Trei sferturi de veac şi-a închinat viaţa în slujba cântecului şi, mai ales, a romanţei, despre care spunea că este cea mai sinceră, cea mai pătimaşă expresie a unei epoci şi a societăţii. Cântecele lui de inimă albastră au făcut duminici de vis din toate zilele săptămânii. Gică Petrescu s-a născut pe 2 aprilie 1915 si s-a stins din viaţă pe 18 iunie 2006.
Un articol de Monica Andrei|1 aprilie 2016
Ne dăm seama de valoarea unor lucruri abia când doar mai pâlpâie în amintirea noastră. Astăzi, puţini se mai întreabă unde sunt sau cum erau cântecele de altădată ce făceau parte din folclorul românesc autentic. Un mare cântăreţ de muzică uşoară şi populară care a cântat alături de orchestrele lăutarilor de odinioară de prin baruri, restaurante, cafenele şi grădini bucureştene a fost Gică Petrescu.
Gică Petrescu a văzut lumina într-o zi de primăvară, în 2 aprilie 1915, în Bucureşti. De la tatăl său, funcţionar la poştă cu studii superioare la Geneva, a moştenit “oroarea de tot ce e difuz, amorf şi grandoman”; de la mama sa, pianistă, a învăţat limba lui Montaigne şi Descartes. Ceasul cu cuc şi gramofonul erau jucăriile preferate, în copilărie, pentru că “le demonta uşor ca să le afle tainele”, apoi mormanul de arcuri ajungea la gunoi.
De mic, ia lecţii de pian sub îndrumarea mamei, apoi cu profesorul Glatiauer, “un neamţ pedant, un ursuz sâcâitor”. Pentru că fredona toată ziua ce-i trecea prin minte, părinţii îi cumpără o chitară. A fost solist vocal în ansamblul folcloric al liceului. Mama sa dorea ca băiatul ei să urmeze avocatura. Lipsa banilor îl determină să se angajeze şi în ansamblul de muzică uşoară al compozitorului Iulian Ghindă. “Decât să ajungi un avocăţel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent ai, iar talentul nu se învaţă în nicio facultate” îl îmbărbătează pe la 16 ani tatăl său, după moartea mamei.
“La 20 de ani virusul muzicii uşoare mi se cuibărise în sânge. Îmi plăcea la nebunie şi doream să învăţ limbi străine, să călătoresc, să cunosc lumea, să mă împrietenesc cu oamenii, să le aflu amintirile, visele, aspiraţiile. Am început să cânt cu sfânta vâlvătaie a diletanţilor şi descoperisem dintr-o dată că romanţa este limba mea maternă. Cântam la ceaiuri dansante, la baluri sau chiar în săli de concert. Publicul descoperise în felul meu de a cânta acea căldură care este sufletul şi limbajul romanţei”.
Primul contract de “diseur” îl semnează cu patronul grădinii restaurant “Princiar” de pe Şoseaua Kiseleff, şi cântă alături de naistul Fănică Luca, un lăutar celebru al vremii care a cântat şi cu Maria Tănase. “Debutul meu de <<gurist>> – cum li se spunea cântăreţilor de local – m-a ajutat să-mi stăpânesc tracul şi să mă familiarizez cu clientela grădinilor de vară. Microfonul avea dimensiunea unei farfurii de ciorbă şi se defecta. Mă foloseam de o pâlnie de tinichea, numită “porta –voce”. Ea îmi amplifica glasul, îndreptându-l într-o singură direcţie. Cântam şi răsuceam capul când într-o parte, când în alta”.
Era iarnă şi crivăţ, când fusese recrutat în armată. Colonelul Ionescu Munte, mare meloman şi pasionat de poezie, îl aude cântând şansonete. Îi permite să cânte la un restaurant din Sinaia, cu specific francez unde veneau oameni cu mulţi bani. De aici devine cunoscut, este solicitat să cânte la Radio, romanţe şi tangouri, alături de Ileana Tănăsescu şi Alexandru Bojescu.
După armată cântă la Teatrul Comic melodiile de succes compuse de N. Kirculescu şi Puiu Maximilian: „Inimă de ce nu vrei să îmbătrâneşti?” „Măi omule, să nu te-nsori, că nu trăieşti de două ori”, joacă în comediile muzicale: “Luna ştie dar nu spune”, „Frate cu dracul”. „Nu-mi dau seama în ce măsură popularitatea e un criteriu al valorii unui artist: mi se cereau autografe, eram invitat peste tot, o firmă de pastă de ghete contra unui onorariu îmi făcea reclamă, un cronicar teatral scria că am chipul unui palavragiu inteligent şi cult, a cărui supremă lege este rezerva delicată a omului civilizat, bunul gust şi eleganţa”.
Printre bombardamente, teatru de revistă şi romanţe
Vuietele sirenelor, răpăieli de bombe, puşti, mitraliere, nervi întinşi la maxim, fiori reci pe şira spinării, ruine fumegând şi Bucureştiul în flăcări. “Trei zile am stat ascuns într-o pivniţă garnisită cu de-ale gurii şi un vinişor de cea mai bună calitate, în spatele bisericii din Popa Nan. Ca să uităm de groaza bombelor, bubuitul exploziilor, huruitul avioanelor”.
Cu vocea şi umorul său devine un actor de teatru de revistă contagios. Joacă prin şcoli, depozite, hambare pline de bucureşteni refugiaţi; cântă romanţe. Avea un tată paralizat pe care trebuia să-l întreţină, așa că făcea o goană dementă între batalion şi cârciumă. „Dimineaţa cu ochii năclăiţi de somn mă prezentam la batalionul din Străuleşti. La cererea comandantului am organizat concursul spectacol cu actorii de la Teatrul “Cărăbuş”. Apariţia lui Tănase la rampă ridica sala în picioare şi aplauzele însoţite de ovaţii durau minute întregi. Eram solicitat să le cânt răniţilor de la Spitalul Elias, Se ştie doar că românul atunci când nu-i ajunge vocabularul, cântă”.
E război şi lumea se înghesuia ca niciodată la spectacole, în restaurante, să asculte revistele zămislite din cenuşa războiului: „Adăpostul Giocondei”, „Costică, Costică fă leapşa mai mică”, “Toarnă cu nori, fără ploi” şi „Gioconda se mărită”. La Teatrul Gioconda, „în cursul repetiţiilor pentru spectacol, nemţii au adormit buştean după obişnuitul lor chef de rom şi bere. Descălţaţi de cizmele lor s-au trezit a doua zi încălţaţi cu opinci româneşti. A fost un hohot de râs în tot Bucureştiul pe care bombardamentele nocturne ale aviaţiei anglo-americane n-au izbutit să-l amuţească”.
Vremea Giocondelor, petrecerile de după război, căsătoria
În 1944, războiul se sfârşeşte; se încheie o epocă, începe alta. “Pe străzi şi prin pieţe lumea cânta, chiuia, dansa, oamenii se îmbrăţişau fără să se cunoască, însufleţiţi de bucuria eliberării. Petrecerile cu dansuri, cântări şi muzică instrumentală s-au ţinut în şir”.
“După Maria Tănase, un nou trubadur al mititeilor, Gică Petrescu, a rupt inima târgului, urcând pe scândura scenei” scrie un cronicar în revista “Cortina”. “Aveam la vârsta aceea neliniştea tineretului de după al II-lea război mondial. Era epoca americanismului la noi, cu baruri, cinematografe, şi spectacole de tot felul” îşi aminteşte cântăreţul, în biografia sa. Vocea sa cu timbrul plăcut vrăjeşte publicul. Cântă în spectacole de teatru de revistă: “Gioconda iubeşte”, „Surâsul Giocondei”, „Gioconda noastră”, „Giocondita” şi are succes. Compune “Bal la Gioconda!”.
”Împlineam 35 de ani, fără să fi cunoscut marea pasiune, deşi viaţa îmi oferise prilejuri sentimentale. Când intram în cabină mi-o închipuiam în braţelele mele, mă imaginam plimbându-mă cu ea pe bulevard respirându-i parfumul de tinereţe. După ce ne-am căsătorit, mi-a povestit cum se întrebau colegele ei de ce vin des în cabină. Am avut ochii pentru una singură: Cezarina Vasiliu. Era frumoasă, absolvise Medicina”. Căsnicia a durat 34 de ani.
Într-o seară, în grădina “Arizona”, tixită de lume, şi-a făcut apariţia un bărbat blond, înalt, zvelt, însoţit de o femeie frumoasă şi doi copii. “Artistul de faimă mondială se instalase la masă, la fel ca noi toţi, mulţumit, cu aceeaşi fleică şi acelaşi vin, ca toată lumea. Am încercat în acea noapte să mă întrec pe mine însumi, prin interpretartea romanţelor. <<Costică, Costică, fă lampa mai mică!>> a gustat-o în mod special, cerând s-o cânt la masa lui. La final, mi-a dăruit autograful: <<Lui Gică Petrescu, ca recunoştinţă pentru frumoasele sale cântece care m-au încântat atât de mult! Yehudi Menuhin, 1946>>”.
La Teatrul “Constantin Tănase”, a jucat alături de Colea Răutu în comedia muzicală „Haimanaua bulevardului” şi în spectacolul “Nimic despre elefanţi” alături de Nicu Constantin. “Cu figura lui de italian de operetă, Nicu Constantin isca hohote de râs şi aplauze fără sfârşit în sălile arhipline. Comedia s-a juca doi ani”.
Jumătate de secol a fost răsplătit cu aplauze pentru intepretarea romanţei: “Să nu-ţi spui dorul nimănui” de Nicolae Kirculescu, versuri Puiu Maximilian. La 84 de ani, Gică Petrescu a semnat un contract de înregistrare a trei CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa. Artistul a murit în dimineaţa lui 18 iunie 2006 şi a fost înmormântat la Cimitirul “Bellu” din Capitală.
Pentru o viaţă dedicată cântecului, recunoaşterea meritelor sale a fost încununată cu: Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1968) şi Ordinul naţional Steaua României în grad de cavaler (2003); Premiul discului – Electrecord (1968); Premiul special „Cântecul e viaţa mea” oferit de Radiodifuziunea Română (2005) „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III” – Radiodifuziunea Română (2001); Diploma de excelenţă „Muzica e viaţa mea” din partea TVR (1999).
Gică Petrescu, despre romanţe, aplauze, succes
„Am cântat toată viaţa romanţe, ca să-mi lămuresc la capăt de drum ce este romanţa, de unde vine, cine sunt autorii ei. Romanţa nu e doar un gen muzical pitoresc, ci unul de sine stătător, care trăieşte prin sine, independent de viaţa celorlalte genuri muzicale, mai ales când are parte de interpreţi adecvaţi. Confundată un timp cu muzica populară, romanţa noastră, cu intonaţia ei de lăutărie urbană şi cu discreta-i îmbiere la visare, rămâne unul din cele mai vechi subgenuri ale muzicii uşoare româneşti. A fost lung drumul de la Enăchiţă Văcărescu, Iancu Văcărescu, Anton Pann la Dimitrie Florescu, Eduard Caudella, Grigore Ventura, George Brătianu, Ionel Brătinau, ocupa un loc parte în repertoriul lăutarilor al teatrelor muzicale. Romanţa a ajuns în vodeviluri, oprete, spectacole de revistă. Avea loc şi pe scenele mari nu era doar pentru chefuri când vinul o cerea. Genul culminează în versurile lui Mihai Eminescu. Trezeşte suspinuri, îndemuri, regrete. Imaginea romantică a vieţii prelungită de ambianţa socială pune în mişcare latura sentimentală. Stoarce multe lacrimi”.
„De ce cântam? Pentru a mă provoca, pentru a-mi stârni propriile gânduri şi sentimente, nu doar spre a-mi câştiga existenţa. Mi-am impus încă de pe atunci o severă disciplină de viaţă, am învăţat să-mi menajez vocea, nu am pierdut nopţile”.
“Muzica m-a deprins de timpuriu să caut în intenţia adâncă a cuvintelor, să dau importanţa cuvenită a fiecărei silabe, ceea ce m-a ajutat mai apoi nu numai să rostesc totul clar şi pe înţelesul tuturor, dar şi să cuget totul cât mai limpede cu putinţă”.
„<<Aplauzele sunt pentru artişti cel mai bun medicament>> a rostit un electrician de la Tănase. L-aş fi corectat pe loc spunând că aplauzele sunt pentru toţi cei ce ne-am dăruit scenei cel mai bun elixir”.
„Succesul este înşelător. Artiştii sunt nişte biete păsări pribege fără rost şi fără căpătâi. Îmi descoperisem vocaţia şi hotărâsem s-o urmez până la capăt cu întreaga însufleţire de care eram capabil. Stă în firea lucrurilor ca oamenii să dispară, unul câte unul. Locul lui Jean Moscopol, Cristian Vasile, Dorina Drăghici, Jean Ionescu, Joe Reininger, Alfred Tomas, Sergiu Malagamba n-a fost ocupat de alţii. A rămas amintirea lor şi a muzicii pe care o cântau cu o nemărginită dăruire”.
(Sursa: George Sbârcea – Viaţa şi cântecele lui Gică Petrescu)
