INTERVIU Geo Dinescu este, la bază, actriţă. Dar este şi autoarea romanului „Numele meu este Anton” (editura Vellant), iar acum lucrează la o a doua carte – „Aproape acasă”. Am stat de vorbă despre literatură, România de acum, lecturi în închisori şi alte întâmplări ca rupte din ficţiune.
Un articol de Alina Vîlcan|25 mai 2018
Cum a apărut romanul tău de debut – „Numele meu este Anton”?
La început nu a fost o carte. Am început „Numele meu este Anton” dintr-o joacă. Nici prin cap nu-mi trecea că va ajunge să fie tipărită. Să fie vândută, nici atât. Ideea cărţii mi-a venit după ce am terminat primul capitol, dar, repet, nu îmi propusesem să o scot afară din laptop. Cumva, am avut foarte mare noroc. Trăim într-o perioadă în care oricine poate publica orice. Prima ediţie a apărut la o editură minusculă care nu m-a promovat deloc, dar datorită scriitorului T.O. Bobe manuscrisul a ajuns la Vellant. Este foarte important să parieze cineva pe tine, să aibă încredere şi să-ţi ofere toată susţinerea. Acum sunt la ediţia a doua, cu editura Vellant.
Ai studiat actoria la Cluj-Napoca. Ce te-a făcut să alegi actoria?
Da, am terminat la clasa Miriam Cuibus şi Mona Chirilă. Nu aş putea să punctez un motiv pentru care am ales să studiez actoria. Mi-a plăcut enorm şi am făcut-o cu pasiune. Nu ştiu dacă voi mai profesa vreodată, dar îmi este tare dor. Pentru că scriu la a doua carte, nici nu ştiu dacă aş face-o bine sau nu. În acest moment îmi stă mintea la scris. Ce-o fi mâine, nu ştim. Totuşi, mi-ar plăcea să-l văd pe Anton pe scenă sau la cinema.
Ai jucat la Cluj, Oradea și București. În ce relație ești azi cu teatrul?
De spectator.
Ai dat voce mai multor personaje de desene animate. Cum este o astfel de experiență?
O amuzantă sursă de venit.
Revenind la scris, ce te-a determinat să scrii ficțiune?
Nici nu cred că aş fi în stare să scriu altceva. În ficţiune găsesc poveştile altor oameni. E ca şi cum as privi numai eu pe gaura cheii, chiar dacă acele cărţi nu ajung numai la mine, dar citesc în felul meu, aşa că pot lua totul destul de personal. Probabil este şi o formă de a deţine un control asupra unor persoane (personaje), a unor simţiri. În viaţa reală nu avem o putere de păpuşar. Perioada în care am lucrat în teatre m-a ajutat enorm la construcţia lui Anton. Cred că ajută mult apropierea foarte mare de personajele pe care le inventez.
Cât timp ai lucrat la primul tău roman, ce te-a inspirat?
Cam doi ani mi-a luat, cu tot cu procesul publicării. Cu multe pauze de gândire. Prima jumătate a cărţii a fost destul de uşor de scris, apoi a început să-mi fie greu, pentru că trebuiau legate şi încheiate poveştile. M-au inspirat toate carţile pe care le-am citit, muzica pe care am ascultat-o şi poveştile auzite de la diferiţi oameni. Îmi plac poveştile adevărate. Nu există poveşti adevărate în carte, adică, toate pot fi reale, dar nu le-am auzit la nimeni până acum aproximativ o lună. Dar despre asta voi povesti mai târziu.
De ce un microroman?
Putea să fie un roman foarte gros, ar fi avut loc, dar, dacă alegeam să îmbrac fiecare poveste cu detalii şi alte explicaţii, s-ar fi pierdut esenţa. Am ales să scriu un limbaj gândit, pentru că noi gândim scurt şi la obiect, fără alte explicaţii suplimentare.
Anton nu e un personaj obișnuit. Cum l-ai descrie pentru cei care încă nu au citit cartea?
Aş spune că este un om ca oricare altul. Toţi avem ceva de ascuns, doar că istoria noastră nu apare în cărţi. Dacă am lua o foaie de hârtie şi am scrie pe ea, la fel ca în Anton, cele mai puternice amintiri care ne-au marcat la diferite vârste, am conştientiza cât de la fel suntem toţi.
Apropo, ne poți împărtăși câteva reacții pe care Anton le-a stârnit în rândul cititorilor?
Aproape toate reacţiile au fost pozitive. Mulţi cititori s-au identificat cu amintirile lui Anton, chiar dacă ale lor erau, uneori, total modificate. Acesta a fost motivul pentru care nu am „îmbracat” poveştile cu multe detalii, şi nici nu am plasat acţiunile într-un oraş anume, o ţară sau o perioadă, deşi, cumva este limpede cam în ce perioadă a trăit Anton. Am avut şi reacţii negative: nu mi-a plăcut deloc, nu cred povestea, un astfel de om nu poate exista, dar cel mai stupid mesaj a fost de la o persoană necunoscută, care mi-a scris că îl cheamă Anton. M-a luat la rost pentru că mi-am permis să-mi numesc personajul ca pe el, că vor crede toţi că despre el este vorba, şi că aş face bine să schimb numele. Mă gândesc să fac asta la ediţia trei. Glumesc.
Lucrezi la o a doua carte, despre ce e vorba de această dată?
Se numeşte „Aproape acasă” şi este despre frustrare. Aproape o mamă bună, aproape un tată bun, o fiică bună, un fiu bun, un bunic bun, aproape un bun profesionist, dar niciodată nu se atinge acel punct mulţumitor. De patru ani tot scriu, şterg, renunţ, schimb, aproape îmi place, aproape cred că o să iasă aşa cum vreau, dar mă răzgândesc. Sper să o termin aşa cum vreau, să nu fie „aproape o carte bună”.
Cum arată timpul tău liber?
Dacă timp liber înseamnă curăţarea creierului de probleme, cel mai des merg lângă Bucureşti, la Snagov. Vizitez caii unor prieteni (Poveste cu Cai, Snagov) sau plec pe lac cu SUP-ul.
Ce mari actrițe te inspiră sau te-au inspirat de-a lungul timpului și ce mari scriitori îți plac?
Mă inspiră oamenii, nu meseriile. Admir persoanele publice care fac lucruri bune pentru omenire, animale, planetă. Celebre fiind, acestea dau un exemplu bun celor care le admiră. Referitor la meserie, de câte ori văd un film bun sau un spectacol, fac pasiuni pentru interpretare. Azi îmi place una, mâine îmi place alta. La fel şi în cazul scriitorilor. Nu cred că un om se poate limita la zece-douăzeci-cincizeci de scriitori. Chiar şi cei consideraţi mari o mai dau în bară, iar asta nu înseamnă că nu rămân nişte nume. Cât despre scris, mă tem foarte tare să nu am vreo idee care se regăseşte şi în altă parte, chiar dacă totul s-a zis deja până acum. Nimeni nu va mai inventa roata.
Cum vezi România anului 2018?
România 2018 este foarte tristă, iar noi, cei care încă nu am plecat prin ţări în care „decent” nu înseamnă să nu mori de foame sau să ai un acoperiş, suntem neputincioşi. Suntem împarţiţi în trei categorii: cei care vor să facă ceva, dar nu pot, cei care nu vor să se schimbe nimic, pentru că le convine aşa cum e, şi cei cărora nu le pasă nici cât să piardă câteva secunde în cabina de vot. Pe aceştia din urmă nu îi înţeleg deloc. Mă enervează crunt maşinile parcate aiurea pe trecerile de pietoni sau pe pistele de biciclete, gropile din asfalt, lupta antivaccinare, homofobia, rasismul, lipsa reciclării, lipsa pedepselor contra maltratării animalelor, Guvernul (cu Dragnea şi cu doamna prim-ministru, care a dovedit că e capabilă să facă gafe chiar şi atunci când nu vorbeşte). România ar putea fi o ţară perfectă. E ca o femeie exagerat de frumoasă, dar cam bolnavă, neîngrijită şi singură.
Printre lecturile tale din această primăvară, a fost și una la Penitenciarul din Timișoara. Cum a fost? Ai mai mers în astfel de locuri, vei mai merge? Ce te-a impresionat acolo?
Întâlnirea cu deţinuţii de la Penitenciarul Timişoara a fost una dintre cele mai emoţionante vizite pe care le-am făcut vreodată. Dacă nu eram alături de scriitorul Dan Pleşa (editura Vellant), cred că m-aş fi oprit la poarta închisorii şi aş fi făcut cale întoarsă. Rămăsesem datoare cu un adevăr despre Anton: unul dintre deţinuţi a mărturisit că el este adevăratul Anton. E destul de bătrân, a copilărit cu bunicii – de bunică era foarte ataşat. Aceasta o ura pe mama lui şi îşi aţâţa fiul contra ei. Tatăl deţinutului îşi bătea soţia de faţă cu el, iar copilul, crescând într-un astfel de mediu, a devenit un adult agresiv cu familia, în special cu femeia care îi era nevastă. De aceea era închis de 17 ani – pentru crimă de cruzime deosebită. La fel ca Anton, deţinutului îi murise copilul de cancer şi are nepoţi gemeni. Am plecat amândoi de acolo cu pielea de găină.
Închisoarea este un loc sinistru. Să ai în permanenţă uşile încuiate, să nu poţi să ieşi pe poartă atunci când vrei, asta mi se pare cea mai mare pedeapsă la care poate fi supusă orice fiinţă. Penitenciarul din Timişoara arată foarte bine pe interior, iar deţinutii au parte de diferite activităţi artistice. Totuşi, e o lume sub cheie.
M-aş duce oricând în orice loc, dacă aş fi invitată. Pentru mine, orice întâlnire este o experienţă în plus.
Ce te motivează?
Gândul că într-o zi o să mor.
Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?
România ar putea fi o ţară perfectă. E ca o femeie exagerat de frumoasă, dar cam bolnavă, neîngrijită şi singură. (Geo Dinescu, autoarea romanului Numele meu este Anton)
