George Ivașcu: “Așa mă văd tot timpul: un om cu o umbrelă, ca toți ceilalți oameni, în drum spre casă”
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-iva%c8%99cu-%e2%80%9ccred-c%c4%83-arta-actorului-este-arta-de-a-te-emo%c8%9biona-%c8%99i-de-a-emo%c8%9biona%e2%80%9d/

Cea mai mare mulţumire a lui George Ivaşcu este să aducă publicul în sălile Teatrului Metropolis. Cea mai mare mare libertate: să se plimbe ca oricare altul pe Calea Victoriei. Cea mai importantă faptă a sa? Citiţi aici:

Un articol de Dana Rotaru|17 Octombrie 2017

De un deceniu este Directorul Teatrului Metropolis și acesta este rolul de care este cel mai mândru. Deși are o carieră spectaculoasă, mi-a povestit mai mult despre copilăria sa petrecută în cabina operatorului de la Cinematograful Patria, despre serile petrecute la Teatrul de Comedie, în adolescență, sau despre perioada de ucenicie în care fura meserie de la maeștrii scenei și ai ecranului.

Dana Rotaru: A fost o alegere? A fost o întâmplare? Cum a fost, cum s-a întâmplat?

George Ivașcu: Cu actoria? Eu am fost un copil care nu a avut jucării și atunci, ca orice copil care-și dorește să se joace, inventam foarte multe jocuri. Mai târziu, mama mă ducea la teatru, la teatru de maturi, chiar dacă eram adolescent. Mergeam foarte des la Teatrul de Comedie pentru că mama era prietenă cu doamna Tedi, casiera de acolo, și vedeam tot. Cred că nimic nu este întâmplător, pentru că primul teatru la care am fost angajat a fost Teatru de Comedie.

Când aveam 14 ani, m-a dus mama la un spectacol la Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei. Am văzut „Tartuffe”, în regia lui Alexandru Tocilescu, cu o distribuție de primă mână: Octavian Cotescu, Florian Pittiș… La un moment dat, în timpul spectacolului, domnul Cotescu s-a uitat, nu la mine, ci înspre mine, iar eu m-am făcut mic… M-a impresionat atât de tare modificarea asta, pragul ăla pe care-l luase și îmi amintesc că în seara aceea – traversam Parcul Icoanei, în drum spre casă – mi-am zis: „Da, știu! Asta vreau să mă fac: actor!”. Așa a fost…

Când dai la liceu, mai toată lumea te întreabă ce vrei să te faci. Eu, venind dintr-o familie modestă, mă gândeam: “Dacă m-aș face arhitect, i-aș face o casă mamei, dacă m-aș face nu știu ce… aș face…” și așa, cu mintea aia de copil, m-am întrebat: “Nu există o profesie în care să le faci pe toate?”. Am ajuns la concluzia, iată, că în actorie poți să fii de toate!

Apoi, copilăria, respectiv școala primară, mi-am petrecut-o în Cinematograful Patria. Bunica mea era controlor bilete aici. După ce terminam orele la 12… parcă așa era programul la școală, de la 8 la 12… mergeam – învățam la Școala Generală „Vasile Alecsandri”, care era în curtea Bisericii Sfântul Iosif – mergeam la Patria și, dacă bunica era în tura de dimineață la serviciu, mergeam cu ea spre casă, dacă nu, și cel mai mult atunci îmi plăcea, când era pe tura de seară, mergeam întâi acasă, mâncam, nu dormeam de amiază, îmi făceam lecțiile și, după aceea mă duceam la Patria, în cabina operatorului! Pe vremea aia erau role de-alea mari, așa… și eu dădeam gongurile – era cu gonguri pe vremea aia, erau 3 butoane și asta mă lăsa operatorul, să dau gongurile! Am văzut foarte multe filme astfel. Am apucat să văd chiar premiere importante. Cred că nimic nu a fost întâmplător…

Ați intrat din prima la Teatru?

Nu, și eu zic că e bine că n-am intrat din prima, că poate nu eram astăzi aici, în momentul în care mă aflu, poate aș fi fost încrezut că am intrat din prima… După cum știi, în perioada aia – eu am dat în ’86 – erau foarte puține locuri la I.A.T.C., respectiv în primul an, pentru că așa era sistemul. Când terminai liceul și te înscriai la facultate pe locurile de încorporabili, dacă erai admis, plecai în armată pe termen redus și veneai în următorul an la facultate. Pe locurile de incorporabili erau, de obicei, unul la zi, unul la seral.

Nu am intrat din prima, așa că mi-am făcut armata timp de un și mai bine… în ’87, nu am putut să dau admitere pentru că nu ne-au lăsat să plecăm din armată. Așa că, în primăvara lui ’88, m-am angajat recuziter la Teatrul Bulandra. Aici am avut prilejul absolut senzațional de-al cunoaște pe Nea Duțu, recuziterul doamnei Bulandra. Era pensionar, foarte în vârstă, dar el tot venea la teatru… În felul ăsta am aflat din tainele de culise ale teatrului, am văzut toate spectacolele de aici, mă suiam și-n pasarelă să văd cum joacă actorii. Nu mai zic din stânga-dreapta. Am dat din nou la facultate, n-am intrat. Abia a treia oară am intrat. Cred că a fost foarte bine, pentru că mama și toată familia m-au susținut, cu toate că niciunul dintre ei nu avea legături artistice. „ Ia stai tu acasă și, mai bine, citește!”, îmi ziceau. Așa că, mă duceam la Biblioteca Centrală Universitară și citeam! Mi-a folosit că n-am intrat din prima.

Cum ați resimțit  faptul că v-au respins de câteva ori la admitere?

Știam că voi face meseria asta într-o zi. Așa că, cel mai important era să îmi urmez visul. Mi-am zis atunci că n-am fost suficient de convingător, poate. N-am avut niciodată altceva decât sentimentul acela de tristețe că mai pierd un an, dar încercam să câștig anul ăla prin acest tip de lecturi, de… uite, sunt în preajma teatrului… Știam că voi intra. Nu că știam, eram convins și simțeam undeva că, dacă îmi doresc foarte tare și dacă mă pregătesc bine și consistent, voi reuși!

Știați că ăsta e drumul.

Da, știam. Nu mi-am pus vreodată problema am/n-am talent… Problema era că voiam foarte mult, îmi doream și simțeam că aici este locul în care pot să mă exprim cel mai bine, în care pot să fiu eu în atâtea ipostaze, dar tot eu.

Experiența armată ce a adus în plus, în minus?

Mda, experiența armatei pentru mine a fost foarte interesantă! Bunicii mei și cu mama, pentru a suplini lipsurile materiale, m-au răsfățat foarte tare, în sensul că nu știam nici să îmi pun untul pe pâine, nu știam nici cât costă un sifon! Bunicul ne mai trimitea pe la sifoane, dar, fiind nepotul favorit, pe mine mă evita. În acest sens, experiența armată a fost o experiență! Pentru prima oară am învățat să cos. Trebuia să ne coasem petlițe, nasturi. Pentru prima oară a trebuit să mă descurc cu mâncarea, să văd cum devine chestiunea! Nu era o experiență pe care mi-o doream. Eu îmi doream să fiu actor, să intru la facultate și să-mi văd visul. Experiența de aici m-a ajutat foarte tare să ies un pic din sistemul ăla de protecție, de ocrotire a familiei și să mă descurc. A fost ok. Acuma, întrebat fiind dacă aș mai face o dată armata, aș spune nu. Dar consider că a fost o experiență necesară. Am avut parte, până la urmă, de o armată plăcută pentru că eu, având ureche muzicală și un poignet foarte bun, am făcut armata la morse… și era ok, eram transmisionist, deci era în regulă. Adică… nu eram la infanterie sau artilerie sau la tanchiști, adică arme grele. Asta era o armă chiar plăcută, că era: „didi, tatata”!

Până și în armată ați făcut ceva care avea legătură cu meseria asta.

Așa am și fost selecționat. Ei dădeau niște teste: „Ăsta e bun, are ureche, are poignet-ul moale, deci poate să transmită repede!”.

În ’89, în toamnă ați intrat la clasa…

Dem Rădulescu, în primul an. Atunci mi-am dat seama ce complexe imense aveam: nu aveam încredere în mine, din cauza fizicului. Aveam personalitate, temperament, eram agitat tot timpul și… nu prea știam eu ce să fac cu mâinile, mă simțeam cam stingher așa: să nu greșesc, să nu mă tragă cineva de urechi. Într-o zi, nu știu cum m-am enervat  „că nu se poate, bara barabarabara…” și mi-am dat seama că în fața mea e Dem Rădulescu și, ușor, ușor iarăși m-am stingherit și am zis: „Îmi pare rău, dom’ profesor! Îmi dau seama că nu e ok!”. El, așa înțelept, îmi zice: „Bravo, Gică, ăsta ești tu!”. M-a încurajat să fiu așa, să fiu liber.

După revoluție s-au modificat structurile, domnul profesor Dem Rădulescu a luat din nou anul întâi, în paralel cu domnii profesori Cojar și Gonța. Așa că am fost, din anul II, la clasa domnului profesor Gelu Colceag, de altminteri la clasa lui am și terminat, în 1993. Asta mi-a priit. Dacă dom’ profesor Dem Rădulescu a spus: „Bravo, Gică, ăsta ești tu!” și mă lăsa să fiu liber, domnul profesor Colceag era un spirit analitic. Atunci, el m-a obligat să analizez foarte bine ce trebuie să fac, nu să fac ce-mi vine mie. Mi-a priit treaba asta pentru că, puse cap la cap, am primit echilibrul ăla, adică să acționez, cu libertatea și personalitatea mea, dar, în același timp, având niște rigori profesionale, ceea ce e foarte important.

Imediat după revoluție, marii regizori s-au întors în România: Liviu Ciulei, Vlad Mugur, etc. Am avut șansa ca, de la finalul anului întâi să fiu luat la Teatrul Nottara să joc în spectacolul „Sinucigașul”, în regia lui Cornel Mihalache, alături de Horațiu Mălăele. Aveam un rolișor acolo, țin minte că apăream la finalul spectacolului, dar era un rol, adică pfiu!… Stăteam în culise și mă  uitam cum joacă actorii deja consacrați, cu Horațiu Mălăele locomotivă. Evident, așa cum se spune la noi, meseria se și fură, și faptul că stăteam în culise exact ca pe vremea când eram recuziter (de data asta eram semi-profesionist) m-a ajutat foarte mult să învăț meserie, pentru că e vorba și de meserie, în meseria noastră!

Când eram în anul doi de facultate, cum ziceam, s-a întors în țară domnul Liviu Ciulei și am avut șansa, ca printre mulți alți colegi de-ai mei, să avem rolișoare sau figurație în „Visul unei nopți de vară”, un mare spectacol al domnului Ciulei. Am avut șansa de a fi student și de a și colabora în teatru, în același timp. Asta m-a ajutat foarte mult în educarea mea profesională, pentru că practicam în teatru ce învățam în școală.

A venit și finalul facultății, când am avut șansa să iau marele premiu la Gala Tânărului Actor. Eram împreună cu colegii mei, Radu Gabriel și Marius Gâlea, și țin minte că nu eram pregătit de premiu… am jucat și urma să ne întoarcem la București, când organizatorii Galei ne-au zis să mai rămânem un pic. Se stabilise, pesemne, că luăm premiu. Țin minte că atunci m-a ajutat colega mea, Mihaela Teleoacă, mi-a dat o bluză, că eu eram îmbrăcat de plajă, așa! (râde)…Și acum când revăd imaginile alea… sunt, într-adevăr, cu un blazer dat de Mihaela, m-am îmbrăcat că luam premiu! Recunosc, premiul ăsta m-a încurajat foarte tare pentru că juriul era deosebit de important: președintele juriului era Ștefan Iordache, apoi în juriu erau Vali Seciu și așa mai departe, adică niște actori super importanți, iar când cineva te creditează cu încrederea asta, simți că e bine, simți că ăla e drumul.

Imediat după Gala Tânărului Actor am avut șansa ca domnul Giurchescu, un alt regizor român întors în România, care atunci era directorul Teatrului de Comedie, să mă invite și să mă angajeze, evident, la Teatrul de Comedie. Aici am avut parte de roluri principale.

La vremea aceea se reformulau trupele, într-un fel. Vlad Mugur  organizase concurs la Teatrul Odeon și foarte mulți din actorii consacrați de astăzi au fost angajați atunci. La fel, Andrei Șerban a angajat tineri actori la Teatrul Național, domnul Ciulei, la Teatrul Bulandra. Era o efervescență!

Proaspăt angajat la Teatrul de Comedie, am primit un rol important și destul de intrigant, la momentul ăla. Se monta “D’ale carnavalului”, cu o distribuție foarte importantă: Virginia Mirea, Sebastian Papaiani, actori la care mă uitam cum mare admirație… și să primesc rolul Crăcănel, eu, un actor de 25 de ani – la vremea aceea eram cel mai tânăr Crăcănel, așa cum a consemnat și Valentin Silvestru. Cel mai tânăr Crăcănel pentru că, până atunci, rolul lui Crăcănel era mereu jucat de un actor matur. Am reușit iarăși, zic eu, o performanță care a fost foarte apreciată și premiată și ăsta a fost plusul care mi-a dat încredere. De aici încolo au început, fără a mai lungi vorba, pentru că ar însemna să vorbesc foarte mult și riscul e să uit pe unii dintre ei, întâlniri majore cu Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Sandu Dabija. Ca să concluzionez, ca să nu uit pe cineva, ca să nu fac vreo nedreptate, pentru că oamenii ăștia au însemnat foarte mult în viața mea, pentru că eu sunt rodul întâlnirilor pe care le-am avut cu fiecare: fiind un puști, am avut de învățat și am avut șansa de a juca cu Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Dem Rădulescu… Nu știu cum să îți zic, ei erau monumente! Știi ce am simțit de fiecare dată? Că, în felul lor, mă ocroteau. Mă puteau hali pe pâine, nu era o problemă, dar aveau atâta generozitate, și de aia zic că sunt rodul întâlnirilor cu acești mari regizori și mari actori cu care am avut șansa să joc sau să joc în spectacolele lor.

Toate colaborările astea s-au petrecut ca angajat al Teatrului de Comedie sau ați avut colaborări și în alte teatre?

La vremea aceea nu funcționa la noi teatrul independent. Eu eram simultan angajatul Teatrului de Comedie și lucram și la Bulandra foarte mult. După care am ajuns actorul Teatrului Bulandra și, la scurt timp, am primit oferta de a mă duce actor la Teatrul Național din București. Asta se întâmpla în 1996, deci foarte curând de la terminarea facultății.

Din 1993 până în 1996 ați trecut prin 3 teatre, jucând roluri principale și întâlnind oameni importanți din meserie…

Păi da, jucam, spre exemplu, la Alexandru Tocilescu în „Scrisoarea pierdută”, celebra „Scrisoare” cu Ștefan Iordache…

Da, știu, am văzut-o. Jucați Tipătescu.

În paralel, la interval de două săptămâni am avut premiera la Ducu Darie cu „Iluzia comică”. Acolo rol principal, aici rol principal. După aia, a urmat o perioadă destul de lungă în care am tot jucat… în cele trei teatre.

Făceați și televiziune, mult.

Foarte mult! Pe vremea aceea, TVR-ul – pentru că celelalte televiziuni erau în creștere – și Antena, țin minte, începuseră zona de divertisment și, evident că ajunsesem să fac diverse cupluri comice. Primul cuplu l-am făcut cu domnul profesor Dem Rădulescu. A fost o șansă, era divertismentul ăsta de foarte bună calitate făcut de mari scenariști, cu mari actori și a însemnat foarte mult.

Cum a fost trecerea de la teatru la televiziune?

Destul de naturală, pentru că am privit întotdeauna divertismentul nu ca pe un scheci, ca pe o chestie banală, subțire, ci ca pe o piesă de teatru scurtă. Ca mici piese de teatru și atunci, orice tip de replică, contra-replică… eram un personaj, și apoi altul, și așa mai departe. Adică, nu am privit divertismentul ca pe ceva ușor sau lejer, ci ca pe ceva important.

Actoria cu camera ați deprins-o direct în televiziune, nu ați făcut cursuri…

Nu. Exista la facultate un curs de actorie de film/televiziune, dar preponderentă era arta actorului de teatru.

Ucenicia, ca să zic așa, ați deprins-o direct pe platou. Ați început să fiți distribuit și în filme?

Da! Aici iarăși spun că am avut întâlniri importante, cu regizori și actori mari: Andrei Blaier a fost unul dintre ei, apoi mă reîntâlneam, iată, cu domnul Dinică (debutasem la Teatrul Național într-un spectacol unde l-am avut partener pe dumnealui).

În film, am avut scene importante cu Ilarion Ciobanu. Îmi spunea: „Puștiu’, ține camera aici tot timpul (arătând spre ochi), ține camera aici!”. Sunt secrete profesionale pe care numai actorii care aveau experiență și știau să lucreze, te puteau învăța. Poate ți se spun și când ești student, dar ți se par teoretice dacă nu lucrezi concret și mult, ca să devină reflex. Până la urmă, o profesie este un ansamblu de reflexe condiționate. În chirurgie, când medicul citește apendicită, știe exact în ce zonă a trupului se duce și devine profesia. Nu vorbim de arta actorului, care înseamnă arta de a emoționa. Aia e altă discuție.

Care este diferența între arta actorului și profesia actorului?

Actoria, profesia de actor e ca orice profesie. Are reguli, norme, principii pe care trebuie să le respecți. Uneori, ca profesor, sunt sever cu studenții, pentru că nu mă deranjează că întârzie la curs, dar ei trebuie să aibă reflexul clar că la ora 19.00 publicul e în sală, la ora 19.00 bate gongul. Din respect față de public, tu trebuie să fii acolo înaintea lui! Și atunci, nu că țin eu să vii la curs la timp, dar trebuie să-ți creezi reflexul. Am dat un exemplu despre ce înseamnă profesionalismul. Sunt niște reflexe pe care trebuie să le ai, tocmai din respect față de public și față de această profesie, până la urmă.

Revenind la profesie: textul nu e al tău, e a lui Shakespeare, să zicem; direcția de scenă nu e a ta, e a unui domn sau a unei doamne care-ți spune: „Intri, ieși, te așezi!”, costumele, decorul aparțin unui scenograf, deci… cam tot ce este în jurul tău nu-ți aparține. Sau trebuie să devină, să-ți aparțină. Atunci, cum faci tu? Că tu ai un text, ai niște vorbe, niște mișcări de făcut, deci chestii care par mecanice și tehnice. Ce aduce actorul, cu talentul său, cu vocația sa? Eu cred că aduce emoție.

Atunci când ai de spus: „Te iubesc!”, „Te urăsc!” sau „Adio!”, „ Nu ne mai vedem niciodată!” – adică replici grele – pentru ca omul să te creadă, în primul rând trebuie să te emoționezi tu. Abia atunci publicul poate să zică: „Da, săracu, uite, l-a părăsit iubita!”, și așa mai departe.

Cred că arta actorului este arta, capacitatea de a te emoționa și de a emoționa.

În văzul tuturor.

Da, e o profesie în care trebuie să ai curaj să fii vulnerabil.

Eu cred omul este ca o broască țestoasă. Adică toată viața – și e bine că e așa – ne antrenăm pentru a nu fi răniți, pentru a nu fi vulnerabilizați, pentru a nu ni se întâmpla lucruri rele, ne punem o carapace, logic, pentru a ne apăra. Și, ca broscuța țestoasă, ieșim și noi din carapace, după care, dacă ceva ne sperie, ne băgăm iute înapoi. Ei, iată, actorul trebuie tocmai, să n-aibă carapace și să se arate așa cum e: așa cum îi bate inima acolo, cum vine lacrima, cum se enervează, cum râde, cum toate cele. Adică trebuie să aibă această capacitate de a nu pune o carapace între sine și public. În viața de toate zilele e bine să o ai, e chiar recomandabil, pentru a nu suferi.

Dar pe scenă, fără carapace!

Fără carapace…

Aveați 25 de ani și erați deja celebru. Celebritatea asta a fost o haină grea? Cum i-ați făcut față?

Simplu…

De fapt, cum îi faceți față? De atunci încoace tot sunteți în lumina reflectoarelor. Fie că sunteți director de teatru, fie că sunteți actor, fie că sunteți profesor…

Sfatul meu pentru mine de fiecare dată e următorul: citez din Luigi Pirandello, “Șase personaje în căutarea unui autor”, atunci când vine Tatăl și-l întreabă pe Regizor: „Cine ești tu?” și el răspunde: „Cum adică cine sunt eu? Sunt Regizorul”… „Nu, cine ești TU?”… „Sunt directorul, nu înțelegi, cum  adică cine sunt eu?”… „Nu, cine ești tu, cel cu visurile tale, cu speranțele tale, cu amăgirile, cu dezamăgirile…”.

Deci, dacă pui accentul pe TU, eu nu uit niciodată că sunt un copil din cartierul Militari, Gorjului, dintr-o familie modestă, care n-a avut niciodată legătură cu teatrul, care și-a dorit să fie pe partea cealaltă a baricadei, pentru a bucura pe alții. Și atunci e, apropo de pedagogie, ceea ce le spun și studenților: „Dacă joci Hamlet, nu juca prințul, că atunci ești formal, ești prințul Danemarcei care…”. NU! Ăla e un tânăr student care se întoarce acasă și se întâmplă ce i se întâmplă.

Vorba unui prieten, actoria e colț cu nebunia, totul e să nu dai colțul!

Adică, două ore eu trebuie să intru, cum se spune așa uzual, în pielea  personajului, nu? Adică, să fiu Napoleon, de exemplu. Da, dar când am ieșit pe stradă eu nu am voie să zic la Piața Universității: „Toată lumea la comanda mea!”, că lumea va zice: „Da, e actor, l-am mai văzut…”. Nu! Acolo ești un om care are o familie, care are probleme, amăgiri, dezamăgiri, cum spunea Pirandello: „TU, ăla…”.

Da, practic trebuie să-ți faci profesia cu credință. Da, trebuie să convingi publicul pentru două ore că ești în condiția lui Napoleon, a lui Hamlet, etc., dar atât. Dacă ai un copil de crescut, vrei să-ți faci o familie, dacă ai o familie, dacă, dacă, dacă, alea-s probleme  umane și atunci trebuie să rămâi omul, în primul rând. TU-ul ăla… De asta teatrul este structurat pe trei compartimente majore – asta le spun și studenților: de ce oare s-au inventat cabinele (au rămas dintotdeauna și vor rămâne așa, indiferent de existența noastră efemeră prin teatru), care e rostul culiselor și care e rostul scenei? Iată e un traseu pe care actorul îl face: intră pe poarta teatrului, se duce la cabină, își dezbracă hainele, problemele, toate cele, pune alte probleme, alte haine pe el și intră în culise – care este partea în care vii de undeva, undeva… vii de undeva. Aici este pregătirea mentală. Și, apoi, e scena. Iată că, după ce spectacolul s-a încheiat, traseul e invers. Asta face parte din profesie, din reflexele de care vorbeam, gata! S-au stins luminile, ți-ai lăsat problemele personale, îți pui hainele tale și mergi acasă. Asta am descoperit-o pe propria-mi piele, apropo de faptul că Dumnezeu le rânduiește pe toate într-un fel.

Am mare succes cu Crăcănel, la Teatrul de Comedie… În visurile mele, evident că așteptam ca, după premieră, lumea să mă aștepte să le dau autografe! Când mă demachiam, asta era în imaginația mea: “O să fie buluc, ca la Hollywood, toată lumea o să stea la ușa mea, paparazzi!”. Doar era debutul meu! Am ieșit din cabină, am ieșit din teatru, nu era nimeni…

”Oi fi întârziat eu cu schimbatul”, îmi zic, “mai și ploua afară”. Asta n-o s-o uit, ploua, exact ca și astăzi! Lumea cu umbrele, încotoșmănată, înfrigurată, să prindă autobuze, toate cele. Am ieșit, mi-am deschis și eu umbrela, și am luat-o pe Calea Victoriei, mergând spre casă. Mi-am dat seama că nimeni nu se uita la mine, că eram un om cu o umbrelă, ca toți ceilalți. A fost o lecție pe care am învățat-o atunci. Ce îmi închipuiam eu? „Pfuuu! Am triumfat, i-am spart, cum mă aplaudă acum, excepțional!!”…Nu, eram un om cu o umbrelă, ca toți ceilalți oameni, în drum spre casă.

Mi-am zis: „Ce bine!”. Și, de atunci, așa mă văd tot timpul. După ce se termină spectacolul, relația mea cu publicul este așa cum o descrie Henry Miller: “Ce e teatrul? Este un pod între om și om, într-un ocean de singurătate”. Ne spunem poveștile din spectacolul respectiv, după care fiecare își continuă propria poveste. Ne mai reîntâlnim, poate, în altă poveste comună, atunci când publicul revine în sală. Asta e tot și atunci firesc că nu îți ia Dumnezeu mințile!.. Am doar 1.65 înălțime, am următoarele probleme de rezolvat, am o mamă, am o familie, am două pisici, nu-i nimic deosebit în chestia asta, și alții au două pisici, și alții au o mamă, și alții au o familie, deci unde e deosebirea? Cu ce sunt eu mai presus? Cu nimic! Aia e tot și atunci e simplu. Mă gândesc la cine ești TU, apropo de întrebarea ta, și atunci nu sunt nici regizorul, nici directorul, nici profesorul, nici actorul. E o profesie, dar când sunt aici și trebuie să facem treabă sunt directorul care ia decizii, când sunt pe scenă sunt actorul care emoționează publicul, când sunt la facultate sunt pedagogul care îndrumă în profesia pe care studentul-actor să o urmeze 40 de ani, nu 3 ani. Acești 3 ani de studiu trec, vorba maestrului Beligan: „Actorul este un sculptor în zăpadă, e efemer”. S-a dus facultatea, ce faci 40 de ani? Presupunând că la 65 de ani ieși la pensie.

Ați învățat în timp să vă manageriați energiile totuși. Traseul cabină-culisă-scenă-scenă-culisă-cabină și, după acea, gata, ies pe stradă și sunt băiatul care a copilărit la Gorjului, în Militari, e mereu altfel. Nu vi s-a întâmplat niciodată să nu puteți dormi noaptea decât târziu pentru că rolul ăla, din seara aia…

Da, se întâmplă cel mai adesea pentru că energia actorului trebuie să fie o energie mai mult de noctambul, de nocturn pentru că eu trebuie să fiu în plenitudinea forțelor mele începând cu ora 19.00 și sigur că intrând într-o intensitate, dacă vrei să faci profesia ca lumea, adică nu să dai niște replici pe acolo, să te miști prin scenă, să faci frumos…sunt niște intensități ale trăirilor tale. Da, sigur că jucându-te cu aceste trăiri, la ora 19.00 trebuie să fii nervos, la ora 19:30 trebuie să fii dezamăgit, la ora 19:45 trebuie să râzi. Deci sunt comprimate aceste trăiri, evident că rămâi, rămâi…într-o oarece tensiune. Dar și asta se educă. Am o mare stimă față de medici: chirurgul (așa îl văd eu, poate că greșesc, dar eu așa îl văd din afară – bănuiesc că așa îl vede și spectatorul, cum îl văd și eu) când intră în sala de operații știe că trebuie să se dezinfecteze, are procedurile clare… da, după care începe munca lui de creație, pentru că probabil, nu probabil, sigur, un om nu seamănă cu celălalt și atunci intervin multe necunoscute, dar tocmai procedura îl face profesionist. Cred că așa e în orice profesie.

Aviatorul – că asta m-aș fi făcut eu, medic, aviator, dacă nu mă făceam actor – cred că și aviatorul urmează procedurile, dar vine și cu partea lui de… creație. În aer cred că se întâmplă un milion de lucruri la care trebuie să faci față ca pilot. Nu mă pricep la alte profesii, dar bănuiesc că dacă vrei să fii profesionist, trebuie să respecți niște reguli, proceduri.

Ca actor, trebuie să ai normele tale de procedură în care spui: „Dom’le, pentru mine cabinele înseamnă asta, pentru mine culisele înseamnă asta”…Nu știm cine a inventat compartimentarea asta, dar probabil a fost o noimă, a fost o logică, și atunci, de când se face teatru și probabil și după ce n-o să mai fiu, tot așa o să se facă teatru, din punct de vedere al procedurilor. Trebuie să-mi dau o explicație, măcar logică. Nu pot să trec ca Vodă prin lobodă, vreau să trăiesc o viață din profesia asta, dar nu știu de ce există culise. Măcar îmi dau un răspuns, e al meu, e personal. Poate un coleg care citește acum interviul, o să zică: „Du-te, dom’le, că nu asta e!”. Fiecare are procedura lui. Nu asta mă interesează pe mine, pentru că practic de aia se poate juca Hamlet de sute de ani, diferit. Pentru că fiecare le vede altcumva, și aici e și frumos, subiectivitatea asta. Dacă Hamlet s-ar face într-un singur fel, dacă ar avea o singură formă, s-ar fi juca o dată și la revedere. Era spectacol de unică folosință. Profesia presupune o anumită rigoare.

Presupune o anumită rigoare pentru că vă pasionează și pentru că vreți să o faceți la excelență. Cum vă păstrați candoarea, în condițiile astea? Nu vi s-a întâmplat niciodată să faceți un rol pe care să știți că îl faceți tehnic?

Nu, și asta dintr-un singur motiv: eu privesc fiecare text ca pe o poveste. Poveștile nu seamănă între ele. „Te iubesc” e o formulă, dar într-un fel îți iubești mama, familia, într-un fel îți iubești copiii. Sunt alte „te iubesc”-uri. Într-un fel iubești la 20 de ani, într-un fel iubești prima oară, într-un fel iubești la 50 de ani. Tot iubire e. Și atunci n-ai cum să rămâi doar în zona tehnicii, dacă vorbim că nu există personaj – și nu există personaj, există oameni și condiții umane. Hamlet este un om, nu e un prinț, deci nu e o statură. Prințul Charles, poate are și el dezamăgirile, iubirile lui, și așa mai departe, deci, e om, în primul rând. Cu statut, cu niște norme. Capacitatea ta este în primul rând de a vorbi despre om, asta spuneam adeseori studenților, că, până la urmă, un om le vorbește oamenilor despre o condiție umană. Și atunci, eu îți povestesc ție condiția mea; nu știu dacă este ingenuitate, naivitate, dar nu vreau să moară copilul din mine. Eu când eram copil și îmi dădeai un băț și îmi ziceai că e cal, credeam în convenția aia. Așa e și aici. Cred că marele secret e că da, i-ai dat bățul copilului și el devine cal: tâgâdâm, tâgâdâm!… Asta trebuie să cultivi, ca actor, cu orice preț. Face parte tot din gimnastica profesională. Un profesionist trebuie neapărat să înceapă să spună: „Stai puțin, n-am voie să-mi omor imaginația, ingenuitatea, vulnerabilitatea”. Frumusețea este ca-n fiecare rol să încerci o experiență umană. „Ce ar fi dacă m-aș fi născut în Danemarca și s-ar fi întâmplat asta..”…Așa fac să funcționeze mult din ceea ce înseamnă creativitate, imaginație, sentimente.

Personajul este întotdeauna înafara ta și tu faci drumul spre el, descoperindu-te pe tine în el? Sau cum e?

Nu contează de unde pleci, important e unde ajungi. Că sunt momente în care trebuie să stai să analizezi bine textul, ca să înțelegi niște sensuri și nu le prinzi din prima. Alteori poate funcționa intuiția, că noi suntem atât analitici, dar și intuitivi. Și zici: “Ce l-am prins din prima!”. Se întâmplă. Deci, nu știu care e drumul neapărat. Important este să nu minți și să nu te minți. „Tu ai crede? N-aș crede! Păi, și atunci de ce să te cred eu?”. Adică, mai degrabă vorbim despre adevăruri, despre sensuri adevărate, decât despre formă. Eu cred că dacă îmi păstrez ingenuitatea asta e pentru că nu uit ce spuneam, și anume că eu m-am apucat de teatru pentru că nu aveam jucării și mi-au plăcut jocurile, îmi plac jocurile și îmi place să mă joc de-a cerșetorul, într-un mod profesionist. Adică respectând rigori și toate cele.

Bun, înseamnă că arta actorului este arta fiecărui actor în parte.

Există norme, ca în orice profesie, dar da, de asta nu seamănă picturile între ele…

Ce înseamnă experiența profesorală pentru dumneavostră? Vă împlinește, aveți nevoie de ea, e o datorie, e o bucurie, e o nevoie?

În 1993 luasem marele premiu la Gala Tânărului Actor. În înțelepciunea sa, profesorul Ion Cojar, Șeful Catedrei de Actorie de la UNATC, îmi zice la vremea aceea: „Tu n-ai vrea să rămâi și la catedră?”; „Nu, dom’ profesor, eu actoriiieee vreau, nu pedagogie!”. “Încearcă! Cred că ai face echipă minunată cu profesorul tău, Dem Rădulescu”.

Nu știu ce a văzut maestrul Cojar, dar știu, apropo de datorie, că dacă pot face pedagogie, cumva e nu pentru că știu, pentru că fiecare generație nu seamănă cu cealaltă, logic, ci pentru că sunt așa, ca o curea de transmisie. Adică, îmi face plăcere să le povestesc despre teatru, să le împărtășesc și să le ofer din experiențele altora filtrate, evident, prin întâlnirile mele. Le povestesc studenților despre faptul că la ora 9 dimineața când mă duceam la teatru să repet, domnul Iordache ieșea din scenă, adică-și terminase repetiția; iar domnul Dinică stătea în culise, la Teatrul Național, în timpul spectacolului. Cabiniera îl schimba acolo, pentru că dumnealui nu se ducea la cabină, stătea în culise și urmărea energiile celor implicați în spectacol. Pentru mine pedagogia e un act de creație.

Cred că asta este, poate, principala legătură între arta actorului și pedagogia artei actorului: ambele se învârt în sfera creației. Sunt acte de creație amândouă, doar că în pedagogie tu ești cel care îi susține pe ceilalți, în vreme ce, în arta actorului ești în sistem, ești de-a dreptul instrumentul respectiv.

Exact. Apoi, să oferi și să cultivi încredere mi se par esențiale în pedagogia artei actorului. Profesia asta este un maraton, prin urmare nu în toate rolurile vei avea și succes. Important e să îți înțelegi parcursul și să mergi mai departe.

Ați avut și eșecuri profesionale?

N-aș spune eșecuri…

Neîmpliniri?

Da, mai degrabă neîmpliniri. Căderi și eșecuri, mulțumesc lui Dumnezeu, n-am avut.

Unde sunteți acum ca actor? Cine sunteți? Ce mai aveți de câștigat?

Eu dacă mâine primesc un rol, voi privi cu aceeași…(pauză)

Seninătate, liniște, interes?

Nu, cu aceeași îngrijorare…

Îngrijorare?!?

Încă am spaimele, fricile de a nu rata, de a nu…

Aha, adică o luați de la început cu fiecare rol…

E obligatoriu, obligatoriu! Abia așteaptă anumiți colegi să spună: „Iar se repetă Ivașcu!” (râde) și atunci, măcar pentru mine fac pariul ăsta. Nu, lăsând gluma la o parte, nu îmi pun niciodată probleme de genul ăsta, adică prefer să nu mă gândesc la finalitate, prefer să fiu într-un proces.

În relația cu regizorul, ce vă interesează cel mai mult?

Cel mai important e ca el să înțeleagă textul. Să nu mă ducă într-o direcție greșită. Eu să-l creditez: „Da, dom’le, are viziune!”, ca apoi să mergem într-o direcție greșită.

Sunteți Directorul Teatrului Metropolis de un deceniu. Teatrul acesta este parte din viața dumneavostră. Această muncă de a ține un teatru v-a adus, fără îndoială, satisfacții, dar și nemulțumiri. Care ar fi acestea?

Am de spus doar atât: eu sunt un actor care are grijă de un teatru și atunci fiecare proiect este important pentru mine, fiecare coleg care joacă aici e important. Însă, cel mai important rămâne, pentru mine, publicul. De asta, când alegem proiectele, rugămintea mea este ca, în primul rând, să fie o poveste și, în al doilea rând, să nu gonim publicul din sală. La Teatrul Metropolis jucăm în fiecare zi, uneori chiar și de două ori pe zi. Revin… directoratul este cel mai frumos rol pe care l-am făcut, pentru că ăsta va rămâne. Și atunci, dacă celelalte roluri vor dispărea sau sunt mai împlinite, mai neîmplinite, ăsta măcar știu că va rămâne. În sensul că e un loc care s-a construit pentru noi și s-a construit cu noi, pentru că toate spectacolele și-au adus bucățica lor de aport în a aduce public, în a crea publicul care vine în sală. Ca director, cel mai important e să anticipezi. Adică să știi că anul ăsta vrei să faci, să zicem, trei proiecte și să le și faci. Eu nu mă simt director. Am o echipă, asta a fost cel mai greu de format. Sunt fericit că iată, după 10 ani de zile, un loc care era inexistent în peisajul teatral, la ora asta e un loc vizitat atât de profesioniști, deci de colegi, cât și de public. Cred că asta spune multe.

Nu vă simțiți, dar sunteți director!

Mmm…da… dar repet, nu mă gândesc la condiția asta, ci mă gândesc la…

La misiunea asta.

Da. De aia spun că e cel mai frumos rol. A construi un teatru e un rol frumos. Sunt colegi care chiar și în spațiul independent au reușit să construiască spații culturale, îi felicit din suflet pentru că știu cât e de greu, știu cât n-ai voie să te plângi de nimic. Știu ce important este să creezi asemenea locuri, știu cât e de greu să aduci publicul într-un loc și după aceea să-l faci să revină la teatru. E frumos să lași în urma ta un spațiu de genul ăsta. Asta e cel mai important.

Foto: Petrică Tănase. Video: Dragoș Ivan

28
/10
/17

Dan Puric vorbeşte despre: România, situaţia profesională a actorului de teatru şi de pantomimă român, valoarea în România, teatrul si regimul politic totalitar, identitatea culturală a Europei de Est după 1989, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

10
/10
/17

INTERVIU Andi Vasluianu și-a petrecut copilăria în Teatrul Nottara, unde bunicul său era regizor. Astăzi îl vedem pe scena aceluiași teatru, dar mai ales ne-am obișnuit să-l vedem în filme. Cel mai nou dintre acestea este „Breaking News”, în regia Iuliei Rugină, film pe care îl găsiți în aceste zile în cinematografe și de la care pornește și discuția de față.

01
/10
/17

REPORTAJ „Linişte! Motor! Se filmează!” – o după-amiază pe platoul de filmare la „Moromeţii 2”, pe care regizorul Stere Gulea îl realizează în aceste zile chiar în satul Talpa şi în legendara casă folosită în clasicul film de acum trei decenii.

27
/09
/17

INTERVIU Oana Răsuceanu și Asociația Culturală Control N invită liceenii să-și danseze poveștile, între 9 și 15 octombrie, în cadrul atelierului de dans contemporan pentru adolescenți Dance Yourself. Iată despre ce e vorba!

22
/09
/17

INTERVIU Născut în 1977, la Piatra Neamț, regizorul Daniel Sandu alegea să studieze în adolescență la Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman, experiență care avea să inspire primul său lungmetraj – „Un pas în urma serafimilor”, care intră astăzi în cinematografe.

06
/09
/17

Între 7 și 10 septembrie, trăim într-un oraș al dansului, datorită Bucharest International Dance Film Festival, care ne propune cele mai atrăgătoare filme de dans ale momentului. Despre provocările unui astfel de eveniment, am stat de vorbă cu coregrafa și regizoarea Simona Deaconescu, cofondatoare a festivalului ajuns la a treia ediție.

07
/08
/17

Renumitul director de imagine italian Blasco Giurato semnează imaginea filmului românesc ”Octav”, al regizorului Serge Ioan Celebidachi, ce va rula în cinematografe începând cu 6 octombrie 2017. Marcel Iureș are rolul principal în filmul în care mai joacă actori precum Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar. Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar.

01
/08
/17

Românul celebru în străinătate care a descoperit Legea Constructală, Membru de Onoare al Academiei Române din 2011, Doctor Honoris Causa a 18 universități din lume este printre primii 100 cei mai citați din inginerie. Profesorul universitar la Duke University, universitatea particulară de elită în SUA, ține prelegeri pe tot globul și a publicat 30 de cărți.

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

Page 1 of 2712345...1020...Last »