Ziarul Metropolis vă oferă un fragment din „Paradisuri pierdute” de Eric-Emmanuel Schmitt. Publicat în limba română de Editura Humanitas Fiction, acesta este primul roman din ciclul „Străbătând secolele” şi este disponibil în librării din 21 februarie.
Un articol de Ziarul Metropolis|21 februarie 2022
„Străbătând secolele”, noul ciclu romanesc al lui Eric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume și inaugurat de „Paradisuri pierdute”, se arată a fi o poveste de dragoste nemuritoare, care sfidează timpul, și totodată o amplă și amețitoare panoramă a istoriei umanității. Romanul „Paradisuri pierdute” este disponibil în librării din București și din țară, pe Libhumanitas.ro și pe site-ul librăriilor partenere, din 21 februarie 2022.
Cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt s-au vândut în peste 200 000 de exemplare în România.
„Paradisuri pierdute” este începutul unei aventuri unice, avându-l ca protagonist pe Noam. Născut acum 8 000 de ani, într-un sat lacustru, în sânul unei naturi paradiziace, acesta este silit să se revolte împotriva alor săi când o întâlnește pe fascinanta Noura, grație căreia se descoperă pe sine. Înfruntă și o calamitate palpabilă: Potopul. Revărsarea apelor îl împinge pe Noam în istorie și, printr-un accident inexplicabil și aproape fatal, îi hotărăște destinul extraordinar, eliberat de constrângerile mortalității și împovărat de cunoașterea greșelilor omenirii.
„Paradisuri pierdute” de Eric-Emmanuel Schmitt (fragment)
Traducere din franceză de Doru Mareș. Seria de autor Eric Emmanuel Schmitt, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2022
Când i-am spus lui Tibor că urma să întreprindem o expediție, m-a întrebat dacă se poate alătura convoiului, lucru care i-ar fi permis să culeagă ierburi, flori și fructe necunoscute. L-am susținut în fața tatei, care și-a dat acordul.
În zilele dinaintea plecării, Pannoam a organizat deplasarea ducându-se la Dandar, fratele lui de lapte, care, după ce participase la dezvoltarea satului ca olar, acum profita de succesul avut. În fiecare an își mărea atelierul, inventa instrumente noi, adăuga casei anexe căci, având trei soții și cincisprezece copii, avea nevoie și de spațiu, și de prosperitate… Băieții i se învârteau prin jur, care amestecând argila, care împrospătând apa, care confecționând diferitele obiecte, care având grijă de foc, de lemne, de vopseluri. Mai multe platouri, oale, amfore din lut ars le ieșeau zilnic din mâini.
Cândva, Dandar fusese nevoit să umble pentru a da de lutul potrivit, ceea ce făcuse din el un om informat. Așa că i-a explicat tatei cum poate ajunge pe Faleza Cioplitorilor, locul care îl interesa.
— Și de ce tocmai acolo? l-am întrebat pe Dandar într-o seară, când tata discuta cu fiii lui.
— Nu știu nimic. Tatăl tău vrea să ajungă până pe Faleza Cioplitorilor, dar mai multe nu mi-a spus.
Îmi plăcea să merg cu Pannoam pe la Dandar fiindcă, în afară de clienți, cele trei neveste și cei cincisprezece copii ai olarului umblau și țipau unii la alții de dimineața până seara, provocând o necontenită vânzoleală.
În seara aceea, tata a ieșit din casa lui Dandar vesel, dar și sătul până peste cap. A ridicat din sprâncene și a oftat:
— Zău c-aș surzi dacă aș avea trei neveste!
— Dandar nu pare nefericit.
— Nici nu e. Cum își dorește agitație în jur, uite c-o are!
— Trei neveste…
— Familiile cu mai multe soții rareori trăiesc fără greutăți. Aici, armonia provine din faptul că femeile sunt surori. Întâi s-a însurat cu cea mare. Cea de-a doua soră s-a măritat cu fratele lui Dandar și, când acesta a murit, în cursul unei bătălii cu Vânătorii, Dandar, din dragoste pentru fratelui lui și pentru a asigura viitorul nepoților, s-a însurat și cu ea. În sfârșit, când cea de-a treia soră a ajuns adultă, celelalte două au sfătuit-o să-l ia tot pe el de bărbat. Pe bună dreptate.
— Deci nu au alunecat în ghearele geloziei?
— Știi cumva niște surori care au scăpat de gelozie?
Am izbucnit amândoi în râs, gândindu-ne la surorile mele, care se tot ciondăneau. Pannoam era-n încurcătură.
— Aceste trei surori au fost crescute ferite de rivalitate, ceea ce mama ta și cu mine nu am fost în stare cu… Cele trei soții ale lui Dandar își apreciază bărbatul, și-l apreciază la fel toate trei. Mai rar așa bună înțelegere.
— Tată, nu te-ai gândit niciodată să îți iei și o a doua nevastă?
Tata s-a oprit, a rămas pe gânduri, a privit lung Lacul, a ezitat, apoi s-a întors spre mine cu veselie-n ochi.
— N-ai văzut cum mi-a declarat maică-ta război numai pentru că mângâiam câinele? Închipuie-ți ce prăpăd ar fi și dacă abia aș atinge o altă femeie…
Am chicotit amândoi îndelung.
În dimineața plecării, am trecut să-l iau pe Tibor, care-și dublase volumul tot umplându-și buzunarele mantalei. Foarte palidă, cu buzele vineții, încruntată, Noura și-a însoțit tatăl până la ușă, l-a îmbrățișat, apoi a venit lângă mine.
— Să mi-l aduci pe tati înapoi. Mă bizui pe tine.
Eram tulburat de acea dovadă de considerație.
— Ai încredere în mine, Noura. Mai degrabă mă las omorât eu decât să las pe cineva să se atingă de Tibor.
— Mulțumesc. Și să știi că m-aș bucura să te întorci și tu viu.
O lacrimă i s-a scurs pe obraz. S-a întors repede, apoi ne-a trimis, de departe, un semn de adio.
Pannoam luase după el o haită de câini și zece bărbați – trei hamali și șapte luptători. Pe drum, l-am întrebat pe tata care erau motivele pentru a avea o echipă atât de bogată. Mi-a răspuns, încruntându-se:
— Încerc să compensez greșeala pe care am comis-o, Noam.
— Ce greșeală?
— Cea de a pleca amândoi odată la drum. Căpetenia de acum și căpetenia de mâine se deplasează umăr la umăr, la cheremul Vânătorilor. Dacă pierim într-un atac, satul își pierde conducătorii.
Noaptea, dormeam sub cerul liber, în locuri alese cu grijă de tata, luminișuri ferite, dar deschise, care ofereau mai multe soluții de fugă, trecători în care atacatorii să nu ne poată încolți. Luptătorii făceau cu schimbul pentru paza taberei, iar câinii rămâneau în alertă.
Pentru moment, singurii dușmani pe care îi întâlniserăm erau doar țânțarii care bâzâiau pe lângă lac, prin perdele de papură, însă Tibor răspândea în fiecare seară în jurul nostru o plantă care-i îndepărta.
Frecând frunzulițele acela ovale, gofrate, am constatat că răspândeau un miros proaspăt.
— Parfumul alungă țânțarii, mi-a explicat Tibor.
— Totuși, miroase frumos.
— Fiindcă nu ai senzațiile țânțarilor.
— Cum ai descoperit planta asta?
— Albinele se dau în vânt după ea. Dacă freci o creangă, poți chiar să le convingi să își oprească roiul acolo. Într-o zi, în timpul reveriei, am auzit și logica spiritelor: „Ce am stabilit pentru albine nu am stabilit și pentru țânțari.“ Cum spiritele rezervaseră frunzele și florile acestea făcătoarelor de miere, e de crezut că le-au făcut respingătoare pentru aspiratorii de sânge. Nu mi-a mai rămas decât să verific.
Dimineață, și el, și eu am adunat din jurul taberei iarba albinelor1, punând prețioasele frunzulițe într-un sac, de unde le scoteam din nou seara. Celor care, în pofida precauțiilor, fuseseră totuși înțepați, Tibor le aplica extract de mirt, care, uscând pielea, calma iritația.
După o săptămână de mers, am zărit ținta: Faleza Cioplitorilor.
Pe măsură ce ne apropiam, Pannoam ne explica în ce consta raritatea acelui loc. Pe-acolo era numai stâncărie. Apa spăla giganticele blocuri brune de piatră, care se întindeau mult dincolo de Lac și nu lăsau să crească nici o floare, nici un tufiș, nici un arbore din cauza lipsei de pământ mănos. Mineralul învinsese. Piatra alungase viața.
— Cândva și aici au locuit oameni. Au amenajat grote din care au mai rămas niște urme de-a lungul cărării pe care și-au croit-o. Din acest motiv se cheamă locul acesta Faleza sculptorilor. Astăzi nu mai locuiește nimeni pe-aici.
Când pașii ne-au ajuns acolo, am constatat că Pannoam deținea informații exacte. Printre despicături, promontorii și pinteni, strămoșii tăiaseră drum suficient de larg pentru a putea trece un călător cu tot cu catârul lui, drum mărginit de-o parte de prăpăstii, de cealaltă de peretele stâncos. Înfiorat, îmi închipuiam cât de greu înaintase șantierul. Chiar urmând calea și ocolișurile reliefului, oare de câte luni sau de câți ani să fi fost nevoie? Câți meșteri să fi spart pietrele cu alte pietre? De unde să fi luat resursele contradictorii pe care le cerea o asemenea întreprindere, adică înverșunarea și răbdarea?
Ne-am oprit pe acea coastă aridă pentru a ne odihni. Aerul era atât de pur, încât ai fi zis c-a dispărut, lipsit cum era de densitate, încât chiar m-am mirat să văd la zenit o pasăre de pradă ale cărei aripi susțineau un zbor amenințător. În clipa în care hamalii și luptătorii s-au culcat, mi-am întrebat tatăl:
— Pentru asta am umblat o săptămână-ntreagă?
— Da.
— Și ce te îngrijorează?
M-am întors către Tibor, care mă aproba, însă cu scepticism.
Pannoam s-a ridicat.
— Am nevoie de confirmare. Deocamdată mă bazez pe povestirile călătorilor, ale căror spuse am încercat să le pun cap la cap, dacă nu cumva acei călători fie s-au înșelat, fie s-au lăudat.
Ne-a făcut semn să-l urmăm. Poteca, pavată cu pietre rotunde, ne obliga să ne uităm cu grijă unde puneam piciorul; uneori ocolea blocuri de piatră bombate, alteori se strecura prin scobiturile unor fisuri înguste. În sfârșit, stâncile s-au mai rărit și am ajuns la mal.
— Ați observat locul în care poteca ajunge lângă lac?
Ne-am aplecat spre undele cristaline care lăsau să se vadă cum poteca mergea înainte, pe acolo.
— Uitați-vă cum continuă.
Pannoam a intrat în apă și a coborât progresiv.
— Trepte!
Dacă primele erau vizibile, următoarele dispăreau în obscuritatea lacustră. Pannoam a intrat cât a putut, apoi a întins mâinile spre noi, când capul i-a dispărut sub oglinda apei.
— Nu e ciudat să sapi trepte sub apă?
— O prostie! am exclamat. Dar, deși nu folosește la nimic, ce realizare tehnică!
— De acord cu tine, Noam! De ce să se fi apucat strămoșii noștri de lucrări atât de incomode și de lipsite de interes?
— De nătângi…
Pannoam s-a uitat lung la mine, fără a-și ascunde dezamăgirea.
— Să-i faci nătângi pe cei pe care nu-i înțelegi înseamnă să te dovedești tu un nătâng.
M-am străduit să nu mă simt jignit.
Ne-a arătat, dincolo de suprafața apelor, malul pe care-l zăream în depărtare, vopsit trandafiriu de soarele care se ducea la culcare.
— Următorul indiciu acolo se găsește. Ca să ajungem, e nevoie de cinci zile de drum.
Conform informațiilor lui, ne găseam pe o prelungire a Lacului și, dacă mergeam pe mal, am fi ajuns până la urmă în partea din față.
Îmi părea rău că nu ne foloseam de pirogi.
— Cu ce ar fi schimbat asta lucrurile? a zis Tibor. Pirogile ar înainta pe lângă mal, mai încet decât cel ce ar merge pe jos.
— Cu pirogile ne-am putea duce de-a dreptul.
— Ba deloc! Prăjinile trebuie să atingă fundul lacului, or, în mijlocul acestuia nu ne-ar mai fi de nici un folos. Dacă s-ar putea traversa lacul, ne-am trezi la noi acasă cu cine știe ce intruși. Nu am mai fi în siguranță! Ar trebui să supraveghem în același timp și pământul, și apa. De obicei, nu dinspre apă vine pericolul.
Pannoam s-a uitat lung la el și a oftat, ca un ecou:
— De obicei…
Teama îi urâțea chipul. La ce să se fi gândit?
După cinci zile de drum anevoios – stânci, pietriș zgrunțuros, grohotișuri, apoi iarăși stânci –, am ajuns pe o coastă complet lipsită de verdeață, cea de peste apă față de locul de unde plecaserăm.
— Să căutăm drumul.
— Care drum?
— Nu cel care merge pe lângă apă, celălalt, cioplit, care iese din apă.
Nici nu explicase bine Pannoam, când Tibor a strigat:
— Aici! Aici!
Am alergat lângă el. Reperase cărarea excavată, care cobora din înălțimi și se termina undeva, în lac.
Tata nu a mai stat pe gânduri. Deși malul era râpos, a sărit în apa de un albastru întunecat, apoi, înaintând atent, a încercat să găsească pietrele fasonate.
— Le simt! Sunt ca niște trepte.
— Extraordinar! a murmurat Tibor cuprins de agitație. Același fel de lucrare ca-n partea cealaltă!
— Cum adică? am întrebat. Adică alți străbuni au făcut chestia asta și aici? De ce?
Pannoam a ridicat ochii spre mine.
— Și, mai ales, cum? Nu cioplești piatră sub apă, cu-atât mai mult cu cât nu se vede. Scara merge sub mine, și totuși sunt om înalt.
L-am ajutat să urce la loc, pe mal. S-a lăsat să cadă pe o proeminență de piatră.
— De ce mă temeam nu scăpăm.
— Hai, tată, n-ai de ce să fii îngrijorat. Erau niște nebuni și de partea asta a Lacului, cum erau și de partea cealaltă.
Uitându-se-n pământ, Pannoam a zis printre dinți:
— În primul rând nu erau nebuni. Apoi, nu erau alții decât cei de pe malul opus, ci aceiași.
— Poftim?!
— Fiindcă nu erau maluri.
— Poftim?!
— Și nici lac nu era.
— Poftim?!
Pannoam s-a ridicat, devenind foarte serios:
— Drumul săpat în stâncă pleca de acolo, de la mai multe zile de mers, și se termina aici. Un singur drum a fost croit sub cerul liber. Și putea fi parcurs fără să te uzi pe picioare. Pe-aici nu era vreun lac, ci o vale pietroasă. Pe urmă, undele au acoperit trecerea. Acest lucru pe care mulți dintre noi îl tăgăduiesc și pe care-l credem nou a început de foarte mult timp… Acum, nu începutul i-l vedem, ci continuarea.
— Cum adică?
— Apa urcă.
A clipit, a încercat să respire normal. Mi-a fost frică să nu se prăbușească. A rămas însă în picioare, în fața infinitului lacustru. Și-a murmurat:
— Dacă apa nu încetează să urce, până unde va ajunge?
Și, dintr-odată, m-a cuprins aceeași angoasă cu a tatălui meu.
1. Roiniță.
