că, dacă intram noaptea peste el, îl găseam invariabil înfofolit în câteva plăpumi şi pături, iar pe cap purta mereu o căciuliţă (una albastră, cu fulgi albi şi un schior cu ochelari de zăpadă), peste căciuliţă înfăşura o bluză sau un pulover, arăta ca Peter O’Toole în Lawrence al Arabiei, şi, chiar când se culca, îşi mai trântea şi o pernă mare peste cap. Dar, până să adoarmă, după ce ne‑am împrietenit, mă chema „să‑l calc“ („Marocane, hai să mă calci şi pe mine, te rog, că mă rupe spatele“), adică să mă sui cu picioarele goale pe spatele lui gol, piele pe piele, şi să mă plimb în sus şi‑n jos, în timp ce el pufnea, gemea, grohăia şi ofta prelung, apoi trebuia să mă dau jos, să‑mi pun spirt în palme şi să‑l frecţionez bine, până intra licoarea de frecţie Diana‑n piele, apoi să‑i prind pielea cu mâinile şi s‑o rulez în sus şi‑n jos ca pe o foaie de trabuc sau de plăcintă. Iar ca asta nimic nu‑i făcea mai mare plăcere.
Tot în zilele de linişte îi plăcea să gătească şi făcea din asta mare caz, pentru că tot el punea murături şi făcea purcel de lapte la cuptor (pe care nu‑l făcea des, adică l‑a făcut o dată, când s‑a întors Ralu de la o „murală“ din provincie, cu purcelul bine înfăşurat într‑o pătură ţinută la subraţ), pe care‑l scotea pe un fund de lemn (căruia Sergiu‑i zicea curdelemn), îl înconjura cu castraveciori muraţi, cu gogoşari şi conopidă murată şi îi băga‑n rât o ţigară, spre consternarea lui Ralu.
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, doctor în filologie. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), a fost inclus cu proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” (ART) și a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010). A mai publicat: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (poeme, Cartea Românească, 2012, nominalizat la premiile revistei Observator cultural și Radio România Cultural), Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam (eseu, ART, 2013), anaBASis (poezie, Cartea Românească, 2014, nominalizat la premiile Radio România Cultural), Copilăria lui Kaspar Hauser (roman, Polirom, 2017, 2021, Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, Premiul Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franța, nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, tradus în franceză, croată, maghiară, bulgară și macedoneană), Caragiale. Scrisoarea pierdută (roman biografic, Polirom, 2019) și Adorabilii etrusci (poeme, Charmides, 2021). A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück și Philip Roth.
Foto: Anto Magzan
