Ziarul Metropolis vă oferă un fragment în avanpremieră din romanul „Doamna England” de Stacey Halls, disponibil în curând la Editura Nemira, în „colecţia Babel”.
Un articol de Ziarul Metropolis|15 aprilie 2022
Stacey Halls este autoare finalistă a Women’s Prize for Fiction, Futures Award, iar romanul a fost nominalizat de Waterstones, la categoria Best Book of the Year.
Nu există familie perfectă. Ea ar trebui să știe cel mai bine. Dar cum poate împiedica istoria să se repete?
West Yorkshire, Anglia, 1904. Când Ruby May primește o poziție de dădacă în casa lui Charles și Lilian England, o familie de industriași bogați, ea speră că acesta va fi noul început pe care și-l dorește. Dar, pe când încearcă din greu să se adapteze la viața însingurată de pe domeniul Hardcastle House, își dă seama că ceva e putred în familie. Ceva legat de frumoasa și misterioasa doamnă England…
Doamna England este portretul extraordinar al unei căsnicii din epoca edwardiană, o poveste captivantă despre bărbați și femei, putere și control, curaj, adevăr și cea mai amară decepție. Pe fundalul unui peisaj dramatic, cu personaje vibrante, acest roman demonstrează că Stacey Halls este una dintre cele mai incitante voci noi din literatura britanică.
„Absolut uluitor! (…) Un hibrid superb între Daphne Du Maurier și Henry James.“ Liz Hyder
DOAMNA ENGLAND (fragment din roman)
De Stacey Halls. Traducere din limba engleză și note de Silvia Năstasie.
În ciuda șorțurilor improvizate, noroiul și Praful au pătat hainele copiilor și când am ajuns acasă îmi mai rămăseseră doar cincisprezece minute ca să îi spăl și să îi schimb. Am adus chiar eu apa, așteptându-mă să-I găsesc pe copii schimbându-se, așa cum îi rugasem. În schimb, ei împingeau țepușa de fier reparată în vatra stinsă, în vreme ce Millie își plimba în galop potcoava pe podele. I-am tras rochia de mers afară peste cap și am început să-i desfac ghetele lui Saul. Decca stătea nemișcată lângă patul ei și am rugat-o să-mi dea buretele. Când am terminat să le curăț mâinile și fețele, apa era neagră, și am afurisit la auzul tăvilor de ceai pe hol.
— Decca, dă-mi lucrurile tale.
Am întins o mână.
— Dacă mă schimb acum, se răcește ceaiul, a spus ea.
— Nu poți să bei ceaiul așa de murdară. Îți ia doar o clipă.
— Nu mă deranjează să stau îmbrăcată.
— Dar ești murdară toată. Uite, te ajut!
M-am lăsat în genunchi ca să-i dezleg șorțulețul și l-am aruncat în maldărul de lângă ușă. În continuare, i-am desfăcut nasturii de la rochie și ea și-a scos-o singură, împăturind-o peste celelalte și intrând într-o rochie curată pe care am ținut-o pentru ea.
— Să pun lucrurile în sacul cu rufe? a întrebat ea.
— M-ar ajuta.
— Să i le duc jos lui Emily?
— Asta m-ar ajuta și mai mult. Mulțumesc.
Mă obișnuisem cu ajutorul ei și îl luam de bun câteodată. I-am închis nasturii și a fugit, cu sacul bălăngănindu-se.
În camera de lângă, i-am așezat pe Saul și pe Millie, punându-l pe Charley în scaunul lui înalt ca să-și bea ceaiul. Dându-mi seama că îi uitasem bavețica, m-am dus spre dormitor. Decca se întorsese și punea ceva sub pernă. — Te-ai mișcat repede! Ce faci? am întrebat, luând bavețica de pe presă.
Spre surprinderea mea, părea îngrijorată sau vinovată și și-a tras mâna înapoi de parcă s-ar fi ars.
— E totul în regulă? am întrebat.
Urechile ei erau stacojii.
— Da, a spus.
— Ce ai pus sub pernă?
— Nimic.
A urmat un moment de tăcere, apoi mi-am întins mâna.
— De ce te porți ciudat? Dă-mi-o.
S-a întâmplat ceva între noi și am simțit cum amuzamentul mi se risipește.
— Dă-mi-o, am spus din nou.
Nu era un copil care să se îmbufneze sau să se obrăznicească, nu era nici îndărătnică; era pentru prima oară când manifesta o formă de rebeliune. Am mers în același timp către pat și ea a ajuns prima, băgându-și și scoțându-și mâna, iute ca fulgerul. Am auzit foșnetul hârtiei și a dus-o la spate, lipindu-se de pat.
— Ce Dumnezeu ai acolo?
— Nimic.
Era speriată, dojenitoare și am îngenuncheat pe podea lângă ea.
— E a ta?
Și-a mișcat buza, clătinând din cap.
— A cui e, atunci? A mea?
A clătinat iar din cap.
— Decca, trebuie să‑mi spui.
— Nu pot.
Mi-am băgat mâna prin spatele ei și am înșfăcat un plic. M-a lăsat să îl iau și am văzut că nu scria nimic pe el.
— Cine ți l-a dat?
A înghițit.
— Domnul Sheldrake.
M-am încruntat.
— Domnul Sheldrake?
Nu a spus nimic, iar ochii ei căprui se făcuseră mari.
— De ce ți-ar da el asta? Ce este? Ce a spus?
Am dat s‑o deschid, iar mâna ei a sărit să mă oprească.
— Nu, a spus să nu mă uit.
— De ce nu?
A șoptit următoarele cuvinte: Nu e pentru mine.
— Pentru cine e?
— Pentru mama.
Camera era tăcută. Din camera de lângă se auzeau trăncănelile și zăngănitul îndepărtat al celorlalți și ceasul îmi ticăia în buzunar. Mi-am lins buzele și am înghițit.
— Ce ți-a spus, mai precis? Decca, ce ți-a spus?
— M-a rugat să îi dau ăsta mamei.
— Când? Când a făcut asta?
— Când eram afară.
— De ce nu mi l-a dat?
Nu a spus nimic și hârtia mi-a trosnit între degete.
— Ar trebui să îi spun tatălui tău imediat, i-am zis.
Dar știam că nu o s-o fac; scrisorile erau ceva intim. Înțelegeam asta mai mult decât oricine.
— Nu poți, a implorat. Te rog, a spus că nu trebuie să mai afle nimeni.
Presupunerile îmi vâjâiau în minte, dar mă tot întorceam la una. Fie doamna England nu aștepta o scrisoare de la domnul Sheldrake, fierar, fie aștepta. Caz în care erau în corespondență. Ceea ce însemna… Ce însemna?
Am pus scrisoarea în buzunar și am luat mâinile Deccăi.
— Lasă-mi-o mie, am spus. O să vorbesc eu cu mama ta și promit că nu mai spun nimănui.
Doamna England era prezentă în salon în acea seară, recuperată în urma durerii de cap. Părea obosită și palidă pe fundalul canapelei trandafirii, dar s-a luminat la intrarea copiilor, ridicându-se mai drept și înăbușindu-și un căscat. M-am ciondănit cu mine însămi în privința celui mai bun moment în care să-i vorbesc, întrebându-mă dacă era mai bine sau mai rău să discut când soțul ei era acasă, unde ar fi putut auzi. Dar pe cine protejam? Plicul îmi ardea o gaură în buzunar, făcându-mă vinovată prin asociere. Eram convinsă că unul dintre ceilalți copii o s‑o găsească în șorțul meu și o să o scoată, că fața mă va trăda.
— Ei bine, copii, a spus domnul England, retezându- și un trabuc.
Vârful s-a rostogolit pe covor și s-a oprit în dreptul fustei doamnei England. Și-a dus un chibrit la gură și a inhalat cu profundă mulțumire, de parcă așteptase acest moment întreaga zi.
— Povestiți-ne despre ieșirea voastră, a spus el prin fum.
Doamna England s-a uitat la fiecare dintre ei și Millie a scos de la spate o mică potcoavă. Saul flutura țepușa de fier ca pe o spadă.
— Ce e asta? a întrebat ea.
Fiica ei i-a înmânat-o triumfătoare. Decca a rămas lângă mine la ușă.
— O potcoavă! Unde ați găsit-o?
— Domnul Sheldrake a făcut-o pentru noi.
A urmat o pauză, în care zâmbetul doamnei England a părut zugrăvit și s-a uitat la fiica ei.
— Cine, draga mea?
— Domnul Sheldrake, fierarul.
Am privit-o îndeaproape. Era o încordare în dreptul gâtului ei, de parcă ar fi vrut să înghită, dar s-a răzgândit.
— Cine este?
— L-au cunoscut ieri, nu-i așa, copii? a rostit domnul England, sprijinindu-se de pian.
În spatele lui, Champion Greatrex privea blând din rama lui prin încăpere.
— I-a invitat la fierăria lui, ca să le arate cum face obiectele. A tușit în palmă și a mai tras un fum. Extrem de amabil din partea lui. Cum vi s-a părut?
— A fost foarte interesant, a spus Saul. M-a lăsat să repar asta.
— Ce e ăla?
— Un pumnal!
— E o țepușă pentru pâine, a zis Millie. A vrut o sabie, dar domnul Sheldrake nu face arme.
— Ha! Un pacifist! A scrumat într-una dintre marile scrumiere de cristal prezente peste tot prin casă. Și ce ați învățat?
— Că metalul este mai mult un servitor decât un sclav, a spus Saul.
— Cum așa?
— Îl poți îndruma, dar nu îl poți obliga.
Mustața domnului England a tresărit.
— Dădaca May ce a crezut despre asta?
Am înghițit.
— Mi s-a părut foarte interesant, domnule.
A dat din cap.
— Decca, ești tăcută. Tu ce ai de spus despre excursia voastră?
A așteptat, zâmbind.
Decca și-a răsucit poalele șorțulețului, iar mama ei a stat perfect nemișcată, privind.
— A fost foarte interesant, a reușit ea să spună.
— Bine! a spus tatăl ei. Ai adus un cadou acasă?
— Nu a fost nimic pentru mine, Papa.
S-a uitat apoi la mama ei și o expresie de nedefinit i-a străbătut chipul doamnei England. S-a scufundat la loc în canapea și a închis ochii, de parcă simțea că urmează o migrenă.
— Trebuie să-i dau asta doamnei Mannion, a spus Saul, nefericit.
— Eu aș spune că orice băietan are nevoie de o țepușă de fier pentru când merge cu cortul în sălbăticie. Doamna Mannion are o furculiță pentru prăjit pâinea numai bună, a spus domnul England.
Saul a părut ușurat și a băgat fierul la loc în buzunar. În clipa aceea, Charley s-a târât ca fulgerul pe covor și s-a întins spre vârful trabucului; am sărit după el și i l-am luat din pumn. Domnul England a întins scrumiera, plină ochi cu cenușă. Mi-am înclinat capul a recunoștință și m-am dus către el, conștientă de apropierea noastră și de scrisoarea din buzunarul meu, la doar câțiva centimetri de piciorul lui. Arzând de senzația de duplicitate, m-am chinuit să zâmbesc și l-am lăsat să cadă înăuntru.
STACEY HALLS și-a început cariera de jurnalistă la The Bookseller și Fabulous Magazine, colaborând apoi cu publicații precum Stylist, Psychologies și The Independent. Romanul ei de debut, The Familiars (2019), a fost bestseller Sunday Times și una dintre cărțile selecționate la clubul de carte Richard & Judy. Cel de-al doilea roman al său, The Foundling (2020), a devenit imediat bestseller Sunday Times.
