„Fuocoammare”. Marea se cutremură
https://www.ziarulmetropolis.ro/fuocoammare-marea-se-cutremura/

CRONICĂ DE FILM Prezentat în cadrul festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest”, „Fuocoammare”, documentarul italianului Gianfranco Rosi care a câştigat Ursul de Aur în acest an la Berlinale, este unul din marile filme ale momentului – un portret deopotrivă tandru şi dureros al lumii pe care o trăim.

Un articol de Ionuţ Mareş|17 octombrie 2016

Laureat al Ursului de Aur la Festivalul de la Berlin în acest an, „Fuocoammare” este al cincilea film de nonficțiune pe care îl realizează Gianfranco Rosi, unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăzneți regizori italieni.

În 2013 el câștiga un alt mare premiu, Leul de Aur la Veneția, cu „Sacro GRA”, un documentar despre oamenii care locuiesc în jurul șoselei de centură a Romei. În 2010 realiza „El Sicario, Room 164”, un documentar care are în centru un singur personaj: un asasin al mafiei drogurilor din Mexic, pus să descrie în detaliu mecanismul înfricoșător al infracțiunilor și crimelor.

În „Fuocoammare”, Gianfranco Rosi tratează una dintre cele mai mari probleme ale momentului: valul de imigranți cu care se confruntă Europa. Un subiect a cărui greutate inerentă este contrabalansată prin descrierea în manieră observațională a vieții unor italieni simpli, într-un portret ce amintește, prin forță și sinceritate, de capodopera lui Luchino Visconti despre pescarii din Sicilia, „La terra trema” („Pământul se cutremură”, 1948).

În demersul său, regizorul a înregistrat zeci de ore și a petrecut numeroase luni pe insula Lampedusa, principalul loc pe unde imigranții africani intră în Italia și, implicit, în Europa, după călătorii periculoase pe mare, în bărci improvizate și suprapopulate. Voiaje care inevitabil duc la îmbolnăvirea sau moartea multora dintre acești oameni care fug zilnic de sărăcia și conflictele din țările lor de origine.

Gianfranco Rosi urmărește cu răbdare și profundă înțelegere întregul proces de salvare a imigranților de către navele Marinei italiene: de la primele semnale audio pe care le transmit, de foarte multe ori noaptea, cei care conduc ambarcațiunile venite dinspre Africa, la recuperarea efectivă a pasagerilor, verificarea medicală și înregistrarea lor în centre speciale.

Iar membrii echipelor de intervenție – din rândul cărora care se remarcă doctorul de pe insulă, cel care examinează starea de sănătate a imigranților sau confirmă decesul lor, încărcându-se astfel cu suferința a mii de victime – sunt arătați nu ca salvatori eroici, ci ca oameni care știu că meseria și datoria lor sunt să îi ajute pe imigranți.

Această tratare documentaristă care trece cu mult dincolo relatările de presă evită senzaționalismul, deși nu lipsesc imagini cu oameni în mare suferință sau chiar pe moarte. Însă Gianfranco Rosi evită patetismul și manipularea. De aici vine și forța extraordinară a documentarului, lipsit de comentariu – din acumularea lentă de senzații pe care le induce spectatorului.

Conștient de încărcătura emoțională a temei și de riscurile pe care le implică, regizorul italian obține un echilibru prin prezentarea unor momente din viața unui băiat și a familiei sale, locuitori ai insulei. Băiatul, extrem de carismatic, este urmărit la școală, în timpul liber (singur sau cu prietenii), dar și împreună cu familia – un tată pescar și bunicii.

Simplitatea modului de a trăi al localnicilor nu pare perturbată de tragediile care au loc zilnic în apropierea lor. Băiatul învață să devină pescar ca tatăl său, să cunoască marea, aceeași mare în care mor sute sau mii de imigranți în fiecare an.

Gravitatea situației victimelor este contracarată prin optimismul sugerat de viitorul care îl așteaptă pe băiat. În fond, viața de pe insulă merge mai departe, neschimbată. La fel cum suferința va fi mereu aproape. În redarea acestor adevăruri implacabile, emoționante, stă măreția filmului.

Montajul elegant, care sugerează un echilibru între viață și moarte, contrastul dintre fragilitatea oamenilor și grandoarea peisajelor naturale și durata nici prea scurtă, nici apăsător de lungă a cadrelor fac din „Fuocoammare” un film perfect calibrat.

Rating: ●●●●●

În „Fuocoammare”, Gianfranco Rosi tratează una dintre cele mai mari probleme ale momentului: valul de imigranți cu care se confruntă Europa.



24
/01
/20

CRONICĂ DE FILM Regizat de Sam Mendes, "1917" (2019) este în primul rând o demonstraţie de virtuozitate tehnică. Un film care trivializează tragedia teribilă a războiului şi o transformă într-o cursă contracronometru cu obstacole, ca un joc pe calculator. Spectaculos, dar sărac în idei.

21
/01
/20

În marginea filmului de cinema "Dolor y gloria" (nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin, și în care Antonio Banderas face un rol pentru care e, de asemenea, nominalizat).

20
/01
/20

Filmele „Tipografic” și „Ieșirea trenurilor din gară”, regizate de Radu Jude (cel de-al doilea în colaborare cu Adrian Cioflâncă, istoric de profesie, care debutează astfel ca regizor) vor avea premiera internațională în secțiunea FORUM a Festivalului de Film de la Berlin.

18
/01
/20

Într-o localitate de pescari din nordul Danemarcei se întâmplă un lucru neobișnuit, sunt tot mai mulți bărbați danezi căsătoriți cu femei tailandeze. Documentarul danez „Unde te poartă inima” (regia: Sine Plambech, Janus Metzva) fi proiectat joi, 23 ianuarie, de la ora 19, la Astra Film Cinema.

17
/01
/20

Primul episod al noii producții HBO, „Avenue 5”, realizată de Armando Ianucci, cu Hugh Laurie în rolul principal, va avea premiera la HBO și pe HBO GO pe 20 ianuarie.

16
/01
/20

Proaspăt apărută la Editura Uniunii Cineștilor din România, „Sora mea din Australia. Trecute întâlniri cu Irina Petrescu”, este o elegantă carte-album în care criticul de film Magda Mihăilescu îi aduce un omagiu distinsei actrițe printr-un portret mozaicat în care sunt puse laolaltă convorbiri, confesiuni, mărturii și o bogată colecție de fotografii.

Page 1 of 25612345...102030...Last »