Freddie Mercury, ultimele zile pe pământ
https://www.ziarulmetropolis.ro/freddie-mercury-ultimele-zile-pe-pamant/

E seara zilei de 24 noiembrie 1991. În locuinţa lui luxoasă din West London, Freddie Mercury moare în jurul orei 7. Bronhopneumonie. Complicaţii date de virusul HIV/SIDA. Au trecut de-atunci 27 de ani.

Un articol de Monica Andronescu|23 Noiembrie 2018

Cu doar o zi înainte, Freddie Mercury a hotărât să dezvăluie lumii întregi motivul suferinței din ultimii ani. Ultimii ani în care toată lumea vedea că se stinge, că se topește, în care toată lumea vorbea despre boala lui, dar în care el hotărâse să țină totul secret. Oficial s-a aflat despre boala de care suferea cu doar o zi înainte să moară, când a dat celebrul comunicat, din superba lui casă din Londra, înconjurat de pisici și de câțiva, foarte puțini oameni pe care i-a primit lângă el în această ultimă perioadă în care nisipul se scurgea din clepsidră. Și el știa. Știa că timpul se scurge cu o viteză uimitoare, dar voia ca totul să rămână așa cum știa și își dorea ca mulți dintre cei care-l cunoscuseră în alte perioade ale vieții lui să rămână departe, ca să nu-i vadă degradarea.

Freddie s-a întors din Elveția, unde și-a petrecut ultima perioadă a vieții, făcând până aproape în ultima clipă înregistrări, alături de membrii Queen, la începutul lui noiembrie. A fost și momentul în care a hotărât să nu mai ia medicamentele. Doar analgezice… În rest nimic. Obosise. De transfuzii de sânge, de medicamente, de durere.

Aceste ultime săptămâni în casa de la Londra, așa cum le povestește Peter Freestone în biografia lui, au fost grele… Se simțea rău, dar voia să păstreze aparențele. Voia ca viața să meargă înainte firesc. În timp ce el își petrecea cea mai mare parte a timpului în pat. Nu mai putea să mănânce aproape nimic. Și făcuse deja o alegere. Se oprea… Afară, în fața casei, fanii și presa stăteau la pândă. Și în seara zilei de 24 noiembrie, într-o zi de toamnă mohorâtă, inima lui Freddie s-a oprit. La 45 de ani. Îi împlinise în urmă cu două luni și jumătate. Și în acea zi de 5 septembrie, când era încă în Montreux, primise un tort care avea forma apartamentului lui din Elveția. Însă pentru Freddie nu mai era prea mult timp. Viața nu-l lăsa să îmbătrânească. De altfel, niciodată nu s-a văzut bătrân. Întotdeauna a crezut că n-o să apuce bătrânețea. „Nu cred că o s-apuc momentul în care să-mi sece inspirația”, spunea Freddie într-unul dintre puținele interviuri pe care le-a acordat. „Cred că o să mor înainte…” „Și crezi că o să mergi în rai?”, îl întreabă reporterul. „Nu, nu vreau să merg în rai.” „Nu vrei?” „Nu. În iad e mult mai bine. Uite și tu ce de oameni interesanți poți să întâlnești acolo jos. Și tu tot acolo o să ajungi”…

În acești ultimi doi ani, în care boala s-a instalat din ce în ce mai puternic și el era din ce în ce mai slăbit și suferea, Freddie n-a vrut însă să se oprească din creație. „Scrie-mi cât mai mult. Vreau material cât mai mult. Vreau să cânt, iar când eu n-o să mai fiu, le terminați voi”, asta îi spunea lui Brian May, chitaristul trupei Queen, care-și amintește că era de un curaj nebun: „Pur și simplu nu se temea de moarte”.

Ultimul cântec pe care Freddie l-a înregistrat în studioul din Montreux, acolo unde preferaseră să se retragă, pentru că populația orașului era discretă și nu stătea nimeni în fața casei lui, este „Mother Love”. Un cântec pe care n-a apucat să-l termine și a cărui ultimă strofă este cântată de Brian… S-a întâmplat în primăvara lui 1991, în luna mai. Atunci Freddie a putut cânta pentru ultima dată. Și e vorba de aceste versuri sfâșietoare și asumat autobiografice ale melodiei „Mother Love”: „I’m a man of the world and they say that I’m strong/ But my heart is heavy, and my hope is gone/ Out in the city, in the cold world outside/ I don’t want pity, just a safe place to hide/ Mama please, let me back inside/ I don’t want to make no waves/ But you can give me all the love that I crave/ I can’t take it if you see me cry/ I long for peace before I die”.

La acel moment, Freddie mergea în baston și nu putea să stea mult timp în picioare, avea dureri cumplite la unul dintre ele. „Nu știu de unde găsea energia să cânte”, spune Brian May. „Probabil îl ajuta vodka. Intra puțin în atmosferă, se încălzea puțin apoi zicea: Dați-mi vodka! Și o dădea pe gât, rece ca gheața. Vodka Stolichnaya de obicei. Apoi zicea: Dați drumul la bandă!”

Așa se pare că a înregistrat câteva dintre creațiile lui minunate din ultima perioadă, inclusiv „The Show Must Go On”, când, la temerile lui Brian că nu va putea cânta a folosit același „tratament” și i-a zis: „Ill fucking do it, darling!” Și a cântat… Aceste „tratamente” cu vodka, așa cum spunea același Brian May, cu siguranță i-au scurtat și ele viața. Dar l-au ajutat să cânte. La fel a fost înregistrată și superba „Winter’s Tale”, cu atmosfera ei psihedelică și cu versuri scrise de el, inspirate de imaginile pe care le vedea de la fereastra apartamentului lui din Montreux.

„Încă avea o putere uimitoare în plămâni”, povestește Brian. „Pur și simplu nu știu de unde o găsea… Mother Love începe blând și jos, dar Mercury alege să facă un efort și să meargă mai sus. Noi ne-am uitat unul la altul și știam că acolo era un munte pe care trebuia să-l urce. Apoi, când vodka și-a făcut efectul, a zis: O să ating notele astea! Și a reușit. A fost o prestație senzațională.” Dar apoi, extenuat pur și simplu de acest efort, n-a mai putut continua și ultima strofă a rămas neînregistrată. „Nu mă simt prea bine, cred că ne oprim aici. Îl termin când mă întorc data viitoare…” Numai că n-a mai existat o dată viitoare. Din acest moment, viața lui Freddie a început să se scurgă spre moarte și spre acea seară de 24 noiembrie. „Într-o zi, ne-a spus: Uite, eu o să merg la Londra pentru o vreme… La el totul era „pentru o vreme”. Nimic nu era definitiv”, își amintește Brian. Numai că de data asta, a fost pentru totdeauna. Freddie nu s-a mai întors niciodată la Montreux și în studioul de înregistrări. Dimpotrivă. Avea să părăsească pentru totdeauna casa lui superbă din Londra, pe care i-a lăsat-o moștenire lui Mary Austin, și avea să fie incinerat, după tradiția zoroastriană a familiei lui. Iar cenușa… cenușa lui a păstrat-o și apoi a îngropat-o Mary „iubirea vieții lui”, iar locul va rămâne pentru totdeauna secret, pentru că așa a fost dorința lui.

„Cred că dacă iei toate cântecele mele și le pui într-un pachet, poți să pui pe ele eticheta: emoție: E vorba despre emoție și sentimente. Scriu cântece despre lucruri despre care s-a mai scris. Totul are de-a face cu iubirea și emoția. Sunt un adevărat romantic și cred că toată lumea scrie cântece în zona asta. Dar eu le scriu în felul meu și asta le face diferite. În principiu, nu cred că scriu nimic nou, dar cred că scriu despre o mulțime de lucruri prin care trece toată lumea. Știi, chiar dacă o mulțime de oameni s-au îndrăgostit și s-au dezîndrăgostit, oamenii încă fac asta. Așa că eu încă scriu cântece despre asta. În tonuri diferite, pentru că simt că eu am trecut prin toate astea, am adunat toată această experiență eu însumi și acum o pun în cântece. Nu pot să mă abțin. E ceva automat. Aș vrea să scriu despre altceva, dar toate cântecele mele se sfârșesc tot în ceva emoțional sau tragic. Și nu știu de ce, dar întotdeauna există acolo și ceva umor. Cam așa sunt cântecele mele. De fapt, cred că să scrii și să cânți despre dragoste e ceva ce nu are limite. Sunt o persoană plină de iubire… De aceea, multe dintre cântecele pe care le scriu sunt balade de dragoste și au de-a face cu tristețea, cu suferința, cu durerea. În același timp, sunt frivole… Cred că, de fapt, așa sunt eu!”

În aceste câteva rânduri, Freddie Mercury își rezumă, de fapt, creația și propria natură. Neliniștea. Singurătatea. Și acea neliniște care-l face să creeze. „Așa îmi place mie să trăiesc. Și dacă n-aș face asta, n-aș fi știut ce să fac. Nu știu să gătesc, nu mă pricep să fac curat, muzica o am pur și simplu în sânge. Nu știu ce altceva să fac. Am făcut o grămadă de bani. Aș putea trăi frumos și liniștit toată viața, dar eu trebuie să fac ceva în fiecare zi. Am o energie, o agitație, care mă obligă să fac tot timpul ceva. Nu pot pur și simplu să mă relaxez în pat toată ziua și să nu fac nimic. Cred că e pierdere de vreme. Cu greu reușesc să citesc o carte. Cred că și asta e pierdere de vreme. Or să mă omoare mulți pentru că spun asta… Dar așa sunt eu, am o energie, o stare de agitație și pur și simplu scriu muzică și asta vreau să fac întotdeauna, mă bucură să fac asta. Și mă bucur să am întotdeauna o nouă provocare în față.”

Iar Freddie chiar așa scria. Cu nervozitate, cu bucurie, repede, uneori în avion, unde trebuia să fie tot timpul cineva lângă el cu creion și hârtie, alteori se așeza pur și simplu la pian și compunea. Însă nu-i plăcea să scrie versurile. „Nu sunt poet”, spunea. Și ce ciudat… Că atât de multe dintre versurile scrise de el sunt compoziții minunate. Iar muzica lui îi seamănă perfect. Are forța lui, energia lui, nebunia lui, singurătatea lui, puterea lui nepământească. La fel ca vocea, la fel ca întreaga lui ființă. Căci, așa cum spun cam toți cei care l-au cunoscut, era magic. Prezența lui era magică. Și subjuga. Chiar dacă mulți din cei care-i stăteau alături o făceau și pentru teribila, extraordinara lui generozitate. Căci cadourile erau la ordinea zilei. Și le împărțea tuturor cu o plăcere minunată, alături de cecuri puse în plicuri, care însoțeau întotdeauna cadourile de Crăciun sau la alte sărbători. Și cu aceeași plăcere cu care împărțea cadouri, cu aceeași bucurie și primea. Chiar dacă nu era vorba de lucruri valoroase. Era impresionat până la lacrimi de un dar, pentru că prețuia gândul din spatele lui. Așa a fost când a primit un cadou de la femeia de serviciu și i-au dat lacrimile…

Însă, în ciuda petrecerilor nebunești, cu sute de oameni, în ciuda nenumăratelor aventuri sexuale, a nopților petrecute în baruri de homosexuali, în ciuda faptului c-o spunea clar – „sunt foarte frivol și cum altfel m-aș putea distra mai bine decât în fața unui stadion cu 300.000 de oameni” – Freddie era teribil de singur. Și-i lipseau prietenii adevărați… „Știi cum e… poți să ai o armată de oameni în jur, care se ocupă de tine, dar, de fapt, tu trăiești tot de unul singur, pentru că în cele din urmă ei dispar cu toții, iar tu stai într-un hotel, singur. Ce vreau să spun e că oamenii care au succesul meu pot fi foarte singuri… De fapt, n-am prieteni adevărați. Nu cred că am. Și totuși, oamenii îmi spun că-mi sunt prieteni. Ce vreau să spun e că nu mă tem de ei, dar… uneori, atunci când se apropie prea mult de mine, mi se pare că vor să mă distrugă… cine știe, poate așa sunt eu… În momentul acesta îmi fac tot mai puțini prieteni, dar viața merge mai departe… Dacă vreau să-mi împart viața cu cineva? Da, sigur… Dar nu cred că e ușor de trăit cu mine. Și într-un anume fel cred că în fond cu cât sunt mai nefericit, cu atât mai bune sunt cântecele mele… Dar cine știe, cine știe, cine știe, ce-mi este rezervat mie…”

Și totuși, prietena vieții lui, iubirea vieții lui, cea căreia i-a dedicat superba melodie „Love of My Life” și care i-a fost alături până în ultimul moment, a rămas întotdeauna Mary Austin. Femeia cu care a locuit șase ani în tinerețe, căreia i-a dăruit un inel de logodnă, pe care a cerut-o în căsătorie, dar de care s-a despărțit atunci când și-a dat seama că este bisexual… și căreia i-a lăsat totul după moartea lui, inclusiv propria cenușă… „Dacă lucrurile ar fi fost altfel în viața asta, tu ai fi fost oricum soția mea și toate astea ți-ar fi rămas oricum ție”. Asta îi spune Freddie lui Mary pe care a considerat-o într-un fel soția lui, dar cu care ceva mai presus de el l-a împiedicat să fie… În fond, „It’s all decided for us…”, cum e scris în acel vers superb din „Who Wants to Live Forever”. „Dacă n-ar fi fost un om atât de cinstit și nu mi-ar fi spus totul despre sexualitatea lui”, spune Mary Austin într-un interviu acordat Daily Mail, „eu n-aș mai fi acum aici. Dacă ar fi continuat să trăiască o viață bisexuală și nu mi-ar fi mărturisit, aș fi luat și eu SIDA și aș fi murit…”

Un moment teribil își amintește Mary din perioada în care Freddie era foarte bolnav și ea îl îngrijea. Avea obiceiul în acea perioadă să se uite la înregistrări cu el însuși în concertele cele mai importante. Și într-o zi, când ea era lângă el, i-a spus trist: „Îți vine să crezi că a fost o vreme când arătam atât de bine?!” A fost una dintre puținele dăți în care, povestește Mary, nu și-a putut reține lacrimile și a trebuit să iasă din cameră.

Casa lui din West London a rămas așa cum a creat-o el. Mary n-a vrut să schimbe nimic. Au rămas acolo toate obiectele pe care el le-a cumpărat la licitații – îi plăcea la nebunie să liciteze pentru obiecte de artă. Și tot acolo, dominând camera, se află și pianul la care a compus „Bohemian Rhapsody”. Momentul care a și marcat o cotitură în cariera lui, acel moment în care, așa cum spune Mary, viața lui Freddie a apucat-o pe alt făgaș și s-a oprit acolo unde îi fusese sortit să se oprească…

„Trăiești pentru azi sau pentru viitor”, îl întreabă reporterul. Și el răspunde hotărât: „Nu! Trăiesc pentru mâine! La naiba cu ziua de azi, e deja mâine…” Freddie a trăit pentru „mâine” și nu s-a oprit niciodată. „Cum vrei să-și amintească oamenii de tine în istoria muzicii?” îl întreabă din nou reporterul… Era anul 1985, era apogeul carierei Queen, era concertul de la Live Aid… Până la acea seară de noiembrie 1991 mai era o eternitate… „Oh, nu știu”, răspunde Freddie luat prin surprindere. „Nu m-am gândit niciodată la asta. Mort și dispărut. Nu, chiar nu m-am gândit niciodată la asta. Nu mă gândesc la asta, Dumnezeule, dacă o să-și amintească de mine atunci când n-o să mai fiu… Chiar nu mă gândesc. Asta depinde de ei. Când o să fiu mort, cui o să-i mai pese? Mie nu…”

02
/04
/18

ANCHETĂ Continuăm demersul de a vi-i prezenta pe unii dintre cei mai promiţători tineri regizori români de film ai momentului. Nu au debutat încă în lungmetraj, dar sunt şanse mari – scurtmetrajele lor stau deja mărturie – să tot auzim de următorii cinci cineaști în anii care vor veni: Radu Matei Bărbulescu, Cecilia Felméri, Cristina Haneș, Luiza Pârvu și Andrei Răuțu.

18
/02
/18

Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Tatiana Niculescu, Radu Paraschivescu și Vlad Zografi ne oferă câteva soluții pentru fericire… „Cum să fii fericit în România” e o întrebare la care nu-i ușor de răspuns.

22
/01
/18

Filosoful Mihai Șora, în vârstă de 101 ani, a fost prezent pe 21 ianuarie la Conferințele TNB, unde a purtat un dialog cu publicul. „Te dezgustă politica? Du-te și votează, ca s-o schimbi! Și apoi ieși în stradă! Țipă împotrivă! Nu-i lăsa să doarmă niciodată!”, a fost mesajul cu care s-a încheiat întâlnirea publică.

07
/01
/18

Piața de carte din România n-a fost deloc săracă în anul 2017, însă la fel ca în anii trecuți, puține dintre ele au fost reale evenimente editoriale. Ziarul Metropolis vă propune un top 10 al celor mai semnificative apariţii din anul care tocmai s-a încheiat.

05
/01
/18

Spectacolul „Stă să plouă” (după o piesă scrisă și regizată de Lia Bugnar), cu Irina Antonie, Ilona Brezoianu, Mădălina Craiu și Anghel Damian, se joacă la Teatrul Luni de la Green Hours.

Page 5 of 11« First...34567...10...Last »