George Orwell sau Eric-Emmanuel Schmitt? Care e cartea lunilor februarie și martie?
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-orwell-sau-eric-emmanuel-schmitt-care-e-cartea-lunilor-februarie-si-martie/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|7 aprilie 2017

George Orwell și Eric-Emmanuel Schmitt. Orwell a trăit în prima jumătate a secolului 20, Schmitt s-a născut în 1960, la zece ani după ce autorul „Fermei animalelor” murise, și a cunoscut tot ritmul delirant al sfârșitului de secol 20 și al începutului de secol 21. Primul s-a născut în Motihari, în India, și a fost, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, jurnalist de mare talent. Cel de-al doilea s-a născut la Lyon și a ales filosofia, având o diplomă de doctor în acest domeniu. Doi scriitori care, fiecare în lumea lui, s-au bucurat/ se bucură de succes și au fost/ sunt implicați în mișcările sociale ale perioadei respective. George Orwell a marcat literatura lumii prin două romane teribile, „Ferma animalelor” și „1984”, primul, influențat de experiențele personale din timpul Războiului Civil din Spania, unde a plecat pentru a fi corespondent de război, iar cel de-al doilea, publicat cu un an înainte să moară de tuberculoză, carte profetică despre destinul dictaturii în viitor. Eric-Emmanuel Schmitt, într-o cu totul altă zonă de interes, aflat ani întregi în fruntea listelor de best-seller-uri, scrie experiența limită dintre viață și moarte, zonă în care și-a descoperit o rețetă perfectă de succes, un amestec de misticism și concretețe, atât de necesar lumii noastre.

Cele două cărți, apărute la acest început de an pe piața editorială din România, sunt „Fără un sfanț prin Paris și prin Londra” de George Orwell, publicată de Polirom, în traducerea lui Vali Florescu, și „Noaptea de foc” de Eric-Emmanuel Schmitt, publicată de Humanitas Fiction, în traducerea Marievei Ionescu. Prima este debutul lui Orwell ca scriitor, cel dintâi roman al lui, publicat în 1933, după ce de-abia își luase pseudonimul „George Orwell”, iar „Noaptea de foc” este unul dintre cele mai recente romane ale lui Schmitt, publicat în Franța în 2015. Ambele au în centru o experiență personală puternică, ambele sunt romane autobiografice.

Orwell, rătăcit prin măruntaiele Parisului și ale Londrei

„Fără un sfanț prin Paris și prin Londra” de George Orwell este primul roman, pe care tânărul de 30 de ani – născut în India, în Bengal, în timpul colonialismului britanic, dintr-un tată funcționar în administrația engleză din India, care lucra în domeniul opiului, și o mamă, fiica unui comerciant de ceai, dar educat în Anglia – l-a scris în urma unei experiențe cu totul aparte: câțiva ani de sărăcie autoimpusă. Simpatizant al stângii, Orwell și-a impus să trăiască această experiență, după ce s-a întors din Birmania, vrând să exploreze – un demers jurnalistic la bază – viața celor defavorizați, a celor foarte săraci, a cerșetorilor din Londra, a chelnerilor și a bucătăriilor infecte ale marilor restaurante pariziene, în căutarea autenticității și, mai ales, a propriei voci narative.

fara-un-sfant-prin-paris-si-prin-londra_1_fullsizeSocialist convins, deși mai târziu critic acid al stalinismului și al revoluției roșii, Orwell scrie această primă carte, după mai multe articole jurnalistice, relatând, într-un stil foarte îndepărtat de cel de peste ani din „Ferma animalelor” și din „1984”, existența la limită, pe străzile a două mari capitale. Parisul și Londra acelor ani 1920-1930, așa cum le descrie Orwell, sunt colorate, pestrițe chiar, sunt murdare, iar paginile lui păstrează vii mirosurile străzilor, ale oamenilor, ale bucătăriilor mizerabile și fierbinți prin care trece, păstrează intact gustul foamei și al disperării, atunci când ultimii bani obținuți prin vânzarea ultimelor haine se termină și ei, atunci când fericirea înseamnă simplu o bucată de pâine, care, frecată cu usturoi, păstrează mai mult timp gustul de sațietate. Orwell coboară în inima nevăzută a acestor orașe, acolo de unde viața lor începe să pulseze și dezvăluie, cu un farmec teribil și cu mult umor, mizeria, viața autentică, nefardată, a celor mulți, a celor care trăiesc de pe o zi pe alta și ale căror bucurii se reduc la o masă și câteva ore de odihnă. E simplă fericirea după rețeta ironico-amară a lui Orwell: e foarte ușor să atingi fericirea atunci când nu ai nimic.

Și povestea începe așa: „Hotelul meu se numea Hotel des Trois Moineaux. Era un labirint întunecos și șubred, de cinci etaje, împărțit cu ajutorul unor pereți de lemn în patruzeci de camere. Odăile erau mici și permanent jegoase, căci nu existau cameriste, iar madame F., la patronne, nu avea timp să dea cu mătura. Pereții era subțiri precum chibriturile și, ca să li se ascundă crăpăturile, fuseseră acoperiți cu nenumărate straturi de hârtie roz, ce se desprinsese și găzduia o groază de insecte. Lângă tavan, șiruri lungi de gângănii mărșăluiau toată ziua ca niște coloane de soldați, iar noaptea coborau mânate de o foame nebună, așa că trebuia să te trezești la fiecare câteva ceasuri ca să faci prăpăd în rândul lor. Uneori, când ploșnițele deveneau insuportabile, era nevoie să arzi sulf și să le gonești în odaia alăturată.” Așa se trăia în Parisul acelor ani, așa trăiau cei mai mulți oameni, strălucirea orașului nu era pentru ei. Iar de aici, din acest punct, trebuia să încerci să supraviețuiești. Fiecare cum putea. Iar felul cum tânărul ajunge să se angajeze în bucătăria unui restaurant scump, observând pulsul orașului, în vreme ce observă cum chelnerilor le curge sudoarea în supă înainte să iasă cu zâmbetul și ținuta impecabile, mergând spre masa clientului bogat căruia nici prin cap nu-i trece cum arată tărâmul de „dincolo”, e doar una dintre nenumăratele imagini din călătoria lui, mai mult sau mai puțin inițiatică, în lumea reală.

Volumul e savuros, iar lectura lui e un duș rece într-o lume în care jurnalismul a ajuns să se facă azi cu postări de pe facebook… O lume în care contactul direct, experiența directă sunt mai ocolite ca oricând. Și e o lecție care ar putea suna așa: nu poți să scrii cu adevărat decât despre ceea ce trăiești cu adevărat.

Noaptea de foc sau întâlnire cu Dumnezeu

De partea cealaltă, „Noaptea de foc” a lui Eric-Emmanuel Schmitt e povestea unei călătorii cu adevărat inițiatice. Și, din nou, a unei experiențe directe, puternice, care i-a schimbat viața scriitorului francez. După mulți ani de succes, Schmitt alege să scrie o carte în care să povestească acel episod care l-a făcut ceea ce este. Și e, de fapt, un act de curaj ca, în acest început de secol și de mileniu în care revelația religioasă, mistică, în care divinitatea, orice nume și chip ar purta ea, sunt puternic hulite mai ales în rândul unei anumite laturi a intelectualității, să vorbești despre un „drum al Damascului” personal. Fără să fiu un fan al lui Eric-Emmanuel Schmitt, a cărui scriitură poate fi adesea mistico-sentimentală, în cazul acestui roman autobiografic, trebuie să spun că scriitorul atât de în vogă reușește o reală performanță. Iar „Noaptea de foc” rămâne unul dintre cele mai frumoase romane despre descoperirea lui Dumnezeu care s-au scris.

noaptea-de-foc_1_produsDeparte de genul de experiență pe care-l trăia Orwell la 30 de ani, tânărul Eric, la 28 de ani, ateu convins, avea să descopere un altceva… În inima Saharei, acolo unde pleacă împreună cu un prieten regizor, pentru a scrie un scenariu despre misticul Charles de Foucauld, Eric, tânărul educat la școli occidentale, care își explica totul rațional, avea să trăiască o experiență unică într-o noapte în care se rătăcește în deșert. Romanul e scris fără ostentație, în acel stil care l-a consacrat, simplu și în același timp complicat, cu un har al povestirii care-l face să fie iubit de cititori de toate categoriile. Schmitt își începe povestea din punctul în care ajunge în orașul Tamanrasset, plin de spaime, îndoieli, dar curios. O lume cu totul nouă i se deschidea în față tânărului occidental, o lume sărăcăcioasă, dar atât de vie, de colorată, de parfumată, o lume puternic spiritualizată, cu alte valori, în care își dă voie să intre cu toată ființa. Un joc care-l sperie și-l atrage în aceeași măsură.

Schmitt surprinde interesant această alunecare lentă, această desprindere de nevoile și obișnuințele occidentului, de ritmul marilor orașe, care ne curge prin vene, și pătrunde într-un tărâm miraculos și puțin înspăimântător, tocmai pentru că începe să-l pună față în față cu el însuși. Față în față cu misterul. Departe de zidurile pe care civilizația le-a ridicat ca să ne despartă de noi înșine. Și apar primele întrebări: „Era drumul meu sau consecința logică a studiilor pe care le făcusem? A cui viață era în joc, a mea sau a celorlalți? (…) Studiile, pe lângă faptul că m-au format, m-au și deformat. Am învățat și iar am învățat. Mult. Mi-am îmbunătățit memoria, mi-am îmbogățit cunoștințele, mi-am dezvoltat capacitatea de analiză și sinteză, uitând să-mi mai cultiv fantezia, verva, imaginația, spontaneitatea. De un an simțeam că mă sufoc. Deși mă străduisem cu tenacitate să câștig concursuri, să obțin diplome, mi se părea acum că sunt prizonierul acestor reușite. Îmi dădeau siguranță, dar în același timp mă-ndepărtau de mine însumi. De mine însumi? Nu! Nici măcar nu puteam să bag mâna-n foc pentru acest „eu însumi”. Eu… Ce mai însemna „eu”? Ce aveam de făcut aici pe pământ?”

Ceea ce urmează să se întâmple în deșert era, de fapt, o experiență care se cerea trăită, era acel pascalian „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”. Și într-o noapte, destinul sau Dumnezeu îl va purta către marea revelație pe care o aștepta. Și pe care o descrie pentru prima dată în acest volum. Într-o zi, se rătăcește de grup. Se trezește singur, în deșert. Noaptea se lasă rapid și frigul la fel. Și tânărul Eric își sapă o groapă în nisip și se acoperă cu el. E singur, îngropat în nisip, fără nimic de mâncare. Așteaptă moartea. Și apoi urmează lumina. Desprinderea de trup, plutirea, fericirea. O forță mai puternică decât el care i se dezvăluie. „Îmbrățișare… Îmbrățișare de foc… Flacără… Sunt flacără… Lumină tot mai puternică. De nesuportat. (…) Mă apropii arzând de o prezență. Cu cât înaintez spre ea, cu atât scap de îndoieli. Cu cât înaintez, cu atât mă lepăd de întrebări. Cu cât înaintez, cu atât mi se impune evidența. Totul are un sens. Fericire pură. Mă mișc într-un loc fără „de ce”. Flacăra care sunt va întâlni focul cel mare. (…) La Dumnezeu eu am ajuns cu inima. Sau El a ajuns la inima mea. Acolo, în mine, s-a deschis un culoar între două lumi, a noastră și a Lui. Acum am cheia, știu calea. N-o să ne mai despărțim niciodată. Ce fericire că există! Bucurie! O trăiesc cu intensitate, prin credința mea nou-născută. Ce m-a învățat El? Totul are un sens. Totul este întemeiat. (…) De-acum încolo, când n-o să înțeleg ceva, o să am încredere. Explicația care o să-mi scape va fi o scăpare a minții mele, nu a realității. Doar conștiința mea e limitată, nu universul”.

Decizia

Pentru curajul de a vorbi despre o revelație de tip mistic într-o lume în care ateismul câștigă tot mai mult teren și încearcă să pună eticheta pe orice act care are de-a face cu divinitatea, condamnându-l a priori drept vetust și „sărac cu duhul”, ca-ntr-un alt fel de orwellian viitor absurd și dement, pentru harul povestirii, pentru fluiditatea scriiturii, pentru gustul minunat, ca de migdale amare, care-ți explodează în toată ființa, atunci când își dai voie să-i trăiești povestea, Ziarul Metropolis declară romanul „Noaptea de foc” de Eric-Emmanuel Schmitt, câștigător al duelului și cartea lunilor februarie și martie.

 

14
/08
/17

Cartea „Țara Vinului” (traducere din chineză de Luminița Bălan) a fost publicată la editura Humanitas Fiction în anul 2014.

14
/08
/17

Din clipa în care trece pragul grădiniței, copilăria fericită a micului Grégoire se transformă într-un adevărat coșmar. Chestiile sforăitoare cu care îl pisează educatorii și profesorii nu-i intră în cap orice-ar face, colegii își bat joc de el, iar părinții îl cicălesc și-l ceartă fără încetare.

11
/08
/17

Teatrul Evreiesc de Stat prezintă sâmbătă, 12 august, de la ora 19.30, la Muzeul Naţional al Literaturii Române spectacolul de muzică şi poezie Poeţi-Actori, Actori-Poeţi, un remember liric dedicat poeţilor-actori și actorilor poeţi Theodor Danetti şi Emil Botta.

10
/08
/17

Balena Albastră, roman semnat de Sebastian Lăzăroiu, a apărut recent la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză”. „Fiecare cuvînt e amintirea arderii unui neg de tuș. Și-n fiecare carte un sacerdot rotofei oficiază beat mariajul cu iluzia eternității. Cînd mă satur de minciuna vieții, scriu despre cealaltă viață. E singura garanție că nu scriu eu, că nu las așa nobilă îndeletnicire în seama mea, păcătosul.” (Sebastian Lăzăroiu)

08
/08
/17

Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi – FILIT anunță numele autorilor români care vor lua parte la sărbătoarea literaturii, în perioada 4-8 octombrie 2017, la Iași. La Casa FILIT publicul se va întâlni cu autorii Dan Alexe, Simona Antonescu, Ioana Bradea, Ruxandra Cesereanu, Andrei Crăciun, Codrin Liviu Cuțitaru, Tudor Ganea, Adrian Georgescu, Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar, Andrei Oișteanu, Marius Oprea, Dora Pavel, Mircea Pricăjan și Bogdan-Alexandru Stănescu.

26
/07
/17

Domnule Zografi, a trecut multă vreme de când vreau să vă scriu. Am motive strict literare, desigur, dar mai e ceva: Fizica. Aveți Fizica la bază, ceea ce, nu vă ascund, mă duce cu gândul la domnul Sabato.

24
/07
/17

Cartea „Călătoria diletanților (Din amintirile locotenentului în rezervă Amiran Amilahvari)” (în ireproșabila traducere a lui Nicolae Iliescu) a fost publicată la Editura Polirom, în anul 2017.

23
/07
/17

Cine nu s-a bucurat în copilărie de minunata „Lorelei” sau de extraordinarele povești din „La Medeleni”? Lumile lui Ionel Teodoreanu, un scriitor de o sensibilitate aparte, care ne-a fermecat pe toți cu „Ulița copilăriei” și care s-a stins brusc, la vârsta de 58 de ani…

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

20
/07
/17

Astăzi, 20 iulie, de la ora 18.30, în Grădina Cărturești Verona din București (Str. Pictor Arthur Verona 13-15), Veronica D. Niculescu va citi fragmente din primul său roman pentru copii, O vară cu Isidor, apărut de curînd în colecția „Junior” a Editurii Polirom, ediţie ilustrată, disponibilă și în format digital.