George Orwell sau Eric-Emmanuel Schmitt? Care e cartea lunilor februarie și martie?
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-orwell-sau-eric-emmanuel-schmitt-care-e-cartea-lunilor-februarie-si-martie/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|7 aprilie 2017

George Orwell și Eric-Emmanuel Schmitt. Orwell a trăit în prima jumătate a secolului 20, Schmitt s-a născut în 1960, la zece ani după ce autorul „Fermei animalelor” murise, și a cunoscut tot ritmul delirant al sfârșitului de secol 20 și al începutului de secol 21. Primul s-a născut în Motihari, în India, și a fost, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, jurnalist de mare talent. Cel de-al doilea s-a născut la Lyon și a ales filosofia, având o diplomă de doctor în acest domeniu. Doi scriitori care, fiecare în lumea lui, s-au bucurat/ se bucură de succes și au fost/ sunt implicați în mișcările sociale ale perioadei respective. George Orwell a marcat literatura lumii prin două romane teribile, „Ferma animalelor” și „1984”, primul, influențat de experiențele personale din timpul Războiului Civil din Spania, unde a plecat pentru a fi corespondent de război, iar cel de-al doilea, publicat cu un an înainte să moară de tuberculoză, carte profetică despre destinul dictaturii în viitor. Eric-Emmanuel Schmitt, într-o cu totul altă zonă de interes, aflat ani întregi în fruntea listelor de best-seller-uri, scrie experiența limită dintre viață și moarte, zonă în care și-a descoperit o rețetă perfectă de succes, un amestec de misticism și concretețe, atât de necesar lumii noastre.

Cele două cărți, apărute la acest început de an pe piața editorială din România, sunt „Fără un sfanț prin Paris și prin Londra” de George Orwell, publicată de Polirom, în traducerea lui Vali Florescu, și „Noaptea de foc” de Eric-Emmanuel Schmitt, publicată de Humanitas Fiction, în traducerea Marievei Ionescu. Prima este debutul lui Orwell ca scriitor, cel dintâi roman al lui, publicat în 1933, după ce de-abia își luase pseudonimul „George Orwell”, iar „Noaptea de foc” este unul dintre cele mai recente romane ale lui Schmitt, publicat în Franța în 2015. Ambele au în centru o experiență personală puternică, ambele sunt romane autobiografice.

Orwell, rătăcit prin măruntaiele Parisului și ale Londrei

„Fără un sfanț prin Paris și prin Londra” de George Orwell este primul roman, pe care tânărul de 30 de ani – născut în India, în Bengal, în timpul colonialismului britanic, dintr-un tată funcționar în administrația engleză din India, care lucra în domeniul opiului, și o mamă, fiica unui comerciant de ceai, dar educat în Anglia – l-a scris în urma unei experiențe cu totul aparte: câțiva ani de sărăcie autoimpusă. Simpatizant al stângii, Orwell și-a impus să trăiască această experiență, după ce s-a întors din Birmania, vrând să exploreze – un demers jurnalistic la bază – viața celor defavorizați, a celor foarte săraci, a cerșetorilor din Londra, a chelnerilor și a bucătăriilor infecte ale marilor restaurante pariziene, în căutarea autenticității și, mai ales, a propriei voci narative.

fara-un-sfant-prin-paris-si-prin-londra_1_fullsizeSocialist convins, deși mai târziu critic acid al stalinismului și al revoluției roșii, Orwell scrie această primă carte, după mai multe articole jurnalistice, relatând, într-un stil foarte îndepărtat de cel de peste ani din „Ferma animalelor” și din „1984”, existența la limită, pe străzile a două mari capitale. Parisul și Londra acelor ani 1920-1930, așa cum le descrie Orwell, sunt colorate, pestrițe chiar, sunt murdare, iar paginile lui păstrează vii mirosurile străzilor, ale oamenilor, ale bucătăriilor mizerabile și fierbinți prin care trece, păstrează intact gustul foamei și al disperării, atunci când ultimii bani obținuți prin vânzarea ultimelor haine se termină și ei, atunci când fericirea înseamnă simplu o bucată de pâine, care, frecată cu usturoi, păstrează mai mult timp gustul de sațietate. Orwell coboară în inima nevăzută a acestor orașe, acolo de unde viața lor începe să pulseze și dezvăluie, cu un farmec teribil și cu mult umor, mizeria, viața autentică, nefardată, a celor mulți, a celor care trăiesc de pe o zi pe alta și ale căror bucurii se reduc la o masă și câteva ore de odihnă. E simplă fericirea după rețeta ironico-amară a lui Orwell: e foarte ușor să atingi fericirea atunci când nu ai nimic.

Și povestea începe așa: „Hotelul meu se numea Hotel des Trois Moineaux. Era un labirint întunecos și șubred, de cinci etaje, împărțit cu ajutorul unor pereți de lemn în patruzeci de camere. Odăile erau mici și permanent jegoase, căci nu existau cameriste, iar madame F., la patronne, nu avea timp să dea cu mătura. Pereții era subțiri precum chibriturile și, ca să li se ascundă crăpăturile, fuseseră acoperiți cu nenumărate straturi de hârtie roz, ce se desprinsese și găzduia o groază de insecte. Lângă tavan, șiruri lungi de gângănii mărșăluiau toată ziua ca niște coloane de soldați, iar noaptea coborau mânate de o foame nebună, așa că trebuia să te trezești la fiecare câteva ceasuri ca să faci prăpăd în rândul lor. Uneori, când ploșnițele deveneau insuportabile, era nevoie să arzi sulf și să le gonești în odaia alăturată.” Așa se trăia în Parisul acelor ani, așa trăiau cei mai mulți oameni, strălucirea orașului nu era pentru ei. Iar de aici, din acest punct, trebuia să încerci să supraviețuiești. Fiecare cum putea. Iar felul cum tânărul ajunge să se angajeze în bucătăria unui restaurant scump, observând pulsul orașului, în vreme ce observă cum chelnerilor le curge sudoarea în supă înainte să iasă cu zâmbetul și ținuta impecabile, mergând spre masa clientului bogat căruia nici prin cap nu-i trece cum arată tărâmul de „dincolo”, e doar una dintre nenumăratele imagini din călătoria lui, mai mult sau mai puțin inițiatică, în lumea reală.

Volumul e savuros, iar lectura lui e un duș rece într-o lume în care jurnalismul a ajuns să se facă azi cu postări de pe facebook… O lume în care contactul direct, experiența directă sunt mai ocolite ca oricând. Și e o lecție care ar putea suna așa: nu poți să scrii cu adevărat decât despre ceea ce trăiești cu adevărat.

Noaptea de foc sau întâlnire cu Dumnezeu

De partea cealaltă, „Noaptea de foc” a lui Eric-Emmanuel Schmitt e povestea unei călătorii cu adevărat inițiatice. Și, din nou, a unei experiențe directe, puternice, care i-a schimbat viața scriitorului francez. După mulți ani de succes, Schmitt alege să scrie o carte în care să povestească acel episod care l-a făcut ceea ce este. Și e, de fapt, un act de curaj ca, în acest început de secol și de mileniu în care revelația religioasă, mistică, în care divinitatea, orice nume și chip ar purta ea, sunt puternic hulite mai ales în rândul unei anumite laturi a intelectualității, să vorbești despre un „drum al Damascului” personal. Fără să fiu un fan al lui Eric-Emmanuel Schmitt, a cărui scriitură poate fi adesea mistico-sentimentală, în cazul acestui roman autobiografic, trebuie să spun că scriitorul atât de în vogă reușește o reală performanță. Iar „Noaptea de foc” rămâne unul dintre cele mai frumoase romane despre descoperirea lui Dumnezeu care s-au scris.

noaptea-de-foc_1_produsDeparte de genul de experiență pe care-l trăia Orwell la 30 de ani, tânărul Eric, la 28 de ani, ateu convins, avea să descopere un altceva… În inima Saharei, acolo unde pleacă împreună cu un prieten regizor, pentru a scrie un scenariu despre misticul Charles de Foucauld, Eric, tânărul educat la școli occidentale, care își explica totul rațional, avea să trăiască o experiență unică într-o noapte în care se rătăcește în deșert. Romanul e scris fără ostentație, în acel stil care l-a consacrat, simplu și în același timp complicat, cu un har al povestirii care-l face să fie iubit de cititori de toate categoriile. Schmitt își începe povestea din punctul în care ajunge în orașul Tamanrasset, plin de spaime, îndoieli, dar curios. O lume cu totul nouă i se deschidea în față tânărului occidental, o lume sărăcăcioasă, dar atât de vie, de colorată, de parfumată, o lume puternic spiritualizată, cu alte valori, în care își dă voie să intre cu toată ființa. Un joc care-l sperie și-l atrage în aceeași măsură.

Schmitt surprinde interesant această alunecare lentă, această desprindere de nevoile și obișnuințele occidentului, de ritmul marilor orașe, care ne curge prin vene, și pătrunde într-un tărâm miraculos și puțin înspăimântător, tocmai pentru că începe să-l pună față în față cu el însuși. Față în față cu misterul. Departe de zidurile pe care civilizația le-a ridicat ca să ne despartă de noi înșine. Și apar primele întrebări: „Era drumul meu sau consecința logică a studiilor pe care le făcusem? A cui viață era în joc, a mea sau a celorlalți? (…) Studiile, pe lângă faptul că m-au format, m-au și deformat. Am învățat și iar am învățat. Mult. Mi-am îmbunătățit memoria, mi-am îmbogățit cunoștințele, mi-am dezvoltat capacitatea de analiză și sinteză, uitând să-mi mai cultiv fantezia, verva, imaginația, spontaneitatea. De un an simțeam că mă sufoc. Deși mă străduisem cu tenacitate să câștig concursuri, să obțin diplome, mi se părea acum că sunt prizonierul acestor reușite. Îmi dădeau siguranță, dar în același timp mă-ndepărtau de mine însumi. De mine însumi? Nu! Nici măcar nu puteam să bag mâna-n foc pentru acest „eu însumi”. Eu… Ce mai însemna „eu”? Ce aveam de făcut aici pe pământ?”

Ceea ce urmează să se întâmple în deșert era, de fapt, o experiență care se cerea trăită, era acel pascalian „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”. Și într-o noapte, destinul sau Dumnezeu îl va purta către marea revelație pe care o aștepta. Și pe care o descrie pentru prima dată în acest volum. Într-o zi, se rătăcește de grup. Se trezește singur, în deșert. Noaptea se lasă rapid și frigul la fel. Și tânărul Eric își sapă o groapă în nisip și se acoperă cu el. E singur, îngropat în nisip, fără nimic de mâncare. Așteaptă moartea. Și apoi urmează lumina. Desprinderea de trup, plutirea, fericirea. O forță mai puternică decât el care i se dezvăluie. „Îmbrățișare… Îmbrățișare de foc… Flacără… Sunt flacără… Lumină tot mai puternică. De nesuportat. (…) Mă apropii arzând de o prezență. Cu cât înaintez spre ea, cu atât scap de îndoieli. Cu cât înaintez, cu atât mă lepăd de întrebări. Cu cât înaintez, cu atât mi se impune evidența. Totul are un sens. Fericire pură. Mă mișc într-un loc fără „de ce”. Flacăra care sunt va întâlni focul cel mare. (…) La Dumnezeu eu am ajuns cu inima. Sau El a ajuns la inima mea. Acolo, în mine, s-a deschis un culoar între două lumi, a noastră și a Lui. Acum am cheia, știu calea. N-o să ne mai despărțim niciodată. Ce fericire că există! Bucurie! O trăiesc cu intensitate, prin credința mea nou-născută. Ce m-a învățat El? Totul are un sens. Totul este întemeiat. (…) De-acum încolo, când n-o să înțeleg ceva, o să am încredere. Explicația care o să-mi scape va fi o scăpare a minții mele, nu a realității. Doar conștiința mea e limitată, nu universul”.

Decizia

Pentru curajul de a vorbi despre o revelație de tip mistic într-o lume în care ateismul câștigă tot mai mult teren și încearcă să pună eticheta pe orice act care are de-a face cu divinitatea, condamnându-l a priori drept vetust și „sărac cu duhul”, ca-ntr-un alt fel de orwellian viitor absurd și dement, pentru harul povestirii, pentru fluiditatea scriiturii, pentru gustul minunat, ca de migdale amare, care-ți explodează în toată ființa, atunci când își dai voie să-i trăiești povestea, Ziarul Metropolis declară romanul „Noaptea de foc” de Eric-Emmanuel Schmitt, câștigător al duelului și cartea lunilor februarie și martie.

 

11
/06
/21

Triumf Amiria și Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) îi invită pe traducătorii profesioniști și amatori la un atelier de traducere queer cu profesoara universitară Ruxandra Vișan și traducătoarea Laura Sandu în cadrul secțiunii de literatură a proiectului.

08
/06
/21

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș).

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?