Gina Patrichi: „Trăiesc unele momente până la paroxism”
https://www.ziarulmetropolis.ro/gina-patrichi-traiesc-unele-momente-pana-la-paroxism/

Gina Patrichi s-a născut într-o zi de 8 martie, 1936, şi a plecat de pe pământ tot într-o zi de martie, pe data de 18 a anului 1994, la Bucureşti. Între timp construise o lume şi devenise una dintre cele mai mari actriţe ale teatrului românesc.

Un articol de Monica Andronescu|28 februarie 2019

Nici un om de teatru şi film şi nici un iubitor al scenei şi al peliculei nu rămâne indiferent când îi aude numele. Posteritatea a păstrat imaginea pe care actriţa şi-a creat-o în timpul vieţii: stilată, nuanţată, deschisă şi atât de curajoasă, încât perfecţiunea să nu i se pară un ideal teoretic şi atât. Numele ei? Gina Patrichi.

Din martie 1994 teatrul românesc trăieşte fără ea, făptura de vis care pleca după 58 de ani petrecuţi în viaţa de aici, cu bune şi rele. Într-unul din ultimele interviuri, realizat de Lucia Hossu-Longin, actriţa citase una din ultimele replici ale Corinei, eroina din piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanța”, rol pe care îl jucase la începutul carierei: „Poate că nici n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citeşti… Poate că, într-adevăr, totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc…”

După 1990, când Teatrul Bulandra a putut pleca în turnee în străinătate, „Hamletul” montat de Alexandru Tocilescu, cu Ion Caramitru în rolul principal, a rămas fără Gertrude. Gina Patrichi a înlocuit-o pe Ileana Predescu şi a jucat la Royal National Theatre, Londra, apoi la Dublin și Paris. A făcut o Gertrude cu-adevărat shakespeariană: chinuită, sofisticată, dramatică. Se întâmpla la câţiva ani după ce jucase o altă regină a Marelui Will, Cleopatra, la Naţionalul clujean, în montarea lui Mihai Măniuţiu. Gertrude a fost un cântec de lebădă de neuitat, spun criticii şi Mihai Patrichi, fratele actriţei, autorul volumului „Gina Patrichi: clipe de viaţă”. Reginele interpretate de actriţă pe scenele din România au fost, toate, rodul unui crez.

Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil

„Mă străduiesc să-mi găsesc momentul meu de adevăr, mi-l contrazic adeseori şi, atunci, fireşte ca nu prea pot să am certitudini. (…) Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil. Trăiesc unele momente până la paroxism, până la stările pe care făpturile echilibrate le văd doar în vis. Pentru a obţine asemenea străfulgerări, trebuie ca tot restul de adevăr să fie saturat de semnificaţii, trebuie practicată o mare economie de mijloace – pentru ca momentul de explozie să fie demonstrativ şi fascinant în acelaşi timp.”

Fugind de închistarea în formulă, necrezând în posibilităţile tehnicii în lipsa intuiţiei, Gina Patrichi jucase roluri de compoziţie din cele mai diverse, descoperind şi exploatând resurse spirituale, fugind, de fapt, de riscul de a fi un executant: „Actorul deprins să primească ordine pe care le execută orbeşte, (…) care preia intonaţii, și nu intenţii, se situează sub nivelul unui meseriaş oarecare, căci el accepta din lenevie ori comoditate să devină din subiect, obiect.”

Teoria a rezultat din practică, după ani mulţi şi personaje numeroase pe care le-a căutat, le-a înţeles şi le-a exprimat. S-a întâmplat şi în 1984, de exemplu, când coregrafa Miriam Răducanu a montat la Teatrul Bulandra un colaj de texte şi de momente coregrafice care avea nevoie de un interpret flexibil, care poate improviza şi fugi de convenţie. Acesta a fost Gina Patrichi. Cum a reuşit ea să construiască mai multe voci într-un singur spectacol, „O lume pe scenă”? Datorită deschiderii, dorinţei de a explora și de a descoperi: „În meseria noastră, dacă nu eşti în stare să o iei mereu de la capăt, eşti pierdut. Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinereţe… în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri – spun eu – niciodată nu-i prea târziu. Şi pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!”

În căutarea perfecţiunii, jucase în montări scenice rămase în istoria teatrului românesc: „Iulius Cezar”, în regia lui Andrei Şerban, „Elisabeta I” de Foster şi „Victimele datoriei”, spectacole semnate de Liviu Ciulei, „Priveşte înapoi cu mânie” de J. Osborne, sub bagheta lui Andrei Blaier, „Comedie pe întuneric” de Peter Scheffer, regizat de Valeriu Moisescu, „O dimineaţă pierdută”, spectacol al Cătălinei Buzoianu, după romanul cu acelaşi titlu, de Gabriela Adameşteanu. Fusese Arkadina din „Pescăruşul” lui Cehov, avându-l partener pe Victor Rebengiuc.

În film debutase în 1965, cu rolul Rozei Ianoşi din „Pădurea spânzuraţilor”, opera câştigătoare a lui Liviu Ciulei. Timp de 20 de ani întruchipase personaje diverse pe peliculele a mai mult de 20 de filme: „Trecătoarele iubiri”, „Nemuritorii”, „Dincolo de nisipuri”, „Probă de microfon”, „Moromeţii” etc. Cât priveşte diferenţele dintre actorul de teatru și actorul de film, Gina Patrichi medita, ca și alţi slujitori ai Thaliei, astfel: „(…) filmul este mai categoric. Intri în cadru numai atunci când personajul tău are ceva de comunicat, în timp ce pe scenă eu pot să stau nemişcată o jumătate de oră, existând, totuşi.(…) Este o muncă de elaborare infinit mai mare. Scena oferă consumului meu lăuntric un confort de creaţie pe care filmul nu-l poate realiza niciodată.” În salonul locuinţei de la Bucureşti găzduise adesea adevărate seri de cinema, exprimându-şi admiraţia pentru Giulietta Masina şi Charlotte Rampling, Jack Nicholson și Robert de Niro.

Înapoi în timp…

Dacă ne întoarcem şi mai departe în timp, la primii paşi pe scenă, ajungem la rolurile de după debutul de pe scena Teatrului din Galaţi. În vara lui 1956, Gina Patrichi era o fostă studentă. În ciuda protecţiei şi a încrederii profesoarei sale, Aura Buzescu, fusese exmatriculată după 3 ani la Institutul de Teatru și Cinematografie „Ion Luca Caragiale”, la care fusese admisă la vârsta de… 16 ani. Dar foştii colegi şi regizorul Valeriu Moisescu o căutaseră apoi pe plajă, ca să-i ofere un rol, căci numai ea era făcută pentru a o juca pe eleva din piesa romantică în care a şi debutat.

Urmaseră, în ritm susţinut, mai multe partituri de consacrare: Varvara din „Furtuna” lui Ostrovski, hangiţa din piesa cu acelaşi nume de Goldoni, Iulişca din „Mireasa desculţă” de Suto Andras. Când i-a dat viaţă aşa de nuanţat Norei, personjul lui Ibsen, avea… 23 de ani. A fost începutul carierei ei de excepţională interpretă a lui Ibsen. Iar publicul, a cărui reacţie era vitală pentru actriţă, s-a lăsat hipnotizat de multe alte roluri: Corina din „Jocul de-a vacanta”, piesa lui Mihail Sebastian, montată de Valeriu Moisescu la Bulandra, Kitty Duval din „Clipe de viaţă”, de Willian Saroyan, în regia lui Liviu Ciulei, sau Miţa Baston din „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, interpretată alături de un Nae Girimea, jucat de Octavian Cotescu, într-un spectacol semnat de Lucian Pintilie. Dotată cu un ascuţit simţ autocritic, interpreta a evitat manierismul, descoperind întotdeauna alte posibilităţi de a întruchipa un personaj.

Generaţia care nu a aflat decât târziu ce este televizorul, s-a hrănit în anii 50 cu „fluidul nevăzut al rampei”, povesteşte Mihai Patrichi în cartea se de amintiri. Fetiţa Gina îi văzuse „la serviciu” pe George Vraca, George Calboreanu, Lucia Sturdza Bulandra, Sonia Cluceru, Irina Răchiţeanu, Maria Filotti, în anii în care se pregătea sârguincios pentru cariera de chimistă dorită de părinţi. Cei care, împreună cu Gina, „au înfiinţat” în copilărie Teatrul Union pe acoperişul Operei din Bucureşti au luat parte la naşterea unei stele.

29
/09
/20

Acum când, în alte vremuri, am fi fost în plină redeschidere de stagiuni teatrale, vă propunem câteva gânduri despre bucuriile teatrului și de teatrul vieții prin vorbele lăsate de unii dintre oamenii cei mai minunați ai teatrului românesc, plecați din păcate dintre noi: Ștefan Bănică, Radu Beligan, Cătălina Buzoianu, Ștefan Iordache, Marin Moraru și Olga Tudorache.

10
/09
/20

OAMENII MUZICII Compozitorul avangardist și teoreticianul american John Cage (1912-1992) a fost unul dintre marii inovatori și experimentatori ai secolului XX. Un pionier al folosirii neconvenționale a instrumentelor muzicale precum și al muzicii electroacustice, Cage este și astăzi o piatră de poticnire ce ridică sprâncenele melomanilor, dar rămâne indiscutabil și un deschizător de orizonturi în muzica, dansul și arta secolului XX.

23
/08
/20

24 august 1899 nu este o zi ca oricare alta. Atunci, într-o zi din ultimele veri ale secolului al XIX-lea, s-a născut la Buenos Aires unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului care urma.

21
/08
/20

E dimineața zilei de 23 august 1926. O zi de luni. Rudolph Valentino, primul sex-simbol de la Hollywood, se trezește pe patul său de la New York Polyclinic Hospital. Nu știe că e ultima dimineață din viața lui… Are 31 de ani.

20
/08
/20

OAMENII MUZICII Recitalurile de pian ale unor VIP-uri precum Elton John, Tori Amos, Keith Jarrett și alții, ce fac publicul să vibreze în extaz? Se datorează în bună parte pianistului și compozitorului de geniu Franz Liszt. A fost o personalitate cosmopolită, scriitor, profesor de pian și dirijor, dar mai ales „creatorul” pianistul-vedetă și al recitalurilor pianistice de tip show.

14
/08
/20

Celebrul artist plastic belgian René Magritte s-a stins din viață într-o zi de vară, pe 15 august 1967, la 68 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Schaerbeek din Bruxelles. Mai jos îl vedeți fotografiat, lângă tabloul său, „Pelerinul”, de Lothar Wolleh, chiar în anul în care a murit...

12
/08
/20

15 fragmente din remarcabila biografie a filosofului german, semnată de scriitoarea anglo-norvegiană Sue Prideaux și apărută recent și în limba română, la Editura Polirom, în colecția Plural M: „SUNT DINAMITĂ! Viața lui Nietzsche” (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu).

31
/07
/20

În seara de 4 august 1984, Richard Burton s-a dus la culcare pentru ultima dată. Nu s-a mai trezit niciodată. Cauza morții: hemoragie cerebrală. Peste câteva zile a fost înmormântat în cimitirul din Celigny (Geneva), îmbrăcat în costum roșu galez și împreună cu un volum de poezie de Dylan Thomas.

19
/07
/20

OAMENII MUZICII Pe 11 iulie 1937, la doar 38 de ani, murea la Hollywood cel care a marcat fundamental muzica clasică și cea de jazz din secolul XX, George Gershwin. Muzica lui este și astăzi la fel de proaspătă și incitantă ca acum un secol, iar opera „Porgy and Bess” dar și multe cântece ale sale sunt nelipsite din repertoriul actual.

10
/07
/20

A fost odată o artistă care avea să danseze încă din copilăria petrecută la San Francisco. Peste ani, avea să fie considerată creatoarea care a inventat dansul modern. Isadora Duncan, dansatoare și coregrafă, spirit curios și neconvențional, a căutat întotdeauna un adevăr personal prin arta ei, un adevăr mai presus de corp.

Pagina 1 din 3412345...102030...Ultima »