George Ivașcu: „Fericirea mea este să îi fac pe ceilalți fericiți”
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-ivascu-sansa-de-a-construi-un-teatru-este-cel-mai-frumos-rol-din-viata-mea/

Pasiunea lui va rămâne, întotdeauna, teatrul. Și cel mai frumos rol – construcţia Teatrului Metropolis, a povestit actorul George Ivaşcu, într-o emisiune la TVR.

Un articol de Ziarul Metropolis|22 Aprilie 2015

Invitat în cadrul emisiunii „Ieri-Azi-Mâine”, difuzată la începutul lunii aprilie, George Ivașcu a povestit despre experiența din film și teatru, despre activitatea pedagogică și despre obligația de a lăsa ceva în urmă. Mai jos sunt câteva dintre declarațiile lui:

Până acum ceva timp, casa cea mai importantă era teatrul. Pentru că există nevoia de afirmare, de confirmare, de recunoaștere – multele lucruri pe care ți le pui ca obiectiv în viață. În schimb, viața te face să-ți dai seama că nu ai fi ce ești fără familie, fără casă, fără cei dragi. De asta, acum, pot să spun că, da, casa e mai importantă; toate celelalte sunt efemere. Pentru că ne-am ales o profesie efemeră.

Dumnezeu mi-a dat această frumoasă, chinuitoare povară de a fi în slujba celorlalți ca director de instituție publică de cultură bucureșteană. Șansa de a construi un teatru este cel mai frumos rol din viața mea. Așa cum spuneam, rolurile sunt efemere. Maestrul Beligan spunea că actorul este ca un sculptor în zăpadă. Drept care, odată cu dispariția lui, dispare și opera. Dar, ce știu cu siguranță este că Teatrul Metropolis va rămâne pentru publicul român – atât pentru cel care există acum, cât și pentru cel care va veni.

Mama mă trata ca pe un bărbat, ca pe un om matur. De copil, mă ducea la teatrul dramatic, respectiv la Teatrul de Comedie, la Teatrul Bulandra. Așa m-am îndrăgostit de teatru. Lucrurile s-au petrecut într-una dintre duminici când am prins locuri la un matineu, la „Tartuffe“ şi „Cabala bigoților”. Se juca la Bulandra, cu Octavian Cotescu, Florian Pittiș… numai nume mari. Aveam 14 ani. În perioada aia, te întreabă lumea „ce vrei să te faci?”. Țin minte că m-am gândit: „Dar oare n-o fi o profesie în care să fac de toate?”. Și răspunsul a venit la matineul acela, când Octavian Cotescu a avut un moment în care s-a uitat înspre public și i-a căzut privirea pe mine. Iar eu m-am făcut mic… Atât de tare m-a impresionat lucrul ăsta încât am ieșit afară – era primăvară, era însorit – și mi-am zis: „Da, asta vreau să mă fac. Iată o meserie în care poți să fii de toate; poți să fii doctor, poți să fii bun, poți să fii rău… să-ți exersezi toate sentimentele”.

Actoria, ca orice profesie, are reguli precise. Dar arta actorului este arta de a te emoționa și a-i emoționa pe ceilalți. Nimic mai mult. […] Domnul Cotescu spunea că improvizația este spontaneitatea elaborată sau elaborarea spontaneității.

Actorul este un om care vorbește despre alt om. Până la urmă, Hamlet nu este Prințul Danemarcei, ci un student care se întoarce acasă și i se întâmplă acel necaz. Stanislavski spune: „Ce-ai face, cum te-ai comporta?” Și-atunci nu cauți decât să redai oamenilor sentimentele pe care le trăiești când spui banalul „te iubesc”.

11062358_1596206570661592_3897654714267957837_nȘansa mea este rodul întâlnirilor pe care le-am avut. Revenind la tinerii actori din ziua de azi, eu spun că talentul n-a dispărut, el există. Din păcate, ce ne lipsește este grija unui sistem de a crea oportunități. Pentru ca un actor să fie recunoscut pe stradă, el trebuie întâi să fie cunoscut, să știi ce roluri a jucat. Acum lucrurile sunt atât de împrăștiate, realitatea e atât de contorsionată, încât misiunea unui artist a devenit aceea de a da speranță, de a spune povești, de a-i îndemna pe oamenii să mai și viseze, nu doar să trăiască coșmaruri.

Eu am un program de promovare a tinerilor destul de consistent. Chiar în raportul de activitate aveam la un moment dat o statistică conform căreia 60% dintre actori sunt tineri, care au șansa să joace alături de cei consacrați. Școala are, evident, limitele ei. Ce urmează după este experiența nemijlocită pe care ți-o împărtășesc cei cu experiență.

Fac multă comedie – în proporție de 75-80% -, dar o fac cumva împotriva firii mele. Eu sunt un tip romantic, melancolic, reflexiv, am exaltări doar pe scenă. Fericirea mea este, cum spunea André Gide, să îi fac pe ceilalți fericiți. Dacă telespectatorii au zâmbit, au trăit ei chestia asta, până la urmă mi-am îndeplinit misiunea mea de actor. Nu eu trebuie să mă bucur de mine.

Eu cred în vorba populară românească: în viața asta trebuie să sădești un copăcel și să sapi o fântână. Trebuie să lași ceva în urma ta. Că se numește copil, casă, carieră, fiecare are șansa pe care Dumnezeu o pune în traista lui. Televiziunea Română ajută actorul – și acum mă refer stricto senso la mine – să rămână în timp, prin evenimentele, spectacolele pe care le-a trăit.

Am învățat de la marii actori că întotdeauna trebuie să predai ștafeta. Spunea Dem Rădulescu: „Dragă, el e ghindă, dar mâine va fi stejar. Udă-l!” E o filozofie pedagogică care există la noi în IATC, cum se numea pe vremea aceea. E o misiune foarte frumoasă, pentru că nu ai o rețetă – fiecare actor e diferit, cu defectele şi calităţile lui.

Pasiunea mea cred că va rămâne întotdeauna, în forul meu intim, teatrul. Pentru că este cel mai viu. Practic, tu te sui pe scenă și publicul reacționează. E o vorbă care-mi place foarte tare a lui Heiner Müller, care spune că teatrul este un pod între om și om, într-un ocean de singurătate. Eu nu știu cine este în sală, dar simt că râdem la anumite lucruri, plângem… la un moment dat se creează tăcere după anumite replici, și așa mai departe. E o foarte frumoasă relație interumană pe care tu, ca actor, ai posibilitatea s-o simți. Pentru că simți vibrația, simți aplauzele, auzi râsetele.

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »