ATENŢIE, RULEAZĂ! În curând, pe marile noastre ecrane, „Camera obscura”, un documentar-eveniment despre cinecluburile din anii comunismului. Un film de Gheorghe Preda.
Un articol de Andrei Crăciun|16 decembrie 2016
Scumpe maestre Gheorghe Preda, de unde până unde ideea acestui documentar despre cinecluburi? Cum şi de ce?
N-am avut eu idea. Ea apartine lui Liviu Marghidan operatorul şi producătorul filmului care m-a sunat într-o noapte şi mi-a zis: hai să facem un film despre oamenii ăştia. Eu am fost extrem de sceptic la început pentru că mi-era clar că e improbabil să-i găsim, şi chiar dacă i-am fi găsit, mi se părea imposibil să recuperăm filmele făcute de ei. Dar Liviu avînd o răbdare inimaginabilă i-a găsit treptat treptat, şi am filmat astfel în 9 oraşe, cu 35 de oameni. Tăind un film de o oră şi jumătate din 38 de ore de material filmat.
Aţi fost şi dumneavoastră, şi iertaţi-mă că astfel vă fac mai cunoscută etatea, membru al unui cine-club?
Nu, n-am fost. Filmul e doar o arheologie sentimentală.
Unde şi când se va putea vedea „Camera obscura”?
Filmul are premiera la Timişoara duminic,ă 18 decembrie, la ora 19.00, la Sala 2 a Teatrului Naţional şi la Bucureşti, marţi, 20 decembrie, la ora 19.00, la Cinemateca Română, sala Eforie, unde va mai rula şi pe 21 si 22 decembrie. Va fi proiectat de asemenea la Institutul Francez din Bucureşti pe data de 11 şi 12 ianuarie.
ÎN CINECLUBURI S-A FĂCUT ARTĂ
Eu l-am văzut, căci mi-aţi dat îngăduinţa să îl văd înaintea spectatorilor, şi sunt în măsură să confirm că e deosebit, atât melancolic, cât şi brutal în final, dar spune-le un pic şi cititorilor noştri despre ce e vorba. De ce să vină să îl vadă? Ia în considerare că unii sunt atât de tineri încât habar n-au ce a însemnat un cine-club.
Hai să ne imaginăm o mică distopie care s-ar întîmpla în zilele noastre. În primul rând să presupunem că ne arde rău la ficaţi pasiunea pentru film. Nu există iPhoane, nu putem să ne pozăm cu iubi în Bamboo, căci nu există Bamboo, nu există calculatoare, că nu s-au inventat încă, şi oricum, chiar dacă se vor fi inventat, ţara e suficient de retardă să nu fi ajuns până aici. De net nu mai vorbim, că deja e prea mult. Carevasăzică nu avem unde ne pune poza în care îngurgităm sarmaua de Crăciun sau ne botezăm copilul deja obez la Sfântul Elefterie. Nu am terminat regia la UNATC, care oricum a fost şi a rămas o şcoală proastă şi inutilă, unde la specialitatea asta sunt pe an 6 locuri pe care intră obligatoriu fii şi fiice de securişti & nomenklaturişti. Deci nu aveam cum face filme pentru marile ecrane.
De televiziune nici nu poate fi vorba, pentru simplul motiv că ea emite pe zi doar două ore de program despre un cizmar şi o tăntică. Am uitat să precizez, trăim într-o dictatură feroce, unde aproape că trăim cu aer, timpuri în care o roată de cascaval poate deveni Mecca spre care te-mpinge credinţa. Şi totuşi ne presează interior consecvenţa asta (deşi se spune că numai boul e consecvent) să facem naibii cumva să vadă contemporanii nostri pe un ecran un film scurt făcut de noi. Că de unde bani de film lung? Şi atunci ce facem? Căutăm un cineclub. Nu-l găsim pe google că nu există aşa ceva, şi oricum nu ai de pe ce taste să-l cauţi. Din vorbă în vorbă aflăm că există unul pe la vreo mare întreprindere, universitate sau casă de cultură. Te duci, dai bună ziua, le explici câte ceva despre pasiunea ta, şi dacă prezinţi garanţii de seriozitate acolo, ţi se dau 5,6 bobine de film pe 8 sau 16 milimetri, şi ţi se cere să faci un film “pe linie”. Adică unul de protecţia muncii, sau altul despre vizita tovarăşului, sau încă unul despre muncitorul sau studentul exemplar Ionescu. Le faci, nu zici nu, dar ai grijă să economisesti vreo 2 bobine cu gânduri mari. Că deja ştii de Polanski, Fellini, Bergman sau Tarkovski de la cinematecă sau de pe casete VHS pe care le vezi noaptea clandestin la vecinul care “dă” video.
Şi vrei în mic, în vreun fel, să semeni cu ei. Ce dacă îţi plac de mori picturile de pe tavanul Capelei Sixtine? Te împiedică cineva să faci ceva cam la fel pe o foaie de hârtie A1? Nu. Intenţia şi erudiţia se văd, pasiunea şi talentul nativ la fel, acuma nu ne luam dintr-atât, încât să credem că doar dimensiunea face diferenţa…
Revin la filmul de suflet. Developezi ce ai filmat într-un tanc de developare la cineclub sau acasă în baie, pe întuneric. Usuci filmul proaspăt developat pe holul apartamentului sau pe fereastra trenului, dacă mergi spre vreun festival de profil, îl montezi pe o chestie miniaturală de zici că e un microscop şi apoi îl proiectezi alături de alte filme făcute de colegii tăi în sala casei de cultură a întreprinderii, unde vine toată lumea de acolo să se vadă pe ecran. Atmosfera este festivă, chiar dacă filmele proiectate se rup destul de des, toată lumea participă cu entuziasm, iar bucuria pluteşte în aer ca o boare primăvăratecă. Dacă eşti îndrăzneţ şi ai talent, faci un film foarte personal. Vine un tovarăş de la securitate sau de la partid (am uitat din nou să precizez că există un singur partid, la fel de imbecil ca PNL-ul de azi, spre exemplu), îţi cere să schimbi asta sau cealaltă, te ameninţă dacă nu te supui, tu mai scoţi câte ceva, dar nu prea mult, şi pînă la urmă faci ceva care te exprimă. Faci artă totuşi, nu mă feresc de acest cuvânt greu.
Cum nu ai unde stoca această bijuterie, îl ţii în nişte cutii la fabrică sau la tine acasă în debara. N-ai cum să-l pui pe dvd, căci dvd-ul, de asemeni, nu există încă. Îl mai arăţi în vreo seară prietenilor acasă, pe un cearşaf întins pe perete proiectat de un aparat argintiu care are ceva medical în lucirea metalului din care e alcătuit. Aparatul toarce molcom şi linistitor. Muzica o pui oarecum sincron cu curgerea filmului folosind Maiakul rusesc pe care îl cumperi cu bani de la CAR. Şi la un moment dat peste 40 de ani când tu esti demult pensionar, vine un tip furios de felul lui, şi cam capsat aşa, de cât de idioată e ţara în care trăieşte, care vrea să facă un film despre tine şi ceilalţi ca tine. Şi despre filmele pe care le făceaţi odinioară. Îţi activează madlena interioară.
Pe lângă amintiri care te invadeză brusc, se activează şi melancolia mirosurilor tale. Cea a acetonei cu care lipeai filmele, a trenurilor cu care călătoreai noaptea spre festivaluri, a şpanului care te invada pretutindeni unde filmai în fabrici, a rufelor proaspăt spălate de nevastă, pe care nu le putea întinde pe firele din baie pentru că ele sunt sufocate de metri de peliculă care stă la uscat. Si încerci din tot sufletul să-l ajuţi pe omul care vrea să facă un film despre tine şi despre pasiunea voastră. Nu e frumos? Nu e poezie?
Este, sigur că este. Spune-mi, maestre drag, ce a fost cel mai greu în realizarea documentarului?
Cel mai greu a fost să-i găsim pe oamenii ăştia şi să-i convingem că ce vrem să facem e un film serios. Pentru că toată lumea mă întreba, dar de le ce televiziune sunteţi? Şi eu răspundeam – de la nici o televiziune, uitaţi aşa şi aşa, vrem să facem asta şi asta. Şi treptat povestea le plăcea (sunt un bun povestitor), dânşii se deschideau, ne povesteau la rândul lor cum a fost, se mobilizau, îşi aminteau că mai au pe undeva prin vreo agendă numărul vreunui coleg interesant din celalalt capăt al ţării, care poate mai trăieşte şi care poate mai are vreun film pe acasă, şi tot asa, lucrurile au început să se lege… Şi, treptat, am cunoscut oameni extrem de pasionaţi, care vorbeau despre filmele lor la modul atât de devotat şi de emoţional încât îţi transmiteau şi ţie emoţia asta. Şi tu, care vii dintr-o junglă a lumii filmului românesc, în care toată lumea în vreun fel sau altul fură pe toată lumea, esti derutat. Şi te întrebi: băi ce-i cu normalitatea asta? Unde am trăit până acum? Şi de ce am acceptat să trăiesc aşa cum am trăit? Cum de-au reuşit ei, să fie şi să rămână cumva puri şi neîntinaţi şi să facă filmele astea? Unele fiind fără nicio exagerare mici capodopere, făcute doar de amorul artei. Lucrând fără niciun câştig material, scoţând de zeci de ori bani din buzunar, poate neinvitându-şi nevasta în oraş de 8 martie, să aibă bani să mai cumpere 3 bobine de film.
Ţi-ar fi plăcut să fii dumneata autorul vreunuia dintre filmele realizate în cine-club-urile de altădată şi care se regăsesc acum în documentarul dumitale? În care?
Toate mi-au plăcut şi emoţionat într-un fel sau altul. Dar sunt invidios de-a dreptul pe filmele domnului Iosif Costinaş, Dumnezeu să-l ierte. Dânsul a făcut filme la Cineclubul CFR de la Timişoara. Şi m-aş mîndri foarte tare dacă ar fi ale mele.
Ce aşteptări ai de la acest film? Ce destin ai vrea să aibă?
Un film românesc rămane puţin pe ecrane, din raţiuni comerciale. Un documentar românesc rămâne şi mai puţin pe ecrane, din raţiuni de plictiseală.
Marele public normal (nu punem în folderul ăsta familia cineastului, corul de admiratori, foste, actuale sau posibile iubite, critici de doi lei cu care regizorul stă la un şpriţ plictisitor de vară, doar o scrie ăla un articol minuscul despre film în reviste care se difuzează gratuit prin cârciumi de cartier, şi asa zisul public de festival care oricum şi aprioric strâmbă din nas superior la orice film văzut) asociază de regulă documentarul românesc cu ceva lung şi plictisitor în care niste domni vorbesc muuuult şi bine. Pe sub imagini cam ioc. Eu însă, spre deosebire de ei, am vrut să fac un film vioi şi cam discoveryst aşa, cumva. Drept pentru care colegi din branşă, intelectuali subţiri vezi bine, mă întrebau: ce băăăăăă, vrei un film ca la Discovery? De parcă asta era o ruşine. Şi eu ziceam cam da. (Pentru că acolo dacă filmul este despre un capac de canalizare, mă uit hipnotizat fără să mişc în front zicându-mi: băi frate, mişto capac. Nu m-am gândit până acum ce cool poate fi).
Ei ascultau miraţi, pentru că probabil aşteptau de la mine un film de artă. Genul ăla de film în care buşteanul alunecă pe un jgheab din vârful dealului, filmat într-un singur cadru de 15 minute minim, pentru a suprinde poezia metafizicii buşteanului. Şi eu le spuneam, şi-ţi spun şi ţie iată, am vrut să fac un film viu si ritmat la care să se uite cu plăcere, fără să mişte în scaun şi un om trecut de 50 de ani, şi un hipster novice.
POEZIA TIMPULUI CARE TRECE
La ce proiecte cinematografice lucrezi în prezent, maestre drag? Pe când un Oscar pentru Gheorghe Preda?
Filmez la lungmetrajul Zoosophia, un film omnibus compus din 4 scurtmetraje fiecare avînd ca personaj principal un animal. Văcuţa Cecilia, vulpea Ileana, păunul Aleodor şi un câine fără nume, că în film apare doar lătratul, sînt personajele sperăm provocatoare ale acestei producţii.
În paralel am cîştigat bursa de pre-producţie a Festivalului Filmului de la Montpellier din Franţa pentru următorul meu proiect de lungmetraj intitulat Bulevardul Babel. La care căutăm în continuare alţi finanţatori. Şi ca să-ţi răspund la a doua parte a întrebării, un film românesc nu prea poate intra în calculele Oscarului din start, din raţiuni de business. Aşa că, mi-am scos definitiv asta din cap. Dar într-o noapte cînd nu puteam dormi (sînt un insomniac profesionist) am conceput o variantă scurtă şi percutantă de discurs pentru Festivalul de film de la Cannes când va să fie. Care se ştie că e Vaticanul filmului, de acum şi pururi, în veacul vecilor care să vină, amin. Discursul va suna aşa: Merci à la Roumanie qui m’a inspiré, et à la France qu’a systématisé mon inspiration. Acuma dacă discursul îl am clar în cap, mă simt mai uşurat. Aştept cu nerăbdare filmul. Şi premiul. Să pun discursul în spaţiu.
Ce anume din timpul prezent crezi că s-ar putea salva într-un documentar de peste cincizeci de ani?
Spre deosebire de cele trei surori ale lui Cehov care aveau pasionale dramolete în legătură cu ce se va întâmpla peste o sută de ani (raportat la timpul lor), mie îmi e imposibil să-mi imaginez şi ce va fi peste un an. Dacă civilizaţia mai există peste 50 de ani, eventualele filme cred că ar putea salva din prezent poezia timpului care trece…
