REMEMORARE Într-o zi de 3 mai din secolul trecut venea pe lume unul dintre cei mai importanţi artişti ai României. Ziarul Metropolis dă timpul înapoi şi vă invită să vă amintiţi de George Constantin.
Un articol de Ziarul Metropolis|3 mai 2022
Când iei un mare actor din contextul lui spectacular și vrei să-l descoperi ca om, om ca toți ceilalți, dar în stare să-și compună zeci de chipuri, zeci de personalități, inhibiția îți vine din dorința de a afla cât mai multe sincere date din viața și din drumul său în artă. Așadar, întru ajutorarea reporterului, să începem de la cele mai simple întrebări. De unde sunteți, domnule George Constantin?
M-am născut în București, în 1933, în luna mai, în ziua a treia.
Cum ați ajuns pentru prima oară într-o sală de teatru și cum ați ajuns să fiți actor?
Prima oară într-o sală de teatru am ajuns copil fiind în cartierul meu, la Teatrul „Muncă și lumină“, pe Uranus, unde mai târziu a fost una dintre sălile Teatrului Armatei și unde am jucat și eu în „Ecaterina Teodoroiu“ de Tăutu. În sala aceea am văzut „Volpone“ de Ben Jonson. După aceea, ca mulți iubitori de teatru, am început și eu ca amator.
La serbările școlare?
Da, făceam teatru cu elevii, după care m-am îndrăgostit așa de tare de această meserie, că m-am încăpățânat s-o fac cu tot dinadinsul. Acesta e începutul.
Ați intrat la Institutul de teatru?
N-am intrat de la prima încercare. În comisie era un mare om de teatru, Marcel Breslașu, care m-a întrebat dacă nu știu vreo poezioară mai veselă, mai comică. I-am spus că nu știu, pentru că nutream convingerea că sunt actor de dramă. Al doilea an, am venit mai pregătit și-am avut norocul să intru.
Au existat modele interpretative la începutul carierei dvs. artistice? Sau filiații profesionale, atunci și mai târziu?
Singurul meu model, dacă poate exista, a fost Nicolae Bălțățeanu.
V-a fost profesor, din câte știu. Dar să mergem mai departe. Debutul în fixați la „Pygmalion“ de Shaw? Ce alte roluri-jaloane ați mai aminti?
Din punct de vedere calitativ, debutul ar fi „Pygmalion“, deși lista nu începe cu această piesă. O aducere-aminte bilanțieră e greu de făcut. De fapt, aș aminti „Unchiul Vania“ de Cehov, „Act venețian“ de Camil Petrescu, un spectacol pe care l-am iubit foarte mult; „Omul, acest animal ciudat“, tot după Cehov, apoi piesele lui Lovinescu, „Henric al IV-lea“ de Pirandello, „Timon din Atena“ de Shakespeare ș.a. Ar trebui să mai vorbesc despre rolurile pe care le-am făcut în colaborare cu alte teatre și mă gândesc la cele din „Jocul ielelor“, „Iona“, „Regele Lear“ și, bineînțeles, „Furtuna“ de Shakespeare.
Nu există mulți actori care au privilegiul să se scrie dramaturgie despre ei; or, Horia Lovinescu îmi mărturisea cândva că Petru Rareș, Tatăl din „Jocul vieții și al morții…“, Manole din „Omul care și-a pierdut omenia“ sunt roluri scrise cu gândul la personalitatea interpretativă a lui George Constantin. Ce reprezintă pentru actor o asemenea întâlnire?
În ceea ce mă privește, știu puțini actori pentru care s-a scris teatru în zilele noastre. Dacă într-adevăr lucrurile stau așa, atunci sunt fericit. Colaborarea mea cu Horia Lovinescu a fost dintre cele mai bune, ne-am înțeles aproape perfect și în relația dramaturg-actor, și în aceea de director de teatru-actor. Sigur că au mai existat și mici disensiuni…
Inerente în câmpul creației.
… dar el știa să treacă peste ele cu noblețe, cu mare noblețe.
Vă erau mai la îndemână aceste roluri care aveau date și trăsături pe care autorul și dvs. le știați ca aparținându-vă?
Nu știu să vă răspund la această întrebare. Poate că Horia Lovinescu mă cunoștea mai bine decât mă cunosc eu. Știu doar că unele dintre aceste roluri mi-au fost foarte apropiate sufletește și poate din cauza asta le-am reușit mai bine. Lovinescu era un autor de teatru, obișnuia să vină la repetiție să ne ajute, într-un fel, cu sfaturile sale, cu deslușirile sale.
Ce este greu și ce este minunat în profesia dvs.?
Minunate sunt toate speranțele, minunate sunt toate visurile. Greu este să le materializezi, să le ridici în picioare pe scenă și… să respiri.
Care este drumul dvs. până la personaj?
Oamenii vorbesc despre aceste lucruri în cărți întregi și dvs. îmi cereți să le spun acum dintr-o răsuflare… Eu pornesc greu, mă apropii foarte greu de rol. Că este adevărat ce spun o dovedește experiența mea la radio, unde m-am dus după multe ezitări. Din timiditate, dar mai ales pentru că rămâneam mirat când îmi vedeam colegii, că, după 5 minute de lectură a textului, puteau să interpreteze un personaj, adică să-i dea o anumită stare, o anumită structură, un anumit gând. Pentru mine, toate acestea, cer timp. La teatru, totul se petrece cu încetinitorul. O piesă se repetă o lună-două, chiar trei, și, cu ajutorul regizorului, dacă e un bun regizor – eu am avut șansa să întâlnesc mari regizori ai teatrului românesc –, începi să parcurgi drumul spre rol. Dar, de foarte multe ori, am mers și am nimerit drumul greșit. Am repetat luni în șir, iar în seara premierei mi-am dat seama că drumul pe care am apucat nu este cel mai drept spre inima personajului. Și-atunci, sigur că au existat tristeți, dezamăgiri, supărări.
Ați mai încercat să îndreptați?
Da, dar nu prea se mai poate.
Într-un interviu, cândva, vorbeați despre o anume distanță care trebuie păstrată față de rol. Această distanță nu oferă oare șansa de a perfecționa tot timpul, de a transforma ceea ce nu are de la început forma dorită?
Știu precis, din experiență, că această perfecționare nu se poate face decât în repetiție. Iar orice repetiție pierdută nu se mai întoarce niciodată. Apropierea mea de personaj se face numai în repetiții, iar detașarea de personaj trebuie să existe permanent. Mă pot confunda cu unul, cu două, cu nouă dintre personajele mele care-mi seamănă ca temperament, în unele momente, dar nu mă pot confunda cu toate. Va trebui ca, vizavi de personajul meu, de prietenul meu, de, să-i zicem, alter ego-ul meu, să am totdeauna un control, să-l pot ține în mână, să nu mă domine el pe mine, ci să-l domin eu pe el.
(…)
Vă faceți meseria și în fața aparatului de filmat, și a camerei de luat vederi.
Întâlnirea directă cu publicul are un anumit farmec, îți dă o stare de emoție care te trece dincolo de starea normală a vieții. Sigur că publicul diferă de la o seară la alta. N-aș putea să vă spun de ce. Dar am simțit, de exemplu, într-o seară, la „Furtuna“, unde veneau foarte mulți tineri, am simțit că sala palpita în așa fel la ceea ce se întâmpla pe scenă, încât aveam impresia că suntem în tot, că între spectatori și mine s-a întâmplat o minune. Senzația asta am avut-o atunci, acolo, în seara aceea. Cu asemenea intensitate n-am mai trăit-o niciodată.
Rămân multe roluri visate sau de visat pentru George Constantin, actor, în plină maturitate?
Nu, nu. Am avut norocul ca rolurile să vină spre mine, n-am apucat să mi le doresc. Dacă aș scormoni în adâncurile sufletului meu, poate aș descoperi că vreau să joc un Cyrano.
Știu că nu obișnuiți să spuneți versuri…
Am credința că nu toți actorii pot să spună versuri foarte bine. Doar câțiva, puțini, o fac cu har. Și eu nu-l am.
(…)
S-a întâmplat în cariera dvs. să vă retrageți pe neașteptate dintr-un rol. Mă refer la „Furtuna“. Tot de frică?
Am jucat cam 80 de spectacole. „Furtuna“ este un capitol special în viața mea. A fost o experiență deosebită. Prima întâlnire cu acest mare om de teatru care se numește Liviu Ciulei. Dacă vreodată aș scrie, ar trebui să încep cu întâlnirile mele cu Ciulei și Pintilie. Cu Ciulei am colaborat târziu. Aveam deja 46-47 de ani. Sigur că pentru actor e de preferat ca asemenea prilejuri să i se ivească la începuturile carierei sale.
Dar se pare că vă formați tot timpul.
Ciulei este un adevărat profesor pentru orice om de teatru. (…) Ciulei are acel farmec, și acel meșteșug, și acea știință de a lăsa actorul să creadă – cel puțin, pe mine mă lăsa să cred – că tot ceea ce făceam era foarte bine.
Și cum epura, apoi?
Printr-o mare știință. Eu jucam prima oară pe o scenă-arenă, în așa-numitul teatru en rond. E o senzație ciudată să fii înconjurat de ochii care te urmăresc din toate direcțiile. Cu timpul, am înțeles că aceasta necesită o concentrare deosebită, că nu există momente de odihnă. Ești tot timpul în priză. Experiența de la Teatrul „Bulandra“ a constituit pentru mine un unicat. Am putut să rezist 80 de spectacole, după care mi s-a făcut foarte frică și, într-o seară, m-am dus la Ciulei, i-am explicat, m-a înțeles și m-a ajutat să termin cu spaima.
Ieșind din spectacol. Așadar, a rămas o unică experiență: Ciulei – „Furtuna“ – teatrul en rond. Și v-ați întors la scena à l’italienne, mai cuminte și mai puțin înspăimântătoare. Legat de acest tip de scenă, v-aș pune o întrebare. La premiera spectacolului cu „Jocul de-a vacanța“, la aplauzele finale ați stat în mod evident și deliberat cu ochii în jos; n-ați privit nici un moment publicul, partenerii. Era o atitudine ciudată, inexplicabilă? Ce v-a determinat să o adoptați?
Vedeți, în mintea mea, după o premieră, se întâmplă o mulțime de lucruri. Publicul din seara premierei nu poate să-ți dea un verdict exact asupra muncii tale. După 10-12 spectacole, îți poți da seama de reacția publicului, de cum să-ți dozezi efortul, vocea etc. Dar, referitor la „Jocul de-a vacanța“, nu sunt prea mulțumit cu ceea ce mi se întâmplă mie acolo….
Nici pentru spectator seara premierei nu este totdeauna foarte edificatoare. Și mă gândesc, în primul rând, la tracul interpreților. Poate ne spuneți cum arată sufletul unui actor în seara premierei…
E foarte greu de vorbit despre starea lui nervoasă într-o asemenea seară. Știți, se spune că meseria de actor e o meserie frumoasă, ușoară, bună. N-aș vrea să dezamăgesc pe nimeni, dar mi se pare una dintre cele mai cumplite meserii.
(Fragment dintr-un profil teatral radiofonic: George Constantin)
Acest interviu a fost realizat de Florica Ichim și publicat sub același titlu în numărul 4, din aprilie 1985, al revistei Teatrul. Reluarea lui este posibilă cu sprijinul www.cimec. ro, care deține arhiva digitală a publicației menționate.
