Fragment din volumul de povestiri „Bărbatul din spatele ceţii” de Florin Irimia, apărut la Editura Polirom
https://www.ziarulmetropolis.ro/fragment-din-volumul-de-povestiri-barbatul-din-spatele-cetii-de-florin-irimia-aparut-la-editura-polirom/

Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul de povestiri Bărbatul din spatele ceţii de Florin Irimia, apărut recent în colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom. Volumul este disponibil şi în ediţie digitală.

Un articol de Ziarul Metropolis|17 martie 2021

Băiețelul introvertit, dar foarte curios în privința tainelor vieții din Misterul mașinuțelor chinezești se întoarce în noul volum semnat de Florin Irimia. Acum, povestire după povestire, se conturează maturizarea lui, cu suișuri și coborîșuri, cu pierderi dureroase, dar și mici sclipiri de lumină. Viața personajului devine o călătorie care pornește odată cu găsirea unei cărți misterioase într-un vagon cu maculatură și îl poartă din lumea reală în lumea viselor și înapoi, din Macedonia, unde a petrecut o vacanță în copilărie, la Berlinul iubit al maturității. Bărbatul din spatele ceții construiește, cu fiecare episod, un bildungsroman emoționant, povestea unei vieți aflate mereu la răscruce, dar care merită trăită, pentru a-și împlini menirea.

Florin Irimia s-a născut în 1976 la Iași. Este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Scrie cronică literară din 2001, în calitate de colaborator al revistelor Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural, România literară și Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la Editura Brumar romanul Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, 2013. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) și Cîteva lucruri despre tine (2014), precum și volumul de povestiri Misterul mașinuțelor chinezești (2017).

„Vagonul cu porno”, povestire din volumul „Bărbatul din spatele ceţii” de Florin Irimia (fragment)

„Puțini își mai amintesc, cred, vagonul plin cu maculatură care, dintr-un motiv rămas necunoscut, a stat tras pe o linie moartă timp de câteva zile, suficient însă pentru copiii din cartier să-și facă o colecție relativ numeroasă din revistele pe care le-au găsit presărate printre ziare, cartoane, afișe și tot felul de hârtii, odată ce cineva a reușit să rupă sigiliul și a deschis ușile. Asta se întâmpla prin vara lui ’90 sau ’91 și cele mai multe reviste, dacă nu cumva toate, erau în limba germană. Pe vremea aceea treceam aproape în fiecare zi pe la maică-mea și-mi făcusem în așa fel traseul încât să merg cea mai mare parte a drumului pe lângă calea ferată și uneori de-a dreptul pe șine, pentru că altfel m-ar fi durut picioarele de la trotuarele nefinisate și aspre care erau peste tot, ca să nu mai zic că până la destinație mă puteam trezi cu vreo gaură în tălpile subțiri de la teniși și, ca să evit asta, dar și pentru că-mi plăceau trenurile și mirosul acela, de păcură, al șinelor, o luam mai mereu pe cărărușa de pământ moale și netedă care începea din spatele gării și o ținea așa până foarte aproape de blocul maică-mii. În stânga mea se întindeau vreo patru rânduri de cale ferată, după care începea Bistrița, iar dincolo de apă începea muntele, sau cel puțin așa se vedea de unde mă aflam, pentru că, în realitate, între apă și munte mai exista o șosea șerpuitoare și plină de gropi pe care, dacă reușeai s-o străbați, ajungeai într-un final la ștrand și chiar mai încolo, la ponton, unde într-o vară se înecase un băiat cu care jucam fotbal. Pe partea dreaptă, la câțiva metri de drumeagul pe care-l străbăteam eu, încă mai erau case, cele mai multe e drept că destul de dărăpănate, demolările nu ajunseseră deocamdată acolo și la una dintre ele fusesem pe vremuri cu ai mei, când încă nu divorțaseră, ca să-mi arate o crescătorie de nutrii. Taică-meu plecase să vorbească nu știu ce cu proprietarul, maică-mea probabil se-ntreținea cu soția acestuia, iar pe mine mă lăsaseră de unul singur acolo, în mijlocul lor, îmi aminteam și acum mirosul acela de ou clocit care venea dinspre blănile ude și de zgomotul pe care îl făceau când se foiau în cuștile lor de metal, zbang-zbang, se auzea de peste tot, prezența mea acolo le agitase, sau poate așa erau ele tot timpul și chiar după atâta vreme, când se-ntâmpla să mai trec pe lângă casa aceea, mă-ncerca un sentiment de angoasă, deși vorba vine că treceam pe lângă ea. Drumeagul lin și plăcut, aflat oricum suficient de departe de casă, era cocoțat, din cauza terasamentului, pe un mic povârniș, așa că, obiectiv vorbind, n-ar fi trebuit să am nici o treabă cu locul acela, și totuși nu mi-l puteam scoate din minte. Îmi mai distrăgeau atenția trenurile care treceau din când în când prin dreptul meu, niciodată în viteză, dar nici suficient de încet ca să mă pot sui în ele din mers – nu știu de ce eram mereu tentat să fac asta –, apoi depoul, sau garajul de locomotive, cum îi spuneam eu pe-atunci, unde încă se mai puteau vedea, masive și solemne, câteva locomotive cu aburi, trase pe tușă, și muntele înalt care se distingea în depărtare și care știam că e Ceahlăul.”

Puțini își mai amintesc, cred, vagonul plin cu maculatură care, dintr-un motiv rămas necunoscut, a stat tras pe o linie moartă timp de câteva zile, suficient însă pentru copiii din cartier să-și facă o colecție relativ numeroasă din revistele pe care le-au găsit presărate printre ziare, cartoane, afișe și tot felul de hârtii, odată ce cineva a reușit să rupă sigiliul și a deschis ușile. Asta se întâmpla prin vara lui ’90 sau ’91 și cele mai multe reviste, dacă nu cumva toate, erau în limba germană.

 



09
/04
/20

CRONICĂ DE CARTE Prin două cărți apărute recent simultan la Editura Tritonic, „Divele lui Stalin. De la idolii de lut la star sistemul sovietic” și „Diva socialistă. Modele feminine în cinematograful est-european”, cercetătoarea Andreea Ionescu-Berechet analizează o idee nouă pentru studiile de cinema din România: conceptul de divă în lumea comunistă.

09
/04
/20

Cărțile sunt deschise tot timpul. E loc în ele pentru toți și e loc în ele de joacă, de plimbare, de explorat. Ne duc, cu viteza gândului, unde nu ne duce nici bicicleta, nici trenul, nici avionul: în lumi care seamănă cu cea în care trăim sau în lumi fantastice, din trecut sau din viitor, într-o aventură a minții care face ca pereții și acoperișurile, și tot ce ne ține pe loc, să dispară.

07
/04
/20

Consiliul Director al Asociației Editorilor din România a luat act, în ședința on-line din 06 aprilie 2020, de anunțul Președintelui României cu privire la prelungirea stării de urgență pentru încă 30 de zile, până la jumătatea lunii mai 2020.

03
/04
/20

Despre povești, copilărie, literatură, femei, război, amintiri din kibbutz și alte întâmplări, în 25 de destăinuiri ale scriitorului israelian Amos Oz, consemnate de Shira Hadad în volumul de convorbiri „Din ce este făcut un măr?” (Editura Humanitas Fiction, 2020).

31
/03
/20

Premiile Radio România Cultural, care ar fi trebuit să fie decernate în cadrul unei gale programată inițial să aibă loc pe scena Teatrului Odeon, au fost anunțate, luni, 30 martie 2020, în cadrul unei ediții speciale a emisiunii GPS Cultural.

30
/03
/20

Ce mai citim în aceste zile? Ziarul Metropolis vă recomandă „Prăbușirea”, de F. Scott Fitzgerald. Publicată de Editura Polirom, în traducerea lui Radu Pavel Gheo, este una dintre cele mai captivante cărți apărute recent în limba română.

26
/03
/20

Cartea “Izgoniții” a fost publicată anul trecut la Polirom. Ea vine după “Sectanții” și “Bandiții”, împreună formând o trilogie a marginalilor unică în literatura română. A scris-o Vasile Ernu.

23
/03
/20

Ne-am întors la o carte clasică – “I.L. Caragiale despre lume, artă și neamul românesc”, antologie de Dan C. Mihăilescu, publicată la Editura Humanitas încă din 1994 (și republicată în 2012). Să vedem, deci, ce mai vedea Nenea al nostru la noi.