Pasionat de muzica clasică şi de jazz, Gelu Niţu joacă într-un spectacol inspirat din viaţa unuia dintre compozitorii săi preferaţi, Paganini. Povesteşte despre cum a lucrat cu regizorul american Mick Davis, despre rolurile din teatru şi despre relaţia cu publicul.
Un articol de Monica Andrei|10 februarie 2016
Monica Andrei: Îl interpretaţi pe Episcopul Janin în spectacolul „Paganini”, în regia lui Mick Davis, la Teatrul Metropolis. Cum aţi lucrat cu regizorul şi cât v-a lăsat să improvizaţi?
Gelu Nițu: Exerciţii pregătitoare pentru intrarea în repetiţii nu mai făcusem de vreo 23-24 de ani, de pe vremea când am lucrat cu Alexander Hausvater pentru spectacolele “La ţigănci” după Mircea Eliade (care s-a jucat vreo 11 ani) şi „Pericles” de W. Shakespeare. Pe Mick Davis l-am întâlnit în urma unui casting, în decembrie 2014 (castingul începuse din septembrie) la care s-au prezentat peste 600 de actori. După ce şi-a stabilit distribuţia, au început exerciţiile pregătitoare. Am crezut că va fi un chix. N-a fost deloc aşa.
Disponibilitatea lui Mick Davis ne-a molipsit pe toţi şi uşor, uşor, am început să aştept cu plăcere propunerile de exerciţii care de care mai trăznite. M-am pomenit făcând lucruri pe care nu credeam că mai am plăcerea să le fac. La un moment dat am obţinut chiar un „trofeu” pentru cel mai bun exerciţiu; o cană adusă de Mick din America. Mi-am hitlerizat personajul pe ritm de rap-jazz.
Felicitări!
Mi-a făcut bine lucrul cu Mick Davis. Ce apreciez la el este, pe lângă desăvârşitul simţ al umorului, amestecul de “good” şi „bad boy”, grija faţă de actorii lui şi răbdarea. Întotdeauna are un cuvânt bun pentru fiecare şi spune cu un soi de delicateţe bărbătească unde ar dori să se ajungă cu personajul respectiv. Îţi lasă senzaţia că eşti liber, dar te conduce cu abilitate către ceea ce vrea el. A muncit la scenariul pe care l-a transformat în actuala piesă de teatru nişte ani buni. Îi doresc din tot sufletul să-şi realizeze visul, pentru că scenariul este un pretext bun pentru un film cu totul şi cu totul special.
Mick Davis exploatează relaţia Paganini – biserică, în scenariul său. Ce calităţi şi ce defecte are episcopul Janin? Îl ajută pe Paganini sau îi dăunează?
Un personaj devine interesant dacă are o evoluţie, dacă suferă transformări (măcar una). Asta o ştim cu toţii, bineînţeles, dar nu întotdeauna avem plăcerea să întâlnim astfel de personaje. Mick a spus de la începutul repetiţiilor că cel mai complex personaj al piesei sale este Janin. Această confirmare în plen a ceea ce firesc, remarcasem şi eu, m-a bucurat şi m-a responsabilizat.
Îl vedem pe Janin pe parcursul întregii piese cum încearcă să demonstreze tuturor că Paganini este “mână în mână cu îngerul întunericului”. Nu concepe ca un om poate ajunge la un asemenea desăvârşit nivel al creaţiei şi interpretării fără ca aceasta să aibă o relaţie ciudată cu diavolul. În finalul piesei ceva (şi acest “ceva” nu-l voi dezvălui, lăsându-i spectatorului plăcerea de a descoperi singur) îl va face pe Janin să îşi regrete fanaticul traseu al luptei sale împotriva “răului ascuns în frumuseţe”.
Povestea vieţii lui Niccolò Paganini e stranie, dar cucereşte publicul. A cântat şi toate calomniile s-au transformat în laude. Înainte de interpreta rolul amintit, aţi ascultat muzica lui Paganini?
Întâmplător, sunt iubitor şi destul de bun cunoscător al muzicii clasice (şi al jazz-ului, nu încetez să tot amintesc), aşa că Paganini este unul din compozitorii mei preferaţi. Ţin să amintesc aici că Tudor Istodor, interpretul lui Paganini, a studiat luni în şir şi continuă să o facă şi acum, ca să redea întocmai îmbinările cu arcuşul ale unui violonist vitzuoz. Pe bandă îl auzim pe marele violonist Tomescu, convenţie acceptată de toată lumea, dar Tudor se mişcă perfect.
De la debut până acum, dintre toate rolurile pe care le-aţi jucat, aveţi un rol pe care-l considetaţi rolul vieţii? E unul sau mai multe?
Câţiva ani după terminarea facultăţii e greu ca cineva să se afirme şi să spună, că a făcut mari roluri bune, da… dar să nu ne hazardăm. Abia după ceva ani de experienţe şi acumulări încep marile pretenţii. Pot aminti câteva. Ele au fost mari praguri în cariera mea. Zalmoxe, în “Zalmoxe” de Lucian Blaga, regia Dinu Cernescu; Angelo din „Măsură pentru măsură” de W. Shakespeare, regia Dinu Cernescu; „Echipa de zgomote” de Fănuş Neagu, regia Alexa Visarion; Edmund din „Regele Lear”, de W. Shakespeare, regia Mircea Marin. Trigorin în „Pescăruşul”, de A.P.Cehov, regia Gelu Colceag; Regele în „Escurial” de Michel de Ghelderode, regia Dan Victor; Pinzon în „A III-a caravelă” de Iosif Naghiu, regia Tudor Mărăscu; Marele Inchizitor în “Fraţii Karamazov” după F.M. Dostoievski, regia Alexandru Vasilache; Osip în „Don Juan à la russe” după A.P. Cehov, regia Gelu Colceag; Caporalul Hill din „Cartofi prăjiţi cu orice” de Arnold Wesker, regia Alice Barb; Vânzătorul, Clientul, Prietenul în „Ionesco, cinci piese scurte”, regia Alexandru Dabija; Nea Vali, actor în „Linişte, Sărut, Acţiune!” după Tom Dicillo, regia Peter Kerek; Andrei Greceanu în „Poveste despre tatăl meu” de Radu F. Alexandru, regia Gelu Colceag. Şi deja am amintit prea multe.
Aş vrea doar să mă fălesc un pic, spunând că, pentru rolul Contelui Obolianinov, din spectacolul „Casa Zoikăi”, am fost nominalizat la Premiile UNITER, ediţia 2010. Sunt într-un moment bun. Joc în patru teatre. Aş mai fi avut unul la Teatrul “Nottara”, dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu teatrul. În urma celui de-al doilea casting din viaţa mea pentru un rol în teatru, am fost ales de domnul Andrei Şerban pentru un spectacol care se va monta la „Odeon” către sfârşitul stagiunii. Mai sunt câteva proiecte. Sănătoşi să fim!
Am înţeles că vă simţiţi bine la Teatrul „Metropolis”. Ce anume vă face să vă simţiţi aşa?
Atmosfera, ambianţa, personalul, întâlnirile dintre actori de toate teatrele în spectacole de un foarte bun nivel artistic. A apărut şi sala mică (100 locuri, o bijuterie), unde sper să se reia două spectacole unde joc: „Funcţionarii” şi „Sex”.
Ce faceţi când nu jucaţi? Cum vă relaxaţi?
Asta e o întrebare la care, în general, se dau răspunsuri convenţionale. Încerc să nu cad în capcana asta. Vreau să amintesc doar că hobby-ul meu de o viaţă este pianul, jazz-ul. Caut o locaţie tentantă în Bucureşti unde, împreună cu 2-3 instrumentişti, să pot apărea într-un mic spectacol de muzică şi proză, spectacol în care din când în când să pot avea şi nişte invitaţi din breaslă cu aptitudini muzicale (sunt destui).
Cum v-aţi simţit publicul de-a lungul vieţii? L-aţi simţit aproape, departe?
Publicul a reacţionat just, onest faţă de ceea ce am făcut. M-au aşteptat oameni să mă felicite după spectacol, mi-au spus vorbe frumoase, în situaţii şi locuri surprinzătoare, când a fost cazul, sau mi-au vorbit convenţional, atunci când – și eu ştiam – nu făcusem mare lucru. Una peste alta, cred că mă pot bucura de traseul pe care l-am avut până acum. Eu mi-aş fi dorit şi aş fi putut sigur mai mult dar… aşa s-a întâmplat. Se spune că este important cum începi şi cum te dezvolţi, dar la fel de important este cum termini meseria asta, ultimele imagini pe care le laşi în urma ta. Pentru mine, slavă domnului, semnele par a fi favorabile. Sper să mai am nişte ani buni de aici înainte. Dragi regizori, sunt sănătos şi disponibil pentru lucru.
Cu televiziunile colaboraţi?
Tocmai am terminat înregistrarea la TVR cu „Poveste despre tatăl meu” de Radu F. Alexandru, în regia lui Gelu Colceag, iar zilele astea sunt în înregistrări cu „Livada de vişini” a lui Cehov, în regia lui Alexandru Lustig, într-o distribuţie de excepţie, cu Valeria Seciu cap de afiş.
FOTO: arhiva personală
