George Banu – despre „miracolul” Festivalului de la Sibiu
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-banu-despre-miracolul-festivalului-de-la-sibiu/

George Banu a fost şi este un sprijin de nădejde al evenimentului cultural din inima României.

Maria Sârbu: Zece zile de festival la Sibiu. Putem spune chiar zile şi nopţi, pentru că spectacolele se terminau târziu, uneori după ora 24.00, iar la Clubul Festivalului se stătea până în zori. Ce părere aveţi despre desfăşurarea ediţiei 2015; se deosebeşte de precedentele?

George Banu: A fost acelaşi tip de festival. Dar, dintr-o dorinţă binevenită, festivalul a acceptat, a primit, poate, mai multe trupe decât de obicei, ceea ce a produs un sentiment de densitate cotidiană. Din acest motiv, aş propune, dacă se păstrează acelaşi număr de spectacole, ca festivalul să dureze nu zece zile, ci treisprezece sau paisprezece zile, în care s-ar acorda şi acel timp necesar întâlnirilor între artiştii şi invitaţii ajunşi aici.

Aşa cum este organizat festivalul acum, orce întâlnire cu un prieten impune sacrificiul unui spectacol. Câteodată în viaţă îţi plac prietenii, câteodată în viaţă îţi plac spectacolele. Cel mai bine ar fi, dacă s-ar putea, amândouă.

Cred că în acest an s-au impus tendinţe noi. Mă refer la deschiderea foarte marcată spre şcolile de teatru, prezente în festival în număr mare, după părerea mea. Festivalul le deschide poarta, îi invită pe tineri şi după aceea viaţa alege.

E un eveniment amplu al artelor spectacolului.

Festivalul de la Sibiu se compară tot timpul cu Festivalul de la Avignon. În acelaşi timp, mi se pare că e mult mai apropiat de Festivalul de la Nancy, care a fost marele festival ce a descoperit spectacolele cele mai importante. Şi, într-un fel, seamănă cu cel de la Nancy, pentru că şi acolo erau multe spectacole: unele au rămas istorice şi unele au dispărut în pulberea timpului.

Poate spectacolele şcolilor de teatru vor fi semnalate ca actul de naştere al unor mari regizori, iar altele vor fi uitate. E foarte greu să dai indicaţii. Cred însă că ar fi interesant să se facă, de exemplu, o programare a şcolilor prin permutaţii circulare, să fie zece şcoli la o ediţie, alte zece – la următoarea ediţie. Intenţia, foarte bună de altfel, poate produce o anumită dispersare a spectatorilor.

Ce v-a impresionat, totuşi?

M-a impresionat la ediţia din acest an prezenţa de prim-planuri de actori. Au fost spectacole în care am putut vedea mari actori. Este pasionant pentru cineva care se ocupă de teatru, cum sunt eu, să ajungă la această esenţă: nu numai a unei distribuţii formidabile, ci şi a unui actor.

Căci i-am văzut aici pe Yoshi Oida (s-a născut în Japonia şi trăieşte în Franţa – n.n.) şi care e unul dintre marii actori mondiali, în „Tehnica întrebării – frumuseţea răspunsului”, pe Klaus Maria Brandauer (austriacul cunoscut la noi după rolurile memorabile din filme – n.n.), „În ultima bandă”, pe Andrzej Seweryn (un actor polonez remarcabi n.n.), în „Eternul Shakespeare”.

Văzându-i pe aceşti mari actori, poţi face concret diferenţa, poţi percepe un anumit tip de actor: actorul mai virtuoz, care este Andrzej Seweryn şi care îţi arată cum poate trece de la „Cum vă place” la „Hamlet” şi de la „Hamlet” la „Lear”; actorul extraordinar de concentrat pe un rol şi pe o prezenţă cum e Brandauer şi actorul care a uitat să fie actor şi care totuşi joacă, un actor spiritualizat, cum e Yoshi Oida. Dacă nu i-aş fi văzut pe toţi trei în acelaşi festival, nu aş fi perceput aceste diferenţe.

Ca şi în alţi ani, aţi coordonat şi de data aceasta întâlniri cu personalităţi. Cât de importante sunt ele pentru Sibiu?

Aici mă ocup de întâlnirile cu artiştii şi sunt diferite de conferinţele de presă pe care le moderează Octavian Saiu. Ce face Saiu şi ce fac eu constituie un fel de modul complementar. Au vorbit aici mari personalităţi. Să nu uităm că faptul de a putea discuta, bunăoară, cu Brandauer, cu Emmanuel Demarcy-Mota, cu Armin Petras e o ocazie pe care orice om îndrăgostit de teatru o poate sesiza, dacă doreşte să o sesizeze.

Totodată au fost şi întâlniri extrem de importante privind discuţiile pentru alegerea Capitalei Culturale Europene, pentru platformele culturale, platforma doctorală. E un fel de contrapunct al dezbaterilor noastre. Pe de o parte, sunt aceste dezbateri la Librăria Habitus, iar pe de altă parte, această galaxie de întâlniri care au reunit mari figuri ale diplomaţiei şi ale instituţiilor culturale.

Sunt nişte miracole pe care le organizează Constantin Chiriac (preşedintele Festivalului de la Sibiu – n.n.). Faptul de a aduce asemenea personalităţi aici şi de a le permite să descopere Sibiul e o reuşită extrem de importantă, pentru că acest oraş e al României.

Aţi moderat conferinţe despre teatrul oriental, despre Kantor, despre tezaure ale culturii… Aţi făcut-o şi la alte multe ediţii. Este plăcerea dumneavoastră?

Sunt conferinţe în care eu mă implic personal şi care se decid împreună cu Chiriac. Conferinţele se organizează şi în funcţie de competenţele mele. Eu am scris o carte despre Japonia, care a şi fost lansată în festival – „Japonia, imperiul teatrului” (Editura Nemira – n.n.). Am lucrat şi am colaborat cu Tadeusz Kantor la publicarea unor cărţi în Franţa. Deci, există anumite competenţe prealabile pe care le am şi pe care îmi permit să le discut – nu improvizând, ci cunoscând punctele principale.

Bunăoară pe Emmanuel Demarcy-Mota (actor, dramaturg, regizor, directorul Théâtre de la Ville din Paris – n.n.) îl cunosc de când era copil. Şi ştiu ce îşi dorea tatăl său pentru fiu, care a fost aici acum câţiva ani (omul de teatru Richard Demarcy n.n.), ştiu ce îşi dorea şi Demarcy-Mota. Conferinţele sunt legate de aceste competenţe şi pe o anumită intimitate pe care o am cu artiştii.

Deci e un festival al proiectelor de tot felul.

E adevărat, pentru că personalităţile vin, ca şi la Avignon, de altfel, pentru a pune la punct proiectele următoare. Personalităţile prezente au desenat proiecte. De exemplu, mulţi japonezi – artişti, oameni din domeniul bancar – se reunesc şi discută ce vor face pe viitor. Căci Sibiul e oraşul în care Japonia e ţara cea mai prezentă în Europa.

Băncile mai dau atenţie festivalului. Din generozitate?

Mai dau atenţie, dar nu numai din generozitate, ci pentru că au fost atât de criticate, ca fiind sursa marilor probleme economice, sursa multitudinilor crize ale lumii. Şi pentru a se răscumpăra – şi e o bună răscumpărare, participă şi la proiecte culturale. Mi s-a părut extraordinar la Gala de închidere a Festivalului să văd cum reprezentanţi ai marilor bănci mulţumeau Festivalului şi lui Constantin Chiriac pentru faptul că le primesc banii. Este un miracol al implicării lui Constantin Chiriac şi al reuşitelor lui.

Dimensiunea stradală a Festivalului are o conotaţie aparte. Spectacolele de stradă atrag publicul – un altfel de public decât cel din sala de teatru. Cum priviţi o asemenea dimensiune?

Strada e un loc învestit de festival, producând spectatorilor senzaţia festivalului. Ca la Avignon, spectatorii au senzaţia că oraşul e într-o stare festivă, într-o stare de excepţie. În Evul mediu, bunăoară, marile spectacole religioase căutau tocmai să obţină acest lucru. Festivalul de la Sibiu combină spectacole banale, care se văd peste tot în lume, cu statui mişcătoare, cu oameni pe picioroange, spectacole simpatice, care atrag ochii. În acelaşi timp, au fost prezente la deschidere şi apoi la închiderea Festivalului două mari companii de teatru de stradă, care sunt, într-adevăr, reprezentative pentru arta uimirii – proprie spectacolului de stradă.

Într-adevăr, sunt publicuri de teatru. Unii se distrează, se bucură de aceste spectacole, gratuite, alţii se duc la teatru. Suntem făcuţi să coexistăm, fiecare cu gusturile lui. În acest an a fost foarte multă muzică în festival şi mult dans. Festivalul propune atât de multe variante încât nu te obligă să urmăreşti un singur drum. În acest haos organizat, fiecare îşi poate trasa propriul parcurs, în funcţie de preferinţele lui.

Ca spectator, ce v-a plăcut la această ediţie?

În primul rând, sunt anumite frustrări. A trebuit să renunţ la câteva spectacole pentru că au venit la Sibiu, la invitaţia mea, doi mari actori – Andrzej Seweryn din Polonia şi Yoshi Oida de la Paris. Ei fiind aici, din curtoazie – nu impusă, a trebuit să-i însoţesc cu preţul anumitor spectacole pe care le-am sacrificat. Totuşi, sunt două spectacole care m-au captivat. Pe de o parte, „Nathan înţeleptul” al lui Armin Petras (coproducţie Teatrul Naţional „Radu Stanca” – Schauspiel Stuttgart n.n.), unde e o întâlnire între un text clasic şi cruzimile războaielor din Orientul Mijlociu, iar pentru mine fiind esenţa teatrului: să faci să se întâlnească în mod exploziv trecutul cu prezentul.

Numai trecutul – este puţin muzeal, numai prezentul este ca şi cum nu-l vezi dincolo de clipă. Pe de altă parte, am fost surprins de „Mein Kampf” de George Tabori, în regia lui Alexandru Dabija (Teatrul Naţional din Cluj-Napoca n.n.), un spectacol foarte variat, complex, cu un decor admirabil realizat de Carmencita Brojboiu; un spectacol care mi-a revelat că de fapt teatrul, şi nu cinematograful, a fost la originea acestei tratări derizorii a tragediei evreieşti.

Pentru că toată lumea povesteşte, de exemplu, despre filmul lui Roberto Benigni sau despre filmele lui Radu Mihăileanu, dar înaintea lor a fost acest mare evreu exilat în America şi reîntors în Austria, care a îndrăznit să scrie „Mein Kampf” (O farsă). Aş adăuga şi „Lecţia” lui Mihai Măniuţiu, un spectacol ce porneşte de la opera lui Ionesco pe care el o introduce într-un mod ludic, foarte amuzant, în galaxia terorii nord-coreene, care ne-a marcat şi pe noi la fel de mult.

În acest spectacol, Ofelia Popii – ştiam geniul ei actoricesc – se impune într-adevăr ca o foarte mare şi extrem de variată actriţă. Aş mai spune că Chiriac a jucat trei roluri importante în festival – Oidip din „Oidip”, Profesorul din „Lecţia” şi încă un rol principal – în spectacolul lui Kushida Kazuyoshi „Fantoma e aici”, pornind de la romanul lui Kobo Abe. Aş adăuga că m-a sedus şi spectacolul „Vicleniile lui Scapin” (Matsumoto Performing Arts Centre, Japonia – n.n.), formidabil jucat.

Din păcate nu am putut vedea multe spectacole de dans, am văzut unul, prezentat de compania belgiană Cie Mossoux-Bonté, „Istoria imposturii”. E un spectacol de teatru-dans admirabil.

Aţi fost cumva implicat direct într-un spectacol, căci Gavriil Pinte a realizat un scenariu montând apoi „În inima nopţii – Episodul Hamlet”, cu inserţii de George Banu şi Monique Borie.

Da, e o idee foarte originală a lui Gavriil Pinte de a face împreună, într-un fel, un ciclu având în centru tema nopţii. După „În inima nopţii – Episodul Hamlet” va urma „În inima nopţii – Episodul Lear” şi sperăm să ajungem şi la „Episodul Macbeth”. Ideea e foarte interesantă în măsura în care el foloseşte „Hamlet” pentru a povesti ce se întâmplă în această piesă, dar şi pentru a introduce o reflecţie despre noapte, noaptea fiind climatul esenţial al piesei.

Mi s-a părut o reuşită, pentru că spaţiul creat de Roxana Ionescu este original; ne aflăm într-un spaţiu închis, care e în mijlocul oraşului, nici într-o pădure sau într-o uzină, dar nici în teatru: într-un spaţiu intermediar în care vedem actorii jucând şi în acelaşi timp vedem oamenii circulând pe străzi.

Modul în care Pinte a tăiat piesa ne permite să o înţelegem în mod fragmentar: ca nişte flash-uri, care sunt însoţite de texte de-ale mele, de-ale lui Monique Borie. Cred că acest spectacol poate fi cu adevărat definit ca un spectacol-eseu.

De obicei, Constantin Chiriac are pregătit, în proporţie mare, la finele unei ediţii, şi programul Festivalului din anul următor. L-aţi ajutat, se consultă, cred, cu dumneavoastră în multe privinţe. Oare ce va fi în 2016?

Nu pot să vorbesc pentru că nu sunt abilitat. Cel care se ocupă în special de aşa ceva este Viceţiu Rahău şi cred că succesul Festivalului din anul acesta a depins şi de prezenţa sa alături de Constantin Chiriac. Aş spune că Chiriac are acest talent de a-şi reînnoi echipele. Sigur, sunt anumiţi stâlpi ca Florin Ţicu, Dan Bartha, Adrian Tibu, dar au apărut, alături de ei, colaboratoare foarte implicate, foarte organizate. Constantin Chiriac are, cred, şi simţul oamenilor, şi simţul afacerilor.

Foto deschidere: Mihaela Marin