Generaţii sacrificate pe altarul eficienţei / Teatru si fotbal
https://www.ziarulmetropolis.ro/generatii-sacrificate-pe-altarul-eficientei-teatru-si-fotbal/

Căzut în capcana eficienţei cu orice preţ, fotbalul nostru a început să moară, puţin câte puţin. La orice colţ de stradă strâmbă se găseşte câte un specialist care te întreabă răstit: „Ce doreşti, spectacol sau eficienţă?”. Aş vrea să răspund nuanţat, cu procente, dar deja răbdarea umanităţii a expirat şi mai avem doar variantele DA sau NU.

Un articol de Dan Nicolaie (Dedes)|16 octombrie 2014

Cum vin din altă epocă nu pot răspunde aşa. Evident, dacă mă duc la stomatolog vreau eficienţă, cum ar fi să asist la un spectacol desfăşurat în gura mea, cu dinţi care fac salturi mortale peste cleşti aflaţi în şpagat? Dacă merg la teatru vreau spectacol, sincer nici nu îmi dau seama cam cum ar arăta eficienţa în acest caz, deşi pot să-mi închipui o scenă în care toţi actorii îşi declamă rapid şi în acelaşi timp rolurile, pentru ca într-o singură zi să se desfăşoare cât mai multe spectacole.

La fotbal vreau şi spectacol dar şi ceva eficienţă, pentru că spectacolul înfrângerii este unul amar pe care nu-l vreau repetat de foarte multe ori. Profitând de rezultatele momentului, Victor Piţurcă este transformat, de prietenii lui, într-un zeu al eficienţei. Trec peste faptul că oamenii uită că nu demult cu acelaşi comandant echipa era şi inestetică şi ineficientă, şi admit că este cel mai eficient dintre antrenori.

La asta se rezumă totul? Visăm la un stahanovism fotbalistic, cu planul la producţia de puncte depăşit sistematic? Vom povesti peste ani despre statistici, posesie şi cornere? În cazul acesta, de ce să mă uit la fotbal şi nu la un cetăţean care sapă şanţuri, şi el poate fi eficient şi nici măcar nu este plătit cu sute de mii de euro.

Să luăm victoria cu Finlanda. Dacă din întâmplare o generaţie de copii ar fi privit un meci de fotbal în premieră şi se uitau la prima repriză a meciului Finlanda – România, puteam vorbi de o generaţie pierdută pentru fotbal. În cele 45 de minute de chin de la Helsinki nu a existat nici măcar un cârlig care să agaţe un nou membru în marea sectă a iubitorilor de fotbal.

Gicu Dobrin (în violet, normal), pe maidanul/altarul fotbalului românesc

Gicu Dobrin (în violet, normal), pe maidanul/altarul fotbalului românesc

Un chin şi o jale, care mai că te îmbiau pe tine, un suflet tare, să schimbi canalul şi să te uiţi la una dintre emisiunile cu bucătari care au invadat televiziunile (cred că şi aici e o formulă perversă, cu cât avem mai puţină mâncare în frigidere cu atât se înmulţesc emisiunile culinare).

Eficienţa ne răreşte rândurile şi odată cu noi- generaţiile crescute alături de Dobrin, Balaci, Hagi- moare şi fotbalul. Nu e totul pierdut, dar să nu uităm că nici Sânmărtean nu mai e tânăr, îl dor oasele şi uneori sufletul, iar când încearcă să scrie câte o poezie cu piciorul drept, eficienţii de pe margine îi solicită rapoarte de conformitate.

Ilustraţie: Teatru  si fotbal – Pantacruel

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

Pagina 4 din 11« Prima...23456...10...Ultima »