Gina Patrichi: „Trăiesc unele momente până la paroxism”
https://www.ziarulmetropolis.ro/gina-patrichi-traiesc-unele-momente-pana-la-paroxism/

Gina Patrichi s-a născut într-o zi de 8 martie, 1936, şi a plecat de pe pământ tot într-o zi de martie, pe data de 18 a anului 1994, la Bucureşti. Între timp construise o lume şi devenise una dintre cele mai mari actriţe ale teatrului românesc.

Un articol de Monica Andronescu|28 Februarie 2019

Nici un om de teatru şi film şi nici un iubitor al scenei şi al peliculei nu rămâne indiferent când îi aude numele. Posteritatea a păstrat imaginea pe care actriţa şi-a creat-o în timpul vieţii: stilată, nuanţată, deschisă şi atât de curajoasă, încât perfecţiunea să nu i se pară un ideal teoretic şi atât. Numele ei? Gina Patrichi.

Din martie 1994 teatrul românesc trăieşte fără ea, făptura de vis care pleca după 58 de ani petrecuţi în viaţa de aici, cu bune şi rele. Într-unul din ultimele interviuri, realizat de Lucia Hossu-Longin, actriţa citase una din ultimele replici ale Corinei, eroina din piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanța”, rol pe care îl jucase la începutul carierei: „Poate că nici n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citeşti… Poate că, într-adevăr, totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc…”

După 1990, când Teatrul Bulandra a putut pleca în turnee în străinătate, „Hamletul” montat de Alexandru Tocilescu, cu Ion Caramitru în rolul principal, a rămas fără Gertrude. Gina Patrichi a înlocuit-o pe Ileana Predescu şi a jucat la Royal National Theatre, Londra, apoi la Dublin și Paris. A făcut o Gertrude cu-adevărat shakespeariană: chinuită, sofisticată, dramatică. Se întâmpla la câţiva ani după ce jucase o altă regină a Marelui Will, Cleopatra, la Naţionalul clujean, în montarea lui Mihai Măniuţiu. Gertrude a fost un cântec de lebădă de neuitat, spun criticii şi Mihai Patrichi, fratele actriţei, autorul volumului „Gina Patrichi: clipe de viaţă”. Reginele interpretate de actriţă pe scenele din România au fost, toate, rodul unui crez.

Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil

„Mă străduiesc să-mi găsesc momentul meu de adevăr, mi-l contrazic adeseori şi, atunci, fireşte ca nu prea pot să am certitudini. (…) Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil. Trăiesc unele momente până la paroxism, până la stările pe care făpturile echilibrate le văd doar în vis. Pentru a obţine asemenea străfulgerări, trebuie ca tot restul de adevăr să fie saturat de semnificaţii, trebuie practicată o mare economie de mijloace – pentru ca momentul de explozie să fie demonstrativ şi fascinant în acelaşi timp.”

Fugind de închistarea în formulă, necrezând în posibilităţile tehnicii în lipsa intuiţiei, Gina Patrichi jucase roluri de compoziţie din cele mai diverse, descoperind şi exploatând resurse spirituale, fugind, de fapt, de riscul de a fi un executant: „Actorul deprins să primească ordine pe care le execută orbeşte, (…) care preia intonaţii, și nu intenţii, se situează sub nivelul unui meseriaş oarecare, căci el accepta din lenevie ori comoditate să devină din subiect, obiect.”

Teoria a rezultat din practică, după ani mulţi şi personaje numeroase pe care le-a căutat, le-a înţeles şi le-a exprimat. S-a întâmplat şi în 1984, de exemplu, când coregrafa Miriam Răducanu a montat la Teatrul Bulandra un colaj de texte şi de momente coregrafice care avea nevoie de un interpret flexibil, care poate improviza şi fugi de convenţie. Acesta a fost Gina Patrichi. Cum a reuşit ea să construiască mai multe voci într-un singur spectacol, „O lume pe scenă”? Datorită deschiderii, dorinţei de a explora și de a descoperi: „În meseria noastră, dacă nu eşti în stare să o iei mereu de la capăt, eşti pierdut. Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinereţe… în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri – spun eu – niciodată nu-i prea târziu. Şi pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!”

În căutarea perfecţiunii, jucase în montări scenice rămase în istoria teatrului românesc: „Iulius Cezar”, în regia lui Andrei Şerban, „Elisabeta I” de Foster şi „Victimele datoriei”, spectacole semnate de Liviu Ciulei, „Priveşte înapoi cu mânie” de J. Osborne, sub bagheta lui Andrei Blaier, „Comedie pe întuneric” de Peter Scheffer, regizat de Valeriu Moisescu, „O dimineaţă pierdută”, spectacol al Cătălinei Buzoianu, după romanul cu acelaşi titlu, de Gabriela Adameşteanu. Fusese Arkadina din „Pescăruşul” lui Cehov, avându-l partener pe Victor Rebengiuc.

În film debutase în 1965, cu rolul Rozei Ianoşi din „Pădurea spânzuraţilor”, opera câştigătoare a lui Liviu Ciulei. Timp de 20 de ani întruchipase personaje diverse pe peliculele a mai mult de 20 de filme: „Trecătoarele iubiri”, „Nemuritorii”, „Dincolo de nisipuri”, „Probă de microfon”, „Moromeţii” etc. Cât priveşte diferenţele dintre actorul de teatru și actorul de film, Gina Patrichi medita, ca și alţi slujitori ai Thaliei, astfel: „(…) filmul este mai categoric. Intri în cadru numai atunci când personajul tău are ceva de comunicat, în timp ce pe scenă eu pot să stau nemişcată o jumătate de oră, existând, totuşi.(…) Este o muncă de elaborare infinit mai mare. Scena oferă consumului meu lăuntric un confort de creaţie pe care filmul nu-l poate realiza niciodată.” În salonul locuinţei de la Bucureşti găzduise adesea adevărate seri de cinema, exprimându-şi admiraţia pentru Giulietta Masina şi Charlotte Rampling, Jack Nicholson și Robert de Niro.

Înapoi în timp…

Dacă ne întoarcem şi mai departe în timp, la primii paşi pe scenă, ajungem la rolurile de după debutul de pe scena Teatrului din Galaţi. În vara lui 1956, Gina Patrichi era o fostă studentă. În ciuda protecţiei şi a încrederii profesoarei sale, Aura Buzescu, fusese exmatriculată după 3 ani la Institutul de Teatru și Cinematografie „Ion Luca Caragiale”, la care fusese admisă la vârsta de… 16 ani. Dar foştii colegi şi regizorul Valeriu Moisescu o căutaseră apoi pe plajă, ca să-i ofere un rol, căci numai ea era făcută pentru a o juca pe eleva din piesa romantică în care a şi debutat.

Urmaseră, în ritm susţinut, mai multe partituri de consacrare: Varvara din „Furtuna” lui Ostrovski, hangiţa din piesa cu acelaşi nume de Goldoni, Iulişca din „Mireasa desculţă” de Suto Andras. Când i-a dat viaţă aşa de nuanţat Norei, personjul lui Ibsen, avea… 23 de ani. A fost începutul carierei ei de excepţională interpretă a lui Ibsen. Iar publicul, a cărui reacţie era vitală pentru actriţă, s-a lăsat hipnotizat de multe alte roluri: Corina din „Jocul de-a vacanta”, piesa lui Mihail Sebastian, montată de Valeriu Moisescu la Bulandra, Kitty Duval din „Clipe de viaţă”, de Willian Saroyan, în regia lui Liviu Ciulei, sau Miţa Baston din „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, interpretată alături de un Nae Girimea, jucat de Octavian Cotescu, într-un spectacol semnat de Lucian Pintilie. Dotată cu un ascuţit simţ autocritic, interpreta a evitat manierismul, descoperind întotdeauna alte posibilităţi de a întruchipa un personaj.

Generaţia care nu a aflat decât târziu ce este televizorul, s-a hrănit în anii 50 cu „fluidul nevăzut al rampei”, povesteşte Mihai Patrichi în cartea se de amintiri. Fetiţa Gina îi văzuse „la serviciu” pe George Vraca, George Calboreanu, Lucia Sturdza Bulandra, Sonia Cluceru, Irina Răchiţeanu, Maria Filotti, în anii în care se pregătea sârguincios pentru cariera de chimistă dorită de părinţi. Cei care, împreună cu Gina, „au înfiinţat” în copilărie Teatrul Union pe acoperişul Operei din Bucureşti au luat parte la naşterea unei stele.

02
/09
/19

Pentru a înțelege cum a funcționat mitul poetului după căderea comunismului ne-am întors la o lucrare deja de referință: „Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucia Boia (editura Humanitas).

21
/08
/19

Cioran este perceput îndeobște a fi fost un filosof nihilist. Totul (mai puțin muzica clasică) îi repugna gânditorului din Rășinari (consacrat la Paris). Cu toate acestea, Emil Cioran a publicat în 1986, la Gallimard, o lucrare intitulată „Exerciții de admirație”.

15
/08
/19

Ziarul Metropolis vă propune o nouă rubrică – După 1989 – în care încercăm să vedem cum au trăit intelectualii români răsturnarea comunismului (în decembrie aniversăm – deja! – 30 de ani de la Revoluție) și cum au întâmpinat ei zorii noii libertăți.

14
/08
/19

Pe 10 august s-au împlinit 135 de ani de la nașterea, la Brăila, a scriitorului Panait Istrati. Am selectat pentru dumneavoastră câteva repere biografice (așa cum apar în Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, București, 2003).

30
/07
/19

În timp ce în România, în primii ani după Revoluție, cinema-ul de ficțiune se răfuia gălăgios cu trecutul recent, iar documentarul era în derută, cvasi-inexistent, după prăbușirea Studioului Sahia, un tânăr fotograf din Germania, plecat în copilărie din Banatul românesc, Dobrivoie Kerpenisan, realiza două documentare splendide despre oamenii din satul natal.

30
/07
/19

S-a stins din viață, în această dimineață, la vârsta de 76 de ani, cunoscuta actriţă Florina Cercel. În cei peste 50 de ani de carieră, a interpretat peste 100 de roluri în teatru şi film, roluri prin care a fascinat de fiecare dată publicul spectator. Actrița, care suferea de mai mulți ani de cancer pulmonar, a murit în locuința sa din București.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

11
/07
/19

„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. (…) Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale.”

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

Page 1 of 3012345...102030...Last »