Georgeta Filitti – poveste cu boieri, Wikipedia și Bucureștiul frumos
https://www.ziarulmetropolis.ro/georgeta-filitti-poveste-cu-boieri-wikipedia-si-bucurestiul-frumos/

INTERVIU Georgeta Filitti are un zâmbet afabil și doi ochi curioși, care te fixează prin sticla ochelarilor, într-o dimineață însorită, în sufrageria de la etajul VII, dintr-un bloc ca multe altele. Și mai are un doctorat în istorie, câteva sute de articole, câteva  zeci de volume editate, apariții radio și TV. Plus conferințele de la Fundația Calea Victoriei, de la care fetele ies visându-se îmbrăcate în rochii de dantelă, într-o plimbare la șosea, în Bucureștiul de odinioară. Pe scurt, Georgeta Filitti are o poftă mare de a povesti:

Adina Scorţescu: Ce face un istoric ieșit la pensie?

Georgeta Filitti: Nu știu ce face. (râde) Eu am avut marea șansă ca, terminând facultatea, să intru imediat în cercetare, la Institutul de istorie ,,Nicolae Iorga”, unde era un grup de șefi luminați care nu ne-au cerut niciodată semnarea condicii.

O să râdeți, dar sunt instituții în România – aș putea să numesc chiar institutele Academiei – unde preocuparea principală a directorului este să stea cu cinci minute înainte de ora fatidică – 7 sau 8 dimineața -, să se uite dacă au venit toți salariații. Or, această încorsetare a cercetătorului la un program și, pe urmă, ieșirea la pensie și „eliberarea” fac separația netă între activitate și nonactivitate.

N-a fost cazul la mine, pentru că eu mi-am văzut în continuare de treabă. Absența acestei treceri a făcut ca eu, și astăzi, să mă simt în activitate. Am o vârstă foarte înaintată, dar asta nu mă împiedică să lucrez ca la 30 de ani, câte 12-14 ore pe zi; dar lucrez cu plăcere, nu sunt contrariată, nu-mi lipsește nimic, în fiecare cameră am câte o lucrare.

În perioada asta, la ce lucrați?

Am niște rubrici la niște publicații – Magazin Istoric, Revista notarilor și Revista Astra de la Brașov. Adică ai, n-ai chef, (dar eu întotdeauna am chef pentru treaba asta), trebuie să faci niște articole.

Pe urmă, sunt editorul multor istorici și economiști. Acum am pe șantier ultimele trei volume din oratoria parlamentară a lui Nicolae Iorga. Două volume le-am tipărit deja, al treilea e sub tipar; al patrulea e aproape gata, mai am doar câteva note de făcut. Și urmează alte trei. E o lucrare care mă atrage nemaipomenit de mult, pentru că Iorga e un personaj fascinant.

Astea ar fi lucrările dintr-un spațiu al casei mele. Într-altă cameră, am jurnalul Irinei Procopiu, una din doamnele de onoare ale Reginei Maria; a lăsat un jurnal de 22 de caiete. E o panoramă a istoriei noastre mondene, a aristocrației românești, cu prezentări foarte reținute (oamenii se rețineau pe vremea aceea!), care acoperă un răstimp destul de larg: 1898-1948. Transcrierea acestui jurnal și traducerea lui (că e scris în franceză) nu-s ușoare.

De vreo doi ani de zile am și bucuria să mi se ceară să retipăresc anumite lucrări – ale mele sau ediții. Pentru că eu, în primul rând, mă socot editor; consider că un istoric poate să-și manifeste virtuțile profesionale – să scrie o istorie a României pentru un răstimp sau o istorie a unei instituții -, dar la noi au rămas multe fonduri de arhivă necercetate, necunoscute. Și, atunci, ele trebuie date la lumină. Nu e ușor. Pentru că grafia e diferită, pentru că multe sunt în limbi străine, pentru că o mulțime de termeni și de personaje trebuie explicitate.

Or, astăzi, apetitul pentru munca asta răbdurie de bibliotecă a cam dispărut. N-o spun cu dramatism și nici nu aștept să mă contraziceți dar, după ce n-o să mai fiu eu, nu cred că se va găsi cineva atât de răbduriu cât să stea, să descifreze cine a fost Botanibeiu’. Dacă vă întreb, e firesc să nu știți.

N-am știut nici eu, dar am căutat, am căutat, am căutat până m-am lămurit. Într-un context foarte clar, Kogălniceanu – eu sunt editoarea lui Kogălniceanu, am scos nouă volume masive din oratoria lui -, discutând relațiile cu Imperiul Otoman, spune „da’ ce, noi suntem Botanibeiu’ turcilor?”. Mi-a trebuit mult să mă lămuresc că Botany Bay era o colonie concentraționară englezească, în Australia; care, prin extensie, însemna un loc de exil.

Să știți că ai o mare satisfacție dacă reușești să descifrezi asemenea cuvinte!

Cum au influențat noile tehnologii activitatea aceasta de editare?

N-aș vrea să vă dau răspunsul pe care vi-l dă orice om bătrân: „Vai, e o nenorocire! Internetul este o catastrofă.” Trebuie să vă fac acum o confesiune. Până mai acum doi-trei ani, reticentă la a folosi computerul – și am băgat de seamă că reticența asta e proprie generației mele – trimiteam articolele bătute la mașină.

Eram absolut desuetă, cine mai bătea la mașină?! Cei din redacție – foarte drăguți, foarte binevoitori – mi-au spus: „Ne este foarte greu. Dumneavoastră veniți cu acest text bătut la mașină, noi pe urmă tre’ să-l vârâm în computer… Vă rugăm, pentru numele lui Dumnezeu, învățați să lucrați la computer!”

Bărbatul meu, foarte îndatoritor, mi-a cumpărat acum 20 de ani un computer performant; iar eu, ca să marchez disprețul pentru acest instrument, i-am pus deasupra un șervețel. Și stătea acolo ca o mobilă frumoasă. Bărbatu-miu, când a văzut că mă uit la el o dată, de două ori, de șapte ori, mi-a zis: „Să știi că ți-l vând.” Și-atunci, în fine, l-am deschis și m-am făcut că lucrez… Sigur că a trecut faza asta și acum am intrat și eu în rândul tuturor.

Dar, revenind la întrebare, eu pun textele în computer și le trimit mai departe; primesc mesagii și transmit mesagii. Dar aș defini existența computerelor în viața noastră – care este o realitate, pe care n-o mai putem împiedica -, un îndemn la superficialitate.

Pentru că în locul unei învățări sistematice a ceva – tehnica fotografică, medicina, farmacia – mă uit pe google. Dacă mă doare spatele, dau căutare după „spinare bolnavă” și găsesc tot felul de explicații și, în dreptul explicației, găsesc și medicamentul; îl iau și sunt fericit. Dar, de fapt, boala mea e cu totul alta. Prin extensie, vă rog să mă credeți că lucrul ăsta este foarte valabil și pentru domeniul istoriei.

Noi, istoricii, suntem percepuți ca niște depozite de date clare: Când a trăit Constantin Brâncoveanu? Când s-a dat lupta de la Lepanto? Când s-a întâmplat nu știu ce?

Deunăzi, vine la mine cineva: „Eforia Spitalelor Civile – puteți să ne spuneți ceva despre ea? Pentru că noi știm că s-a făcut în vremea lui Cuza.” Nu, nu s-a făcut în vremea lui Cuza. Și le explic ce-a fost, adică o administrare comună a spitalelor mari din București.

„Nu, așa scrie pe Internet!” Prin urmare, încet încet, Internetul tinde să devină un fel de Biblie. Numai că cei care hrănesc Internetul nu sunt întotdeauna responsabili. Când am spus unuia și altuia că acest Internet ar trebui controlat, mi s-a răspuns: „Aaa, vreți cenzură!” Nu-i vorba de cenzură, e vorba de un control material asupra unor date.

„Doamnă Filitti, dvs. sunteți Mariana Filitti.”
„Nu, domnule, sunt Georgeta Filitti.”
„Nu, doamnă, vă cheamă Mariana!”
Deci poate să se ajungă până la idioțenia de a-ți contesta numele, că el știe mai bine, tu ești Mariana.

Deci Wikipedia n-ați folosit-o niciodată.

Trebuie folosită, dar – vedeți dumneavoastră – eu vreau, să zicem, niște informații despre eschimoși și despre cultura lor. Fiindcă asta mă distrează, mă amuză. Nu mă pot duce la Barcelona și aș vrea să văd creațiile lui Gaudí. Aș vrea mai multe informații despre Mănăstirea Sf. Ecaterina de la Muntele Sinai. Wikipedia este excelentă! Însă, în momentul în care faci o cercetare foarte serioasă, de factură antropologică, atunci am nevoie de mai multe informații.

Eu am un nepot care este foarte vorbăreț. E aproape la fel de vorbăreț ca și mine. Merg cu el cu mașina și povestește o grămadă de istorii, din domenii foarte diferite. I se întâmplă să abordeze un subiect din domeniul medicinei, deși în spate sunt doi doctori. Dar el vorbește cu o degajare despre eu știu ce tratament, pentru o treabă despre care ăla din spate a scris un manual…

Prin extensie, cred că e tentația multora, astăzi, esta ca, apăsând pe niște taste și uitându-se în acest depozit de informație – mie îmi place să-i spun ,,ladă de gunoi” – să se considere oameni informați. Cum omul e un animal leneș, se ajunge la documentarea pe Internet chiar și în cazul unor lucrări de masterat sau de doctorat.

Ziceați de nepotul care spune istorii. Care e diferența între istorii și Istorie? Există o poveste care le înglobează pe toate celelalte?

Există o poveste, absolut fermecătoare; nu te poți sătura niciodată de ea, pentru că istoria – deși este la trecut, deși oamenii care au animat-o, cu milenii sau cu secole în urmă, nu mai sunt – are această însușire de-a dezvălui veșnic lucruri noi.

Dintr-o dată, apare într-o casă, un jurnal. Ca cel al Irinei Procopiu, despre care vă spuneam, și în care descoperi ceva foarte interesant, ceva ce numai ea putea să știe; sau partenerul ei dialog, care nu și-a consemnat în scris lucrurile acestea. Ea era o mare melomană și foarte bună prietenă cu Enescu. Se ducea toată ziua în vizită la ei, la Enescu și la Maruca, și sunt discuții pe teme muzicale între cei doi.

Enescu îi povestește niște lucruri: cum a cântat prima dată la 9 ani la Viena, cum a fost primirea de la Roma… În plin Război Mondial – noi eram de partea nemților -, englezii, la BBC, în 1942, au o emisiune întreagă, într-o seară, consacrată lui George Enescu, marele muzician român, din tabăra adversă. Iată micile informații care configurează, mai frumos, mai nuanțat, o mare personalitate.

Simplificând, am putea spune că meseria de istoric înseamnă scoaterea la iveală a unor documente, asimilarea informațiilor și producerea unui discurs coerent despre trecut?

Absolut.

Ce înseamnă un discurs onest? Spuneați, într-un interviu, că vreți să fiți cunoscută drept „un istoric onest”.

Trebuie să citești documentele, să nu te repezi asupra unei singure informații. Această coroborare, comparație, cântărire a surselor este o realitate pe care o folosim noi, istoricii, dar și voi, jurnaliștii, care nu vă inspirați dintr-o singură sursă. Singur că sunt și informații de genul ,,Mâine or să fie 12º C”. Nu o să vă apucați să vă uitați acum la toate posturile de televiziune, chiar dacă prognosticul diferă cu un grad sau două, pentru că nu este o informație nemaipomenită.

Dar sunt lucruri grave, de exemplu: la hotarele țării e un incident care poate să genereze o stare conflictuală, de război. Trebuie să verifici. Același lucru este și pentru domeniul istoriei. Ca să restrângem discuția pentru spațiul românesc – mai sunt unele lucruri care continuă să aibă un semn de întrebare. E vorba, de pildă, de asasinarea lui Barbu Catargiu – un prim-ministru al lui Cuza, care a fost împușcat. Cine l-a împușcat? S-au făcut cercetări, s-au scris cărți.

Poate ai șansa ca, într-o casă oarecare, să găsești o mărturie. Ce faci, o folosești imediat? Abia acum începe acel val de adrenalină care se pogoară asupra ta, agresiv, ca să cauți tot felul de mărturii despre persoana care face afirmația; poa’ să fie un nebun; poa’ să fi fost un tip care a trecut pe acolo; poate să fie o persoană care a preluat mărturia asasinului. Deci ai de cercetat… încât nu șomezi. Dar asta înseamnă să-ți iubești meseria.

Eu consider că sunt onestă dacă spun că, în timpul Primului Război Mondial și înainte, și după, un rol esențial în ducerea războiului, în organizarea României interbelice, l-a avut familia Brătianu. Dar, în același timp, sunt obligată – tocmai în virtutea acestei onestități – să văd și lipsurile din acest răstimp: faptul că au încurajat corupția, că legile s-au tot modificat în funcție de interese foarte personale; existau foarte multe „ordonanțe date cu dedicație”, adică măsuri luate de guvern în folosul câtorva persoane – lucrul acesta se întâmpla și atunci…

Socot că sunt un autor onest dacă relev lucrul acesta și nu mă apuc să fac un soi de înfățișare laudativă, de tămâiere a cutăruia sau a cutăruia.

Poate că forma cea mai aberantă de cădelnițare s-a petrecut în sistemul totalitar. De ce? Pentru că comuniștii aveau nevoie să se spună că ei au făcut totul.

E important ca discursul dvs. onest să fie și atractiv? Mă gândesc la prelegerile pe care le țineți la Fundația Calea Victoriei.

Nu e important, este definitoriu. Este singura șansă de rezistență. Deunăzi, un adorabil matematician, Solomon Marcus, vorbea foarte stăruitor despre paralela dintre actor și profesor. Dacă sunt plictisită, dacă mă doare spatele, dacă mi-am lăsat acasă copiii bolnavi, dacă și-a rupt piciorul cățelul… publicul meu n-are de ce să fie interesat de toate poveștile astea.

Eu trebuie să-mi pregătesc discursul și să-mi atrag publicul nu prin ,,ce grozavă e doamna Filitti”, ci prin ceea ce spun. Căci, încet încet, chipul meu se șterge; dar informația rămâne. Iar oamenii vin și-mi spun, după conferințe: „Acum am înțeles mai bine faptul că s-au întâmplat asta și asta.”

De exemplu, la 1821, a fost o situație imposibilă: Tudor Vladimirescu avea un program de luptă, Alexandru Ipsilanti avea alt program și, între ei, povestea s-a tranșat sângeros. Ipsilanti l-a ucis pe Vladimirescu. De ce? Care au fost motivațiile unuia, care au fost motivațiile celuilalt? Cine a avut dreptate? Amândoi au avut dreptate; dar ei urmau scopuri diferite.

Or, toată această explicație pe care o dai despre un eveniment îi obligă pe oameni să gândească. Efortul tău trebuie să-l îndrepți spre o gândire pozitivă, constructivă. Nu să aprinzi ura, dușmănia, să zică lumea: „Uite, ai dracului!”

Dumneavoastră, în calitate de cercetător, de „șoarece de bibliotecă”, ați scris multe lucrări destinate unor cunoscători într-ale istoriei. Cum v-a venit ideea comunicării cu un public nespecialist?

La Fundația Calea Victoriei e un grup de tinere femei care are o privire pozitivă asupra societății. Asta a făcut-o pe președintă, Sandra Ecobescu, să mă găsească după o carte. Eu sunt o mare fană a istoriei Bucureștilor și am scris o carte care se cheamă „Călătorie în timp prin București”. A fost o joacă – dacă vreți -, un dialog între un virtual vizitator al orașului și un Cicerone. Sandra, citind-o, s-a gândit s-o cunoască pe autoare, să vadă ce dă din ea (ca să mă exprim neacademic). (râde) Și așa am început noi să colaborăm.

Nu vă ascund că succesul n-a venit de la început. Dar fundația are această virtute pe care puține creații instituționale o au acum, după 1989, și-anume răbdarea de a crește, de a evolua. Oamenii sunt dispuși foarte repede să dea tunuri. „Am o idee, fac o gogoșerie. Și vreau în trei săptămâni să devin milionar.” Nu merge treaba.

Ce părere aveți despre tendința multor bătrâni de a idealiza trecutul? „Pe vremea mea…”

Aici trebuie să fim puțini înțelepți. „Pe vremea mea era foarte bine”. Era și… nu era. Dar era un lucru esențial, pe care vi-l pot spune în calitate de om bătrân. Pe vremea mea, adică acum 40-50 de ani, eram o femeie tânără, foarte mobilă, căreia i se făcea curte, care era admirată, prețuită, și care se simțea foarte bine. Când intra într-un spațiu, lumea se binedispunea și-i adresa cuvinte plăcute; era foarte lesne să devii puțin înfumurată. S-a întâmplat cu foarte mulți oameni. Pentru că erau băgați în seamă.

În vreme ce acum, în spațiul românesc mai mult decât în altă parte (dacă ați călătorit în Ocident, v-ați dat seama chiar din peisajul străzii de această realitate; în Țările Nordice, în Anglia, în Germania respectul pentru omul în vârstă este desăvârșit), mârlănia față de bătrâni ne-a caracterizat întotdeauna. „Hai, mamaie, mișcă-te!” Nu-ți face plăcere să auzi asta când te urci mai greu în autobuz.

Și-atunci această nostalgie este și nu este justificată. Pe de altă parte, voi, tinerii, dacă stați să vă gândiți onest – sine ira et studio, adică fără patimă -, trebuie să acceptați că, odinioară (iar eu sunt una din persoanele care vi-l prezintă, vi-l înfățișează pe acest odinioară), avea câteva lucruri care nu pot să nu-ți placă. Începând de la felul cuviincios în care se îmbrăcau oamenii. Nu numai cuviincios, dar era și frumos.

Nu poți să pledezi astăzi, în 2014, să te îmbraci ca acum 100 de ani. Adică o rochie de dantelă superbă, după ce ți-ai pus un corset care te face să leșini; o pălărie splendidă, un lornion pus pe un lanț de aur, care atârnă la nivelul genunchiului și pe care îl aduci la nivelul ochiului (ca să fii cochetă, să nu se vadă că ești mioapă). Era o grijă teribilă să nu te bată soarele, pentru că era vremea când a fi bronzat era atributul țărăncilor.

Sigur că astăzi ne vine să râdem, pentru că lucrurile s-au schimbat foarte mult. Și nu toate schimbările au fost negative. S-a renunțat la această paloare stupidă, lumea se bronzează. Trupuri frumoase au fost și vor fi totdeauna. Dar trebuie măsură. Or, măsura a dispărut.

Pentru că plaja românească, de pildă, a devenit un fel de viermuială unde slabi și grași, urâți și frumoși, spălați și nespălați sunt învălmășiți. Și, deasupra tuturor – o muzică infernală. Adică litoralul românesc este departe de ceea ce ar trebui să fie. Lucrurile acestea – când ești victima lor – nu pot să nu te facă nostalgic, să te întrebi: „Stai, cum era atunci?”

Dar nici acel atunci n-a fost totdeauna roz. Sunt foarte multe lucruri negative și-n trecutul nostru. Am să vă dau doar un exemplu: urmărirea igienei nu este o practică generală; a fost o vreme îndelungată când lumea nu se spăla. O măsură luată de un primar bucureștean care a însemnat un adevărat scandal a fost ștergerea cu alcool a briciului (practicanții meseriei, bărbierii, au amenințat cu greva). Primarul se numea Pake-Protopopescu.

Ani de zile, noi am avut un procent foarte mare de bolnavi de TBC și de sifilis; cel din urmă se putea transmite și prin briciurile infectate. Acum vă vine să râdeți, pentru că – de obicei – bărbații se bărbieresc acasă, au Gillette… (nu știu ce-i lipsește unei lame Gillette; când vezi reclamele, ai impresia că poate scrie și un tratat de filozofie!)

Când v-ați căsătorit cu Manole Filitti, ați intrat într-o familie de boieri. Simplificând, ce însemna să fii boier pe vremea aceea?

O să vă decepționez. Și acum nu mă refer la viața pe care am dus-o eu cu Manole Filitti, căci ne-am căsătorit relativ târziu, în 1985. Dar, în genere, viața boierimii române a avut o proiecție, în istoria ulterioară a noastră, care nu e totdeauna foarte aproape de adevăr.

De ce? Precumpănitoare a fost această propagandă comunistă; și această invidie omenească, firească, naturală, că oamenii ăștia au totul, că petrec nebunește, că aruncă cu banii la masa de joc și că nu fac nimic. Sunt de acord că au fost destul de mulți boieri care și-au irosit averile. Dar au fost și foarte mulți care și-au înțeles menirea și anume, ajungând la o situație socială deosebită, au mers pe un principiu – au primit mult de la societate și sunt obligați să restituie și mai mult.

Așa se face că, în urma lor, au rămas cărți bine scrise, construcții grandioase, așezăminte de binefacere, a rămas un bun renume al României (în cazul în care au fost diplomați). Și mai e un lucru asupra căruia niciodată nu insistăm îndeajuns: boierii sunt cei care au făcut legătura spațiului românesc cu Occidentul.

Poate la fel de interesantă este viața într-o familie boierească – și aici sunt obligată să mă obiectivez – după venirea comunismului.

De ce?

Pentru că averea s-a dus, proeminența socială nu mai există; mai rămân câteva urme – sub forma unor obiecte frumoase – prin casă, și acelea foarte puține. Pentru că, în răstimpul comunist, majoritatea reprezentanților boierimii, după ce au ieșit din închisoare, n-au mai fost primiți în servicii corespunzătoare pregătirii lor.

Și-au trebuit să aibă niște servicii de genul ajutor de contabil, portar, topometru, vânzător, femeie de serviciu, vopsitor de calorifere. (La fiecare meserie pe care am înșirat-o, am avut în minte și un nume de boier care a practicat-o.)

Și-atunci avem o casă în care se urmează niște reguli – de viață normală, de dinainte de război -, adaptate la puținătatea mijloacelor contemporane. (Pare ciudat pentru voi, tinerii, care mâncați un sendviș pe drum sau intrați într-un McDonald’ și haliți rapid ceva.) Cu o virtute de metronom, ora mesei, în acele case boierești, avea ceva religios în ea.

Ne așezam la masă, chiar dacă alimentele îngurgitate era foarte modeste (că nu se găseau, că erau pe cartelă – trec peste asta). Masa, ca atare, era o ceremonie. Și mai era ceva: niciodată nu-și permite un boier să iasă din casă în halat de zenana. Sau să-ți pună brâncile pe fereastră, să vorbească cu țața Leana de peste drum. Nu există așa ceva. Cât am fost măritată cu Manole Filitti, n-a ieșit niciodată în curte îmbrăcat sumar, decât cel mult în trening, ca să facă gimnastică. Nu exista să sune cineva la ușă și să te duci în pijama să dai drumul. Nu era de conceput așa ceva!

Prin urmare, era o anume rigoare în comportament. O să ziceți „Bon, dar lucrurile au evoluat.”
E-adevărat. Dar sunt câteva trăsături care trebuie păstrate. Și știți unde și-au dat măsura educației acești boeri? În pușcărie. Lumea asta, altfel educată, a știut să facă față pușcăriei care, în spațiul românesc, a fost foarte foarte dură; o zdrobire fizică și psihică a oamenilor (nu discut acum motivația – că pe drept sau pe nedrept).

Lipsa totală de educație de care s-au bucurat căpeteniile comuniste s-a văzut după Revoluție, când au fost arestate câteva zeci. Poate că numele cel mai sonor este Ștefan Andrei, ministru de externe, socotit mare intelectual, mare savant, mare colecționar de cărți. Ăsta n-a încetat nicio clipă, cât a avut suflet în el, să se vaite, să se vaite, să se vaite. Și pușcăria lui Ștefan Andrei nu s-a comparat, de pildă, cu pușcăria soțului meu.

Revenind la întrebarea despre cum e să trăiești într-o casă boierească, aș spune că e foarte bine. Ești înconjurat de lucruri frumoase, ai încontinuu niște pilde de urmat și, dacă gândești asupra lor, până la urmă ai o stare de bine, care te face puternic.

Autenticul boier înseamnă un om afabil, conștient de valoarea lui și a familiei sale, care a avut șansa să primească foarte mult – în primul rând, o educație îngrijită – și, în momentul maturității, se simte dator să reverse cunoștințele și capacitatea lui spre binele societății.

Dumneavoastră sunteți o optimistă. Credeți că noii îmbogățiți din ziua de azi vor avea rigorile intelectuale și morale ale boierilor de altădată?

Știți, în genere, mă descurc când mi se pun întrebări. Dar nu vă ascund că, de data asta, cu tot optimismul meu și cu toată privirea obiectivă în urmă, asupra istoriei și asupra evoluției acestor îmbogățiți…

Îmbogățiți ăștia sunt o realitate istorică. Să nu vă imaginați că niște cavaleri din epoca Cruciadelor erau niște domni impecabili, vorbind o franceză perfectă, curați, dichisiți, curtenitori față de femei. Erau niște nespălați, niște bețivani, niște scandalagii cu orice preț; se duceau să elibereze Sfântul Mormânt dintr-o aventură – de cele mai multe ori – neghioabă.

Dar, din timpul lor, a rămas o producție – literatura cavalerească – absolut fermecătoare. Sigur că noi, ca o reacție de apărare și din această nostalgie asupra trecutului, îi percepem ca fiind extraordinari. Îmbogățiții de război sunt o realitate. Și nu numai de război, de niște oportunități.

Ce-l caracterizează pe un nou îmbogățit? Lipsa de scrupule. Așa s-a întâmplat și după Primul Război Mondial, când s-a ridicat o adevărată pleavă, nu degeaba se spune „la vreme de furtună, pleava se ridică în sus”. Marea îmbogățire atunci s-a făcut prin preschimbarea de monede. Aduceau ruble cu sacii, pe care statul român îi schimba.

După al Doilea Război Mondial, îmbogățiții au fost de altă factură, nu în urma unor tranzacții, ci în urma practicării unei ideologii. Asta a făcut să apară foarte curând așa-numiții „golden boys” – copiii de nomenclaturiști care n-au fost educați aici, ci în străinătate. Și-atunci un Adrian Năstase nu-și face studiile în România. Un Valentin Ceaușescu – nici el. Ca să dau doar două exemple.

Și-acum, toți oamenii care au bani, care sunt foarte vocali, își scot copiii în străinătate. Dar e foarte mare întrebarea dacă acești copii vor ajunge adevărate caractere. Fiindcă eu nu văd copiii unui Cristi Borcea, trăitori la Miami, într-o școală foarte riguroasă, în care să învețe o meserie. Cred că foarte repede se vor îndrepta spre lucruri facile, spre surse de venit ușor de obținut și nu vor constitui un capital spiritual interesant pentru societatea românească.
Dar nu putem generaliza.

Există o anume relaxare sau detașare pe care v-o furnizează meseria de istoric?

Acum să nu vă gândiți că sunt o Sfânta Tereza care vede doar ce e frumos… Să nu credeți că rămân imună la niște lucruri care sunt scandaloase, după părerea mea.

Nefăcând niciun fel de politică, nu trebuie să-i cruți pe ăia sau pe ăilalți. Când vezi găunoșenia unei afirmații, când vezi interesele unui grup întreg… această rușine națională pe care o trăim acum cu legea amnistierii, cu absolvirea de vină a parlamentarilor! Este o notă sub 5 pentru mentalitatea românească contemporană. Implicit, știți ce înseamnă legea asta? Se socot toți vinovați.

Am citit că marea dumneavoastră dragoste „istorică” a fost Mihail Kogălniceanu. Vă rog să încercați să rezumați fascinația pentru acest personaj în trei fraze.

Kogălniceanu a fost un creator, un ctitor. A trăit din plin. A fost un mare și incorigibil patriot.

Acum, lăsați-mă să detaliez puțin aceste fraze trunchiate:

Este omul căreia țara îi datorează acte esențiale, începând din 1848, până în 1891, când moare. Sute de pagini de texte legislative i se datorează (el avea studii de Drept, făcute în Germania). Numai pentru reforma agrară din 1864 – care, în fond, este creația lui – a redactat 2000 de circulare. De ce? Pentru că – ăsta e blestemul României – când faci o lege, pe urmă încep s-o interpreteze, apar regulamentele, scutirile, complicațiile.

Până în ultimele zile de viață, omul ăsta n-a lenevit: a fost politician, arendaș, proprietar de fabrică, diplomat, ziarist, scriitor. În cea mai mare parte a vieții sale, Kogălniceanu a făcut lucruri bune.

Ideea pe care eu o am și pe care cred că a avut-o și Kogălniceanu e că în fiecare clipă în care trăiești, se uită Dumnezeu la tine. Nu sta degeaba! Dacă faci, să faci un lucru bun!

Mai e ceva care s-ar putea să vă stârnească mirarea. Kogălniceanu este omul care trăiește din plin. Cu alte cuvinte, are o nevastă, dar are și foarte multe aventuri. Eu cred că aceste aventuri i-au dat apetența pentru viață, buna dispoziție, curiozitatea care l-a stăpânit tot timpul și acest optimism fără de care nu poți să trăiești.

O să vă spun ceva foarte eretic: Sunt convinsă că, dacă Ceaușescu ar fi dus o viață normală de bărbat – ai o nevastă acasă, pe care o respecți ș.a.m.d., dar inima ta palpită și pentru altcineva și poți să stabilești o legătură mai sus de centură – cred că lucrurile ar fi evoluat puțin altfel. Faptul că el n-a avut ca pildă de feminitate decât o femeie mai mult sau mai puțin neghioabă, lipsită de fantezie și rea peste măsură, a dus la distrugerile absolut nejustificate la care am asistat.

Revenind la Kogălniceanu, el s-a luptat ca un leu pentru România. Nu poți să nu fii emoționat citind discursul pe care l-a rostit, în 1878, la Berlin, în fața Congresului care decidea, dupa faimosul Război de Independență (un război ruso-turc în care intervenim și noi și în urma căruia căpătăm independența, dar pierdem Basarabia).

E un discurs de pledoarie pentru acest pământ românesc – o piesă care ar trebui să se afle pe pupitrele școlarilor. O să spuneți: „Bun, dar patriotismul este astăzi un lucru depășit. Noi suntem cetățeni europeni!” Nu se poate. Ideea asta a identității trebuie sădită în fiecare dintre noi, pentru că ne facem să fim mai puternici. Fără ea, riscăm să ne dizolvăm.

Ce persoană contemporană credeți că are potențialul de a deveni un mare personaj istoric, despre care să se vorbească peste ani așa cum vorbiți dvs. despre Kogălniceanu?

La noi, cu tot optimismul meu și cu toată prețuirea mea pentru acest conglomerat care se numește poporul român, n-aș cauționa nicio persoană. Reținerea mea cred că e determinată de prestația nemulțumitoare a majorității oamenilor din prim-planul societății. Nu văd, peste o sută de ani, câte nume vor rămâne, în afara celor a câțiva scriitori… Poate vor fi specialiști din domeniul tehnic care se vor fi desțărat până atunci și despre care puțini își vor mai aminti că sunt români.

Ca să încheiem într-o notă locală, în spiritul conferințelor pe care la țineți la Fundația Calea Victoriei: Bucureștiul vi se pare un oraș frumos?

Când te uiți la cioară, cum își iubește puiul, rămâi uimit; că puiul e urât, ca și cioara. Eu sunt bucureșteancă. Într-o vreme, mergeam pe jos de la Cimitirul Bellu, până în Băneasa. Cu ochii minții, revăd un oraș liniștit, mai curat, mai păstrător al unor urme ale trecutului.

Mă duceam, cu primul meu soț, în niște locuri care azi au devenit de-o vulgaritate de poți să te sinucizi acolo, în fața lor. E vorba de centrul vechi al orașului, unde erau tuneluri de kilometri întregi, boltite splendid – toate fostele hanuri: Șerban Vodă, Constantin Vodă, Zlătari. Era o fericire să te plimbi acolo, pentru că puteai să visezi. Îl vedeai desprins dintr-un cadru pe Vlad Țepeș, trecea și Constantin Brâncoveanu cu familia lui, mai încolo aveai impresia că aleargă un turc sau că sunt greci care mișună să schimbe bani. Toate astea au dispărut acum. S-au blocat cu betoane, cu mizerii, s-au făcut săli de restaurant… nu s-a refăcut absolut nimic cu respectul elementului istoric.

Al doilea soț, Manole Filitti, era un iubitor necondiționat al orașului. Toată lumea îi spunea ,,uite ce se întâmplă colo și colo!”, iar el răspundea ,,știu, dar mie îmi place orașul”. „Dar uite că e desfundat, n-ai zece metri de drum, trebuie să mergi ca porcul, cu râtul în jos, ca să nu-ți rupi gâtul.” – erau vorbele lui Neagu Djuvara. La care Manole rămânea impasibil: „Eu iubesc orașul”. Și-atunci, dragostea lui pentru oraș, conjugată cu dragostea mea pentru oraș, făcea ca în casa noastră, din Icoanei nr. 14, să fie o permanentă sărbătorire a orașului.

În momentul de față, eu continui – cu cerbicie, cu disperare – să iubesc acest loc; dar cred că-l iubesc în zadar, pentru că nu se întâmplă nimic de natură să ne calmeze, să ne liniștească, să rămânem zâmbitori, să avem motive să rămânem în București…

Foto: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)