George Orwell sau Eric-Emmanuel Schmitt? Care e cartea lunilor februarie și martie?
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-orwell-sau-eric-emmanuel-schmitt-care-e-cartea-lunilor-februarie-si-martie/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|7 aprilie 2017

George Orwell și Eric-Emmanuel Schmitt. Orwell a trăit în prima jumătate a secolului 20, Schmitt s-a născut în 1960, la zece ani după ce autorul „Fermei animalelor” murise, și a cunoscut tot ritmul delirant al sfârșitului de secol 20 și al începutului de secol 21. Primul s-a născut în Motihari, în India, și a fost, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, jurnalist de mare talent. Cel de-al doilea s-a născut la Lyon și a ales filosofia, având o diplomă de doctor în acest domeniu. Doi scriitori care, fiecare în lumea lui, s-au bucurat/ se bucură de succes și au fost/ sunt implicați în mișcările sociale ale perioadei respective. George Orwell a marcat literatura lumii prin două romane teribile, „Ferma animalelor” și „1984”, primul, influențat de experiențele personale din timpul Războiului Civil din Spania, unde a plecat pentru a fi corespondent de război, iar cel de-al doilea, publicat cu un an înainte să moară de tuberculoză, carte profetică despre destinul dictaturii în viitor. Eric-Emmanuel Schmitt, într-o cu totul altă zonă de interes, aflat ani întregi în fruntea listelor de best-seller-uri, scrie experiența limită dintre viață și moarte, zonă în care și-a descoperit o rețetă perfectă de succes, un amestec de misticism și concretețe, atât de necesar lumii noastre.

Cele două cărți, apărute la acest început de an pe piața editorială din România, sunt „Fără un sfanț prin Paris și prin Londra” de George Orwell, publicată de Polirom, în traducerea lui Vali Florescu, și „Noaptea de foc” de Eric-Emmanuel Schmitt, publicată de Humanitas Fiction, în traducerea Marievei Ionescu. Prima este debutul lui Orwell ca scriitor, cel dintâi roman al lui, publicat în 1933, după ce de-abia își luase pseudonimul „George Orwell”, iar „Noaptea de foc” este unul dintre cele mai recente romane ale lui Schmitt, publicat în Franța în 2015. Ambele au în centru o experiență personală puternică, ambele sunt romane autobiografice.

Orwell, rătăcit prin măruntaiele Parisului și ale Londrei

„Fără un sfanț prin Paris și prin Londra” de George Orwell este primul roman, pe care tânărul de 30 de ani – născut în India, în Bengal, în timpul colonialismului britanic, dintr-un tată funcționar în administrația engleză din India, care lucra în domeniul opiului, și o mamă, fiica unui comerciant de ceai, dar educat în Anglia – l-a scris în urma unei experiențe cu totul aparte: câțiva ani de sărăcie autoimpusă. Simpatizant al stângii, Orwell și-a impus să trăiască această experiență, după ce s-a întors din Birmania, vrând să exploreze – un demers jurnalistic la bază – viața celor defavorizați, a celor foarte săraci, a cerșetorilor din Londra, a chelnerilor și a bucătăriilor infecte ale marilor restaurante pariziene, în căutarea autenticității și, mai ales, a propriei voci narative.

fara-un-sfant-prin-paris-si-prin-londra_1_fullsizeSocialist convins, deși mai târziu critic acid al stalinismului și al revoluției roșii, Orwell scrie această primă carte, după mai multe articole jurnalistice, relatând, într-un stil foarte îndepărtat de cel de peste ani din „Ferma animalelor” și din „1984”, existența la limită, pe străzile a două mari capitale. Parisul și Londra acelor ani 1920-1930, așa cum le descrie Orwell, sunt colorate, pestrițe chiar, sunt murdare, iar paginile lui păstrează vii mirosurile străzilor, ale oamenilor, ale bucătăriilor mizerabile și fierbinți prin care trece, păstrează intact gustul foamei și al disperării, atunci când ultimii bani obținuți prin vânzarea ultimelor haine se termină și ei, atunci când fericirea înseamnă simplu o bucată de pâine, care, frecată cu usturoi, păstrează mai mult timp gustul de sațietate. Orwell coboară în inima nevăzută a acestor orașe, acolo de unde viața lor începe să pulseze și dezvăluie, cu un farmec teribil și cu mult umor, mizeria, viața autentică, nefardată, a celor mulți, a celor care trăiesc de pe o zi pe alta și ale căror bucurii se reduc la o masă și câteva ore de odihnă. E simplă fericirea după rețeta ironico-amară a lui Orwell: e foarte ușor să atingi fericirea atunci când nu ai nimic.

Și povestea începe așa: „Hotelul meu se numea Hotel des Trois Moineaux. Era un labirint întunecos și șubred, de cinci etaje, împărțit cu ajutorul unor pereți de lemn în patruzeci de camere. Odăile erau mici și permanent jegoase, căci nu existau cameriste, iar madame F., la patronne, nu avea timp să dea cu mătura. Pereții era subțiri precum chibriturile și, ca să li se ascundă crăpăturile, fuseseră acoperiți cu nenumărate straturi de hârtie roz, ce se desprinsese și găzduia o groază de insecte. Lângă tavan, șiruri lungi de gângănii mărșăluiau toată ziua ca niște coloane de soldați, iar noaptea coborau mânate de o foame nebună, așa că trebuia să te trezești la fiecare câteva ceasuri ca să faci prăpăd în rândul lor. Uneori, când ploșnițele deveneau insuportabile, era nevoie să arzi sulf și să le gonești în odaia alăturată.” Așa se trăia în Parisul acelor ani, așa trăiau cei mai mulți oameni, strălucirea orașului nu era pentru ei. Iar de aici, din acest punct, trebuia să încerci să supraviețuiești. Fiecare cum putea. Iar felul cum tânărul ajunge să se angajeze în bucătăria unui restaurant scump, observând pulsul orașului, în vreme ce observă cum chelnerilor le curge sudoarea în supă înainte să iasă cu zâmbetul și ținuta impecabile, mergând spre masa clientului bogat căruia nici prin cap nu-i trece cum arată tărâmul de „dincolo”, e doar una dintre nenumăratele imagini din călătoria lui, mai mult sau mai puțin inițiatică, în lumea reală.

Volumul e savuros, iar lectura lui e un duș rece într-o lume în care jurnalismul a ajuns să se facă azi cu postări de pe facebook… O lume în care contactul direct, experiența directă sunt mai ocolite ca oricând. Și e o lecție care ar putea suna așa: nu poți să scrii cu adevărat decât despre ceea ce trăiești cu adevărat.

Noaptea de foc sau întâlnire cu Dumnezeu

De partea cealaltă, „Noaptea de foc” a lui Eric-Emmanuel Schmitt e povestea unei călătorii cu adevărat inițiatice. Și, din nou, a unei experiențe directe, puternice, care i-a schimbat viața scriitorului francez. După mulți ani de succes, Schmitt alege să scrie o carte în care să povestească acel episod care l-a făcut ceea ce este. Și e, de fapt, un act de curaj ca, în acest început de secol și de mileniu în care revelația religioasă, mistică, în care divinitatea, orice nume și chip ar purta ea, sunt puternic hulite mai ales în rândul unei anumite laturi a intelectualității, să vorbești despre un „drum al Damascului” personal. Fără să fiu un fan al lui Eric-Emmanuel Schmitt, a cărui scriitură poate fi adesea mistico-sentimentală, în cazul acestui roman autobiografic, trebuie să spun că scriitorul atât de în vogă reușește o reală performanță. Iar „Noaptea de foc” rămâne unul dintre cele mai frumoase romane despre descoperirea lui Dumnezeu care s-au scris.

noaptea-de-foc_1_produsDeparte de genul de experiență pe care-l trăia Orwell la 30 de ani, tânărul Eric, la 28 de ani, ateu convins, avea să descopere un altceva… În inima Saharei, acolo unde pleacă împreună cu un prieten regizor, pentru a scrie un scenariu despre misticul Charles de Foucauld, Eric, tânărul educat la școli occidentale, care își explica totul rațional, avea să trăiască o experiență unică într-o noapte în care se rătăcește în deșert. Romanul e scris fără ostentație, în acel stil care l-a consacrat, simplu și în același timp complicat, cu un har al povestirii care-l face să fie iubit de cititori de toate categoriile. Schmitt își începe povestea din punctul în care ajunge în orașul Tamanrasset, plin de spaime, îndoieli, dar curios. O lume cu totul nouă i se deschidea în față tânărului occidental, o lume sărăcăcioasă, dar atât de vie, de colorată, de parfumată, o lume puternic spiritualizată, cu alte valori, în care își dă voie să intre cu toată ființa. Un joc care-l sperie și-l atrage în aceeași măsură.

Schmitt surprinde interesant această alunecare lentă, această desprindere de nevoile și obișnuințele occidentului, de ritmul marilor orașe, care ne curge prin vene, și pătrunde într-un tărâm miraculos și puțin înspăimântător, tocmai pentru că începe să-l pună față în față cu el însuși. Față în față cu misterul. Departe de zidurile pe care civilizația le-a ridicat ca să ne despartă de noi înșine. Și apar primele întrebări: „Era drumul meu sau consecința logică a studiilor pe care le făcusem? A cui viață era în joc, a mea sau a celorlalți? (…) Studiile, pe lângă faptul că m-au format, m-au și deformat. Am învățat și iar am învățat. Mult. Mi-am îmbunătățit memoria, mi-am îmbogățit cunoștințele, mi-am dezvoltat capacitatea de analiză și sinteză, uitând să-mi mai cultiv fantezia, verva, imaginația, spontaneitatea. De un an simțeam că mă sufoc. Deși mă străduisem cu tenacitate să câștig concursuri, să obțin diplome, mi se părea acum că sunt prizonierul acestor reușite. Îmi dădeau siguranță, dar în același timp mă-ndepărtau de mine însumi. De mine însumi? Nu! Nici măcar nu puteam să bag mâna-n foc pentru acest „eu însumi”. Eu… Ce mai însemna „eu”? Ce aveam de făcut aici pe pământ?”

Ceea ce urmează să se întâmple în deșert era, de fapt, o experiență care se cerea trăită, era acel pascalian „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”. Și într-o noapte, destinul sau Dumnezeu îl va purta către marea revelație pe care o aștepta. Și pe care o descrie pentru prima dată în acest volum. Într-o zi, se rătăcește de grup. Se trezește singur, în deșert. Noaptea se lasă rapid și frigul la fel. Și tânărul Eric își sapă o groapă în nisip și se acoperă cu el. E singur, îngropat în nisip, fără nimic de mâncare. Așteaptă moartea. Și apoi urmează lumina. Desprinderea de trup, plutirea, fericirea. O forță mai puternică decât el care i se dezvăluie. „Îmbrățișare… Îmbrățișare de foc… Flacără… Sunt flacără… Lumină tot mai puternică. De nesuportat. (…) Mă apropii arzând de o prezență. Cu cât înaintez spre ea, cu atât scap de îndoieli. Cu cât înaintez, cu atât mă lepăd de întrebări. Cu cât înaintez, cu atât mi se impune evidența. Totul are un sens. Fericire pură. Mă mișc într-un loc fără „de ce”. Flacăra care sunt va întâlni focul cel mare. (…) La Dumnezeu eu am ajuns cu inima. Sau El a ajuns la inima mea. Acolo, în mine, s-a deschis un culoar între două lumi, a noastră și a Lui. Acum am cheia, știu calea. N-o să ne mai despărțim niciodată. Ce fericire că există! Bucurie! O trăiesc cu intensitate, prin credința mea nou-născută. Ce m-a învățat El? Totul are un sens. Totul este întemeiat. (…) De-acum încolo, când n-o să înțeleg ceva, o să am încredere. Explicația care o să-mi scape va fi o scăpare a minții mele, nu a realității. Doar conștiința mea e limitată, nu universul”.

Decizia

Pentru curajul de a vorbi despre o revelație de tip mistic într-o lume în care ateismul câștigă tot mai mult teren și încearcă să pună eticheta pe orice act care are de-a face cu divinitatea, condamnându-l a priori drept vetust și „sărac cu duhul”, ca-ntr-un alt fel de orwellian viitor absurd și dement, pentru harul povestirii, pentru fluiditatea scriiturii, pentru gustul minunat, ca de migdale amare, care-ți explodează în toată ființa, atunci când își dai voie să-i trăiești povestea, Ziarul Metropolis declară romanul „Noaptea de foc” de Eric-Emmanuel Schmitt, câștigător al duelului și cartea lunilor februarie și martie.

 

15
/03
/16

Editura Nemira lansează prima parte a Trilogiei Balcanice – Marea șansă, scrisă de prozatoarea britanică Olivia Manning. Cartea apare în colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu, în traducerea Dianei Stanciu.

15
/03
/16

Florin Iaru, Marius Chivu, Cristian Teodorescu și Dan Pleşa lansează o revistă de proză scurtă. Prima revistă românească de acest fel. Intitulată "iocan", noua revistă se adresează cititorilor şi scriitorilor care doresc să îşi scoată prozele de la sertar şi să le publice. Lansarea acesteia va avea loc la sfârşitul primăverii.

14
/03
/16

Librăria viitorului, una în care oaspeții pot imprima cartea aleasă în câteva minute - premieră în Europa - se va deschide la Paris. Catalogul complet al cărților care pot fi achiziționate în acest mod de la noua librărie poate fi consultat pe tableta electronică înainte de a face comanda.

11
/03
/16

”Mai demult citeam mai mult. Mi-e greu să mă scot din priză. Mi-e greu să închid computerul. Recunosc. Mi-e greu să fug de la repetiţie. Când ajung acasă, de-abia aştept să plonjez într-o carte, dar mi se închid ochii”, spune „librarul de ocazie” Oana Pellea. Actriţa a adăugat, în cadarul evenimentului de la Librăria Bizantină din Capitală, că are un ”maldăr” de cărţi acasă, pe care îşi promite că le va citi într-o zi.

10
/03
/16

Ambasada Israelului în România şi Asociaţia Editorilor din România organizează marţi, 15 martie, începând cu ora 12.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, conferinta de presă prilejuită de ediţia din acest an a Salonului Internațional de Carte Bookfest, ediţie la care Israelul este invitat de onoare. „Un prilej excelent pentru publicul român de a cunoaşte mai îndeaproape autori israelieni de renume mondial, cât și de a se familiariza cu nume noi, autori de primă mărime, netraduşi încă în limba română.” (ES Tamar Samash, Ambasadoarea Israelului în România)

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

03
/03
/16

Romanul Toate bufniţele, de Filip Florian, a fost publicat în Germania, la Editura Matthes & Seitz (Berlin), în traducerea lui Georg Aescht, cu titlul Alle Eulen. Cel mai recent roman semnat de Filip Florian, a obținut Premiul pentru „Cea mai bună carte a anului”, secțiunea „Beletristică”, la Gala „Bun de Tipar”, ediția a II-a, 2013.

02
/03
/16

Anul acesta, festivalul Serile Filmului Românesc îl aduce în fața cinefililor pe actorul Mircea Diaconu, cu cele mai bune filme ale carierei sale. Ediția a VII-a a festivalului Serilor Filmului Românesc va avea loc la Iași, între 4 și 8 mai 2016

01
/03
/16

Muzeul Național al Literaturii Române Iași organizează miercuri, 2 martie, cu începere de la ora 17:00, ședința a XX-a din seria nouă a Prelecțiunilor Junimii. Evenimentul se va desfășura în Galeriile Pod-Pogor iar prelector va fi Mihai Fulger, redactorul-șef al Cinematecii Române, jurnalist, critic și selecționer de film, care va susține o conferință cu tema „Autorul total – Charlie Chaplin”.

01
/03
/16

Cristian Teodorescu este autorul romanului Medgidia, orașul de apoi, unul dintre cele mai apreciate și premiate titluri apărute în anul editorial 2009. În perioada 2-17 martie 2016, Cristian Teodorescu, unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani, va susține un turneu de lecturi publice din cel mai recent roman, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, apărut la Editura Cartea Românească.

26
/02
/16

Mircea Cărtărescu participă, în perioada 4 - 10 martie, la un turneu de promovare organizat în Germania şi Austria, cu ocazia publicării la editura vieneză Paul Zsolnay a traducerii volumului de povestiri "Frumoasele străine". Volumul va fi prezentat în Germania, la Saarbrücken, Ingolstadt şi München, şi în Austria, la Salzburg, Graz şi Viena.

24
/02
/16

Miercuri, 2 martie, de la ora 18.00, la Librăria Cărturești Verona (Str. Pictor Arthur Verona 13-15, București), va avea loc un eveniment dedicat unuia dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani, Gheorghe Crăciun, prilejuit de apariția a două noi titluri în seria de autor pe care Editura Cartea Românească i-a dedicat-o.

Pagina 60 din 107« Prima...102030...5859606162...708090...Ultima »