Gică Petrescu și limba lui maternă, romanța
https://www.ziarulmetropolis.ro/gica-petrescu-si-limba-lui-materna-romanta/

Trei sferturi de veac şi-a închinat viaţa în slujba cântecului şi, mai ales, a romanţei, despre care spunea că este cea mai sinceră, cea mai pătimaşă expresie a unei epoci şi a societăţii. Cântecele lui de inimă albastră au făcut duminici de vis din toate zilele săptămânii. Gică Petrescu s-a născut pe 2 aprilie 1915 si s-a stins din viaţă pe 18 iunie 2006.

Un articol de Monica Andrei|1 aprilie 2016

Ne dăm seama de valoarea unor lucruri abia când  doar mai pâlpâie în amintirea noastră. Astăzi, puţini se mai întreabă unde sunt sau cum erau cântecele de altădată ce făceau parte din folclorul românesc autentic. Un mare cântăreţ de muzică uşoară şi populară care a cântat alături de orchestrele lăutarilor de odinioară de prin baruri, restaurante, cafenele şi grădini bucureştene a fost Gică Petrescu.

Gică Petrescu a văzut lumina într-o zi de primăvară, în 2 aprilie 1915, în Bucureşti. De la tatăl său, funcţionar la poştă cu studii superioare la Geneva, a moştenit “oroarea de tot ce e difuz, amorf şi grandoman”; de la mama sa, pianistă, a învăţat limba lui Montaigne şi Descartes. Ceasul cu cuc şi gramofonul erau jucăriile preferate, în copilărie, pentru că “le demonta uşor ca să le afle tainele”, apoi mormanul de arcuri ajungea la gunoi.

De mic, ia lecţii de pian sub îndrumarea mamei, apoi cu profesorul Glatiauer, “un neamţ pedant, un ursuz sâcâitor”. Pentru că fredona toată ziua ce-i trecea prin minte, părinţii îi cumpără o chitară. A fost solist vocal în ansamblul folcloric al liceului. Mama sa dorea ca băiatul ei să urmeze avocatura. Lipsa banilor îl determină să se angajeze şi în ansamblul de muzică uşoară al compozitorului Iulian Ghindă. “Decât să ajungi un avocăţel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent ai, iar talentul nu se învaţă în nicio facultate” îl îmbărbătează pe la 16 ani tatăl său, după moartea mamei.

IMG“La 20 de ani virusul muzicii uşoare mi se cuibărise în sânge. Îmi plăcea la nebunie şi doream să învăţ limbi străine, să călătoresc, să cunosc lumea, să mă împrietenesc cu oamenii, să le aflu amintirile, visele, aspiraţiile. Am început să cânt cu sfânta vâlvătaie a diletanţilor şi descoperisem dintr-o dată că romanţa este limba mea maternă. Cântam la ceaiuri dansante, la baluri sau chiar în săli de concert. Publicul descoperise în felul meu de a cânta acea căldură care este sufletul şi limbajul romanţei”.

Primul contract de “diseur” îl semnează cu patronul grădinii restaurant “Princiar” de pe Şoseaua Kiseleff, şi cântă alături de naistul Fănică Luca, un lăutar celebru al vremii care a cântat şi cu Maria Tănase. “Debutul meu de <<gurist>> – cum li se spunea cântăreţilor de local – m-a ajutat să-mi stăpânesc tracul şi să mă familiarizez cu clientela grădinilor de vară. Microfonul avea dimensiunea unei farfurii de ciorbă şi se defecta. Mă foloseam de o pâlnie de tinichea, numită “porta –voce”. Ea îmi amplifica glasul, îndreptându-l într-o singură direcţie. Cântam şi răsuceam capul când într-o parte, când în alta”.

Era iarnă şi crivăţ, când fusese recrutat în armată. Colonelul Ionescu Munte, mare meloman şi pasionat de poezie, îl aude cântând şansonete. Îi permite să cânte la un restaurant din Sinaia, cu specific francez unde veneau oameni cu mulţi bani. De aici devine cunoscut, este solicitat să cânte la Radio, romanţe şi tangouri, alături de Ileana Tănăsescu şi Alexandru Bojescu.

După armată cântă la Teatrul Comic melodiile de succes compuse de N. Kirculescu şi Puiu Maximilian: „Inimă de ce nu vrei să îmbătrâneşti?” „Măi omule, să nu  te-nsori, că nu trăieşti de două ori”, joacă în comediile muzicale: “Luna ştie dar nu spune”, „Frate cu dracul”. „Nu-mi dau seama în ce măsură popularitatea e un criteriu al valorii unui artist: mi se cereau autografe, eram invitat peste tot, o firmă de pastă de ghete contra unui onorariu îmi făcea reclamă, un cronicar teatral scria că am chipul unui palavragiu inteligent şi cult, a cărui supremă lege este rezerva delicată a omului civilizat, bunul gust şi eleganţa”.

Printre bombardamente, teatru de revistă şi romanţe

Vuietele sirenelor, răpăieli de bombe, puşti, mitraliere, nervi întinşi la maxim, fiori reci pe şira spinării, ruine fumegând şi Bucureştiul în flăcări.  “Trei zile am stat ascuns într-o pivniţă garnisită cu de-ale gurii şi un vinişor de cea mai bună calitate, în spatele bisericii din Popa Nan. Ca să uităm de groaza bombelor, bubuitul exploziilor, huruitul avioanelor”.

Cu vocea şi umorul său devine un actor de teatru de revistă contagios. Joacă prin şcoli, depozite, hambare pline de bucureşteni refugiaţi; cântă romanţe. Avea  un tată paralizat pe care trebuia să-l întreţină, așa că făcea o goană dementă între batalion şi cârciumă. „Dimineaţa cu ochii năclăiţi de somn mă prezentam la batalionul din Străuleşti. La cererea comandantului am organizat concursul spectacol cu actorii de la Teatrul “Cărăbuş”. Apariţia lui Tănase la rampă ridica sala în picioare şi aplauzele însoţite de ovaţii durau minute întregi. Eram solicitat să le cânt răniţilor de la Spitalul Elias, Se ştie doar că românul atunci când nu-i ajunge vocabularul, cântă”.

E război şi lumea se înghesuia ca niciodată la spectacole, în restaurante, să asculte revistele zămislite din cenuşa războiului: „Adăpostul Giocondei”, „Costică, Costică fă leapşa mai mică”, “Toarnă cu nori, fără ploi” şi „Gioconda se mărită”. La Teatrul Gioconda, „în cursul repetiţiilor pentru spectacol, nemţii au adormit buştean după obişnuitul lor chef de rom şi bere. Descălţaţi de cizmele lor s-au trezit a doua zi încălţaţi cu opinci româneşti. A fost un hohot de râs în tot Bucureştiul pe care bombardamentele nocturne ale aviaţiei anglo-americane n-au izbutit să-l amuţească”.

Vremea Giocondelor, petrecerile de după război, căsătoria

În 1944, războiul se sfârşeşte; se încheie o epocă, începe alta. “Pe străzi şi prin pieţe lumea cânta, chiuia, dansa, oamenii se îmbrăţişau fără să se cunoască, însufleţiţi de bucuria eliberării. Petrecerile cu dansuri, cântări şi muzică instrumentală s-au ţinut în şir”.

“După Maria Tănase, un nou trubadur al mititeilor, Gică Petrescu, a rupt inima târgului, urcând pe scândura scenei” scrie un cronicar în revista “Cortina”. “Aveam la vârsta aceea neliniştea tineretului de după al II-lea război mondial. Era epoca americanismului la noi, cu baruri, cinematografe, şi spectacole de tot felul” îşi aminteşte cântăreţul, în biografia sa. Vocea sa cu timbrul plăcut vrăjeşte publicul. Cântă în spectacole de teatru de revistă: “Gioconda iubeşte”, „Surâsul Giocondei”, „Gioconda noastră”, „Giocondita” şi are succes. Compune “Bal la Gioconda!”.

”Împlineam 35 de ani, fără să fi cunoscut marea pasiune, deşi viaţa îmi oferise prilejuri sentimentale. Când intram în cabină mi-o închipuiam în braţelele mele, mă imaginam plimbându-mă cu ea pe bulevard respirându-i parfumul de tinereţe. După ce ne-am căsătorit, mi-a povestit cum se întrebau colegele ei de ce vin des în cabină. Am avut ochii pentru una singură: Cezarina Vasiliu. Era frumoasă, absolvise Medicina”. Căsnicia a durat 34 de ani.

IMG-2Într-o seară, în grădina “Arizona”, tixită de lume, şi-a făcut apariţia un bărbat blond, înalt, zvelt, însoţit de o femeie frumoasă şi doi copii. “Artistul de faimă mondială se instalase la masă, la fel ca noi toţi, mulţumit, cu aceeaşi fleică şi acelaşi vin, ca toată lumea. Am încercat în acea noapte să mă întrec pe mine însumi, prin interpretartea romanţelor. <<Costică, Costică, fă lampa mai mică!>> a gustat-o în mod special, cerând s-o cânt la masa lui. La final, mi-a dăruit autograful: <<Lui Gică Petrescu, ca recunoştinţă pentru frumoasele sale cântece care m-au încântat atât de mult! Yehudi Menuhin, 1946>>”.

La Teatrul “Constantin Tănase”, a jucat alături de Colea Răutu în comedia muzicală „Haimanaua bulevardului” şi în spectacolul “Nimic despre elefanţi” alături de Nicu Constantin. “Cu figura lui de italian de operetă, Nicu Constantin isca hohote de râs şi aplauze fără sfârşit în sălile arhipline. Comedia s-a juca doi ani”.

Jumătate de secol a fost răsplătit cu aplauze pentru intepretarea romanţei: “Să nu-ţi spui dorul nimănui” de Nicolae Kirculescu, versuri Puiu Maximilian. La 84 de ani, Gică Petrescu a semnat un contract de înregistrare a trei CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa. Artistul a murit în dimineaţa lui 18 iunie 2006 şi a fost înmormântat la Cimitirul “Bellu” din Capitală.

Pentru o viaţă dedicată cântecului, recunoaşterea meritelor sale a fost încununată cu: Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1968) şi Ordinul naţional Steaua României în grad de cavaler (2003);  Premiul discului – Electrecord (1968);  Premiul special „Cântecul e viaţa mea” oferit de Radiodifuziunea Română (2005) „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III” – Radiodifuziunea Română (2001); Diploma de excelenţă „Muzica e viaţa mea” din partea TVR (1999).

Gică Petrescu, despre  romanţe, aplauze, succes

„Am cântat toată viaţa romanţe, ca să-mi lămuresc la capăt de drum ce este romanţa, de unde vine, cine sunt autorii ei. Romanţa nu e doar un gen muzical pitoresc, ci unul de sine stătător, care trăieşte prin sine, independent de viaţa celorlalte genuri muzicale, mai ales când are parte de interpreţi adecvaţi. Confundată un timp cu muzica populară, romanţa noastră, cu intonaţia ei de lăutărie urbană şi cu discreta-i îmbiere la visare, rămâne unul din cele mai vechi subgenuri ale muzicii uşoare româneşti. A fost lung drumul de la Enăchiţă Văcărescu, Iancu Văcărescu, Anton Pann la Dimitrie Florescu, Eduard Caudella, Grigore Ventura, George Brătianu, Ionel Brătinau, ocupa un loc parte în repertoriul lăutarilor al teatrelor muzicale. Romanţa a ajuns în vodeviluri, oprete, spectacole de revistă. Avea loc şi pe scenele mari nu era doar pentru chefuri când vinul o cerea. Genul culminează în versurile lui Mihai Eminescu. Trezeşte suspinuri, îndemuri, regrete. Imaginea romantică a vieţii  prelungită de ambianţa socială pune în mişcare latura sentimentală. Stoarce multe lacrimi”.

„De ce cântam? Pentru a mă provoca, pentru a-mi stârni propriile gânduri şi sentimente, nu doar spre a-mi câştiga existenţa. Mi-am impus încă de pe atunci o severă disciplină de viaţă, am învăţat să-mi menajez vocea, nu am pierdut nopţile”.

 “Muzica m-a deprins de timpuriu să caut în intenţia adâncă a cuvintelor, să dau importanţa cuvenită a fiecărei silabe, ceea ce m-a ajutat mai apoi nu numai să rostesc totul clar şi pe înţelesul tuturor, dar şi să cuget totul cât mai limpede cu putinţă”.

„<<Aplauzele sunt pentru artişti cel mai bun medicament>> a rostit un electrician de la Tănase. L-aş fi corectat pe loc spunând că aplauzele sunt pentru toţi cei ce ne-am dăruit scenei cel mai bun  elixir”.

„Succesul este înşelător. Artiştii sunt nişte biete păsări pribege fără rost şi fără căpătâi. Îmi descoperisem vocaţia şi hotărâsem s-o urmez până la capăt cu întreaga însufleţire de care eram capabil. Stă în firea lucrurilor ca oamenii să dispară, unul câte unul. Locul lui Jean Moscopol, Cristian Vasile, Dorina Drăghici, Jean Ionescu, Joe Reininger, Alfred Tomas, Sergiu Malagamba n-a fost ocupat de alţii. A rămas amintirea lor şi a muzicii pe care o cântau cu o nemărginită dăruire”.

(Sursa: George Sbârcea – Viaţa şi cântecele lui Gică Petrescu)

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.