Căzut în capcana eficienţei cu orice preţ, fotbalul nostru a început să moară, puţin câte puţin. La orice colţ de stradă strâmbă se găseşte câte un specialist care te întreabă răstit: „Ce doreşti, spectacol sau eficienţă?”. Aş vrea să răspund nuanţat, cu procente, dar deja răbdarea umanităţii a expirat şi mai avem doar variantele DA sau NU.
Un articol de Dan Nicolaie (Dedes)|16 octombrie 2014
Cum vin din altă epocă nu pot răspunde aşa. Evident, dacă mă duc la stomatolog vreau eficienţă, cum ar fi să asist la un spectacol desfăşurat în gura mea, cu dinţi care fac salturi mortale peste cleşti aflaţi în şpagat? Dacă merg la teatru vreau spectacol, sincer nici nu îmi dau seama cam cum ar arăta eficienţa în acest caz, deşi pot să-mi închipui o scenă în care toţi actorii îşi declamă rapid şi în acelaşi timp rolurile, pentru ca într-o singură zi să se desfăşoare cât mai multe spectacole.
La fotbal vreau şi spectacol dar şi ceva eficienţă, pentru că spectacolul înfrângerii este unul amar pe care nu-l vreau repetat de foarte multe ori. Profitând de rezultatele momentului, Victor Piţurcă este transformat, de prietenii lui, într-un zeu al eficienţei. Trec peste faptul că oamenii uită că nu demult cu acelaşi comandant echipa era şi inestetică şi ineficientă, şi admit că este cel mai eficient dintre antrenori.
La asta se rezumă totul? Visăm la un stahanovism fotbalistic, cu planul la producţia de puncte depăşit sistematic? Vom povesti peste ani despre statistici, posesie şi cornere? În cazul acesta, de ce să mă uit la fotbal şi nu la un cetăţean care sapă şanţuri, şi el poate fi eficient şi nici măcar nu este plătit cu sute de mii de euro.
Să luăm victoria cu Finlanda. Dacă din întâmplare o generaţie de copii ar fi privit un meci de fotbal în premieră şi se uitau la prima repriză a meciului Finlanda – România, puteam vorbi de o generaţie pierdută pentru fotbal. În cele 45 de minute de chin de la Helsinki nu a existat nici măcar un cârlig care să agaţe un nou membru în marea sectă a iubitorilor de fotbal.
Gicu Dobrin (în violet, normal), pe maidanul/altarul fotbalului românesc
Un chin şi o jale, care mai că te îmbiau pe tine, un suflet tare, să schimbi canalul şi să te uiţi la una dintre emisiunile cu bucătari care au invadat televiziunile (cred că şi aici e o formulă perversă, cu cât avem mai puţină mâncare în frigidere cu atât se înmulţesc emisiunile culinare).
Eficienţa ne răreşte rândurile şi odată cu noi- generaţiile crescute alături de Dobrin, Balaci, Hagi- moare şi fotbalul. Nu e totul pierdut, dar să nu uităm că nici Sânmărtean nu mai e tânăr, îl dor oasele şi uneori sufletul, iar când încearcă să scrie câte o poezie cu piciorul drept, eficienţii de pe margine îi solicită rapoarte de conformitate.
Ilustraţie: Teatru si fotbal – Pantacruel
