George Ivaşcu, la 46 de ani. Povestea de succes a unui băiat simplu din Militari - Ziarul Metropolis

În copilărie a jucat fotbal pe maidan, în cartierul Militari. A stat în poartă şi a apărat până şi-a rupt mâna. Mai târziu, şi-a apărat visurile, jucând nu între blocuri, ci pe marea scenă a Teatrului Naţional din Bucureşti. Apoi a construit un teatru, Teatrul Metropolis.

Un articol de Ziarul Metropolis|15 februarie 2014

În copilărie a jucat fotbal pe maidan, în cartierul bucureştean Militari. A stat în poartă şi a apărat până şi-a rupt mâna. Mai târziu, şi-a apărat visurile, jucând nu între blocuri, ci pe marea scenă a Teatrului Naţional din Bucureşti. Temutul critic Valentin Silvestru a scris despre el că a fost „antologic“ în rolul lui Crăcănel, în „D`ale carnavalului“ şi i-a prevestit o carieră solidă în actorie. După zece ani în care a dus roluri importante la Naţional, George Ivaşcu şi-a dat demisia şi a plecat în urmărirea altui vis: să construiască un teatru. Aşa s-a născut Teatrul Metropolis din Bucureşti, pe care îl conduce şi acum. În şase ani, la Teatrul Metropolis s-au montat peste 100 de spectacole, în care au fost implicați mai mult de 500 de artiști.

Am încercat să-l convingem pe George Ivaşcu să acorde un interviu pentru Ziarul Metropolis (ziarul – o altă idee de-a lui, devenită realitate). Un interviu cu un actor, la fel ca alte interviuri cu alţi actori, pe care le-am făcut-o în ultimul an aici. A refuzat, a spus că nu poate să apară în propriul ziar. „Ce aş mai putea spune eu după ce Marin Moraru, Oana Pellea, Victor Rebengiuc sau Dan Puric au spus totul?“.

Am fi vrut să ne explice cum a devenit director de teatru un băiat simplu din Militari. Să dea o definiţie a acestui „Romanian Dream“, dar a fost nevoie să căutăm în altă parte. Astăzi, în ziua în care împlineşte 46 de ani, vă prezentăm zece feluri în care vede George Ivaşcu teatrul, aşa cum a declarat în interviuri pentru „Adevărul“ sau pentru revista „Yorick“.

1. Şansa de a trăi în cartier, într-o comunitate, m-a deschis foarte mult şi m-a învăţat ce înseamnă omul şi valoarea lui. Valoarea aia simplă, adevărată.

2. Cel mai frumos rol din viaţa mea este şansa de a fi construit un teatru. Restul este comentabil: dacă sunt un actor bun, dacă un rol mi-a ieşit mai bine decât altul… Dacă, dacă, dacă… Când am înălţat teatrul am renunţat la actorie, timp de vreo doi ani şi jumătate, lucru care nu mi-a fost deloc uşor. Cu toate astea, la trecerea dincolo, pe crucea mea va scrie, probabil, doar atât: George Ivaşcu, actor.

3. Marii artişti nu mai au nevoie să demonstreze cine sunt, ci să comunice, să împărtăşească. Nici Toca (n.r. – regizorul Alexandru Tocilescu) nu mai simţea nevoia să facă mari spectacole, ci să spună ce e important pentru el.

4. Din păcate, publicul ocazional, care înţelege că trebuie să-şi facă acest cadou, o seară la teatru – în 365 de zile, să se rupă de televizor şi de rutina care osifică sufletul – nu mai are mândria de a înţelege că a citi o carte sau a veni la un spectacol de teatru poate fi mult mai valoros decât să învârtă un ceas pe mâna pe care învârte cheile unei maşini şi să „se spargă în figuri” pe la nu ştiu ce mare cafenea pentru a impresiona o audienţă restrânsă şi snoabă.

5. Cu încăpăţânare de visător, doresc să spun poveşti. E teatrul în care am intrat şi e teatrul pe care vreau să-l fac. Vreau să plâng, să mă emoţionez într-un fel, să mi se întâmple ceva. Dacă e ceva care face rău teatrului în mod real, acest ceva este experimentul. Dacă ceva a gonit publicul din sală a fost lipsa poveştii vesele sau triste sau şi vesele, şi triste. Oamenii pleacă atunci când nu înţeleg, când se experimentează pe ei. Nu cred că teatrul îşi poate permite ca acela care pretinde că face artă să facă artă pentru sine, în ideea că nu-i pasă de ce cred sau de ce înţeleg spectatorii. Acest tip de egoism este de netolerat. Banii plătiţi de spectator, mulţi sunt puţini, sunt, până la urmă, dreptul lui de a nu fi minţit, de a nu deveni cobai, de a fi respectat.

6. Omul care vine la teatru are nevoie de ceva, de curajul de a plânge, de a râde, de a simţi una sau alta. Nu mai cred în codificarea actului artistic. Nu vreau să stau mai mult de o oră la un spectacol, să nu mă emoţionez deloc şi să mă enervez că nu înţeleg ce se întâmplă acolo. Nu cred în acest tip de elitism. Poate că mulţi colegi se vor supăra pe mine, dar nu vreau să fiu deştept la teatru, vreau să fiu om. Nu vreau să stric poveşti sau subiecte importante punând un cod care să arate cât de deştept sunt. Iată ce s-a schimbat la un moment dat.

7. Întotdeauna am văzut teatrul la fel: ca pe un loc în care oamenii se întâlnesc pentru a comunica, pentru a se emoţiona, pentru a se întâmpla cu ei altceva decât se întâmplă în fiecare zi, ca pe o evadare în alt tip de realitate virtuală. Decât să stau la computer şi să mă duc într-o realitate virtuală mai bine vin la străbunicul computerului, teatrul, unde nişte oameni, chiar în faţa mea, se emoţionează şi mă emoţionează. Asta am crezut mereu. De asta m-am apucat de teatru. De asta nu cred în spectacolele pe care nu le înţeleg decât regizorul şi cel mult secretarul literar care scrie în caietul-program ce se întâmplă pe scenă. Nu cred în cronicile ultraspecialiştilor noştri, care aplică o grilă ce nu are legătură cu fenomenul teatral. Spun a mia oară: nu trebuie să experimentezi pe banii spectatorilor şi mai ales pe sufletele lor.

Teatrul Metropolis - George Ivascu, director

George Ivaşcu, în sala de la Teatrul Metropolis din Bucureşti

8. Teatrul înseamnă un subiect şi nişte oameni cărora li se întâmplă diverse evenimente, fericite sau nefericite. Cu cât lumea se complică, cu atât vreau să trăiesc mai simplu. Probabil că teatrul trebuie să se întoarcă la natural. Hai să nu mai băgăm atâtea E-uri în spectacol, prea sunt multe artificii: voci, acţiuni etc. Au intervenit prea multe E-uri. De aceea oamenii caută cu disperare s-o vadă pe doamna Olga Tudorache, pentru că este autentică. Şi există şi alţi practicanţi ai teatrului autentic, fără E-uri. Până la urmă, omul cumpără autenticul, fie că e vorba de „Hamlet” sau de comedie bulevardieră.

9. Care este cel mai important lucru pe care l-am învăţat în facultate? Să fii tu însuţi. Este primul pas, care te face, dincolo de toate obstacolele posibile, să-ţi consolidezi personalitatea. Marii artişti sunt în primul rând mari personalităţi. Din păcate, piaţa artistică românească s-a umplut de personulităţi. Există diverse persoane, cu diverse abilităţi, care sunt doar nişte maimuţe ce imită arta. Personalitatea majoră este exemplificată de doamna Olga Tudorache, cu nobleţea cu care ştie să încarce emoţional publicul, cu dăruirea ei reală. La teatru n-au ce căuta egoiştii, cei care doar vor, ci aceia care ştiu să dăruiască.

10. Dem Rădulescu îi spunea studentului: „Dragă, gândeşte-te bine dacă vrei să pui o piatră la temelia teatrului sau dacă vrei s-o iei acasă.” Trebuie să te gândeşti bine, e o chestiune de opţiune. Am învăţat lecţia: să nu minţi publicul. Marii actori nu minţeau niciodată publicul, erau autentici sau căutau să fie cât mai verosimili, să (se) dăruiescă, să emoţioneze. Aşa credeam la 14 ani, când m-am îndrăgostit de teatru văzându-l pe Octavian Cotescu, aşa cred şi acum. Nu s-a modificat nimic. Cred în teatrul pentru omul din faţa ta, teatrul care are la bază o formulă simplă: iubirea.

Ştiu că nu am un fan club, că nu sunt o vedetă mediatizată şi nici nu-mi doresc! Dar ştiu că am un public fidel, alcătuit din visători ca mine. Important e că sunt într-o permanentă căutare sufletească.

George Ivaşcu, actor, director al Teatrului Metropolis

Este un joc vechi, un joc de societate, o formă simplă şi puţin dură de a te face să spui adevărul… Dacă teatrul este adevăr şi dacă cei care sunt prinşi în lumea lui ne acceptă, noi îi provocăm să răspundă şi le aşezăm în faţă… „Chestionarul lui Proust”. Actorul George Ivaşcu, pentru revista Yorick.

1. Principala mea trăsătură – Histrionismul, pofta de joacă.

2. Calitatea pe care îmi doresc s-o descopăr la un bărbat – Înţelepciunea.

3. Calitatea pe care îmi doresc s-o descopăr la o femeie – Feminitatea.

4. Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei – Sinceritatea.

5. Principalul meu defect – Vorbesc mult.

6. Ocupaţia mea preferată – Actoria.

7. Fericirea aşa cum o visez – Armonie, echilibru.

8. Care ar fi cea mai mare nefericire – Boala.

9. Locul unde aş vrea să trăiesc – Londra.

10. Culoarea mea preferată – Roşu.

11. Floarea mea preferată – Nufărul.

12. Pasărea mea preferată – Vulturul.