Gina Patrichi: „Trăiesc unele momente până la paroxism”
https://www.ziarulmetropolis.ro/gina-patrichi-traiesc-unele-momente-pana-la-paroxism/

Gina Patrichi s-a născut într-o zi de 8 martie, 1936, şi a plecat de pe pământ tot într-o zi de martie, pe data de 18 a anului 1994, la Bucureşti. Între timp construise o lume şi devenise una dintre cele mai mari actriţe ale teatrului românesc.

Un articol de Monica Andronescu|28 februarie 2019

Nici un om de teatru şi film şi nici un iubitor al scenei şi al peliculei nu rămâne indiferent când îi aude numele. Posteritatea a păstrat imaginea pe care actriţa şi-a creat-o în timpul vieţii: stilată, nuanţată, deschisă şi atât de curajoasă, încât perfecţiunea să nu i se pară un ideal teoretic şi atât. Numele ei? Gina Patrichi.

Din martie 1994 teatrul românesc trăieşte fără ea, făptura de vis care pleca după 58 de ani petrecuţi în viaţa de aici, cu bune şi rele. Într-unul din ultimele interviuri, realizat de Lucia Hossu-Longin, actriţa citase una din ultimele replici ale Corinei, eroina din piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanța”, rol pe care îl jucase la începutul carierei: „Poate că nici n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citeşti… Poate că, într-adevăr, totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc…”

După 1990, când Teatrul Bulandra a putut pleca în turnee în străinătate, „Hamletul” montat de Alexandru Tocilescu, cu Ion Caramitru în rolul principal, a rămas fără Gertrude. Gina Patrichi a înlocuit-o pe Ileana Predescu şi a jucat la Royal National Theatre, Londra, apoi la Dublin și Paris. A făcut o Gertrude cu-adevărat shakespeariană: chinuită, sofisticată, dramatică. Se întâmpla la câţiva ani după ce jucase o altă regină a Marelui Will, Cleopatra, la Naţionalul clujean, în montarea lui Mihai Măniuţiu. Gertrude a fost un cântec de lebădă de neuitat, spun criticii şi Mihai Patrichi, fratele actriţei, autorul volumului „Gina Patrichi: clipe de viaţă”. Reginele interpretate de actriţă pe scenele din România au fost, toate, rodul unui crez.

Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil

„Mă străduiesc să-mi găsesc momentul meu de adevăr, mi-l contrazic adeseori şi, atunci, fireşte ca nu prea pot să am certitudini. (…) Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil. Trăiesc unele momente până la paroxism, până la stările pe care făpturile echilibrate le văd doar în vis. Pentru a obţine asemenea străfulgerări, trebuie ca tot restul de adevăr să fie saturat de semnificaţii, trebuie practicată o mare economie de mijloace – pentru ca momentul de explozie să fie demonstrativ şi fascinant în acelaşi timp.”

Fugind de închistarea în formulă, necrezând în posibilităţile tehnicii în lipsa intuiţiei, Gina Patrichi jucase roluri de compoziţie din cele mai diverse, descoperind şi exploatând resurse spirituale, fugind, de fapt, de riscul de a fi un executant: „Actorul deprins să primească ordine pe care le execută orbeşte, (…) care preia intonaţii, și nu intenţii, se situează sub nivelul unui meseriaş oarecare, căci el accepta din lenevie ori comoditate să devină din subiect, obiect.”

Teoria a rezultat din practică, după ani mulţi şi personaje numeroase pe care le-a căutat, le-a înţeles şi le-a exprimat. S-a întâmplat şi în 1984, de exemplu, când coregrafa Miriam Răducanu a montat la Teatrul Bulandra un colaj de texte şi de momente coregrafice care avea nevoie de un interpret flexibil, care poate improviza şi fugi de convenţie. Acesta a fost Gina Patrichi. Cum a reuşit ea să construiască mai multe voci într-un singur spectacol, „O lume pe scenă”? Datorită deschiderii, dorinţei de a explora și de a descoperi: „În meseria noastră, dacă nu eşti în stare să o iei mereu de la capăt, eşti pierdut. Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinereţe… în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri – spun eu – niciodată nu-i prea târziu. Şi pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!”

În căutarea perfecţiunii, jucase în montări scenice rămase în istoria teatrului românesc: „Iulius Cezar”, în regia lui Andrei Şerban, „Elisabeta I” de Foster şi „Victimele datoriei”, spectacole semnate de Liviu Ciulei, „Priveşte înapoi cu mânie” de J. Osborne, sub bagheta lui Andrei Blaier, „Comedie pe întuneric” de Peter Scheffer, regizat de Valeriu Moisescu, „O dimineaţă pierdută”, spectacol al Cătălinei Buzoianu, după romanul cu acelaşi titlu, de Gabriela Adameşteanu. Fusese Arkadina din „Pescăruşul” lui Cehov, avându-l partener pe Victor Rebengiuc.

În film debutase în 1965, cu rolul Rozei Ianoşi din „Pădurea spânzuraţilor”, opera câştigătoare a lui Liviu Ciulei. Timp de 20 de ani întruchipase personaje diverse pe peliculele a mai mult de 20 de filme: „Trecătoarele iubiri”, „Nemuritorii”, „Dincolo de nisipuri”, „Probă de microfon”, „Moromeţii” etc. Cât priveşte diferenţele dintre actorul de teatru și actorul de film, Gina Patrichi medita, ca și alţi slujitori ai Thaliei, astfel: „(…) filmul este mai categoric. Intri în cadru numai atunci când personajul tău are ceva de comunicat, în timp ce pe scenă eu pot să stau nemişcată o jumătate de oră, existând, totuşi.(…) Este o muncă de elaborare infinit mai mare. Scena oferă consumului meu lăuntric un confort de creaţie pe care filmul nu-l poate realiza niciodată.” În salonul locuinţei de la Bucureşti găzduise adesea adevărate seri de cinema, exprimându-şi admiraţia pentru Giulietta Masina şi Charlotte Rampling, Jack Nicholson și Robert de Niro.

Înapoi în timp…

Dacă ne întoarcem şi mai departe în timp, la primii paşi pe scenă, ajungem la rolurile de după debutul de pe scena Teatrului din Galaţi. În vara lui 1956, Gina Patrichi era o fostă studentă. În ciuda protecţiei şi a încrederii profesoarei sale, Aura Buzescu, fusese exmatriculată după 3 ani la Institutul de Teatru și Cinematografie „Ion Luca Caragiale”, la care fusese admisă la vârsta de… 16 ani. Dar foştii colegi şi regizorul Valeriu Moisescu o căutaseră apoi pe plajă, ca să-i ofere un rol, căci numai ea era făcută pentru a o juca pe eleva din piesa romantică în care a şi debutat.

Urmaseră, în ritm susţinut, mai multe partituri de consacrare: Varvara din „Furtuna” lui Ostrovski, hangiţa din piesa cu acelaşi nume de Goldoni, Iulişca din „Mireasa desculţă” de Suto Andras. Când i-a dat viaţă aşa de nuanţat Norei, personjul lui Ibsen, avea… 23 de ani. A fost începutul carierei ei de excepţională interpretă a lui Ibsen. Iar publicul, a cărui reacţie era vitală pentru actriţă, s-a lăsat hipnotizat de multe alte roluri: Corina din „Jocul de-a vacanta”, piesa lui Mihail Sebastian, montată de Valeriu Moisescu la Bulandra, Kitty Duval din „Clipe de viaţă”, de Willian Saroyan, în regia lui Liviu Ciulei, sau Miţa Baston din „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, interpretată alături de un Nae Girimea, jucat de Octavian Cotescu, într-un spectacol semnat de Lucian Pintilie. Dotată cu un ascuţit simţ autocritic, interpreta a evitat manierismul, descoperind întotdeauna alte posibilităţi de a întruchipa un personaj.

Generaţia care nu a aflat decât târziu ce este televizorul, s-a hrănit în anii 50 cu „fluidul nevăzut al rampei”, povesteşte Mihai Patrichi în cartea se de amintiri. Fetiţa Gina îi văzuse „la serviciu” pe George Vraca, George Calboreanu, Lucia Sturdza Bulandra, Sonia Cluceru, Irina Răchiţeanu, Maria Filotti, în anii în care se pregătea sârguincios pentru cariera de chimistă dorită de părinţi. Cei care, împreună cu Gina, „au înfiinţat” în copilărie Teatrul Union pe acoperişul Operei din Bucureşti au luat parte la naşterea unei stele.

18
/11
/21

Seara de 3 decembrie 1986, în plină dictatură ceaușiștă, când românii îngheață de frig și acasă, și în școli, și în instituții de toate felurile, pare o seară ca oricare alta: se întunecă devreme, la televizor cetățenii se pot uita două ore, Tovarășul și Tovarășa sunt negreșit acolo, fabricile duduie necontenit, că ele lucrează „pe ture”. Dar cine iese din casă la București poate să meagă, de exemplu, la teatru.

11
/11
/21

Editura Nemira a lansat în imprintul de nonficțiune ORION autobiografia președintelui Statelor Unite ale Americii. Vă oferim un fragment din „Promisiunile mele. Despre viață și politică” de Joe Biden (traducere de Ruxandrei Toma, lectură de specialitate de Anca Sandu).

24
/10
/21

Ultimele două programe ale actualei ediții a Cineclubului One World Romania, disponibile online, gratuit, până la 18 noiembrie, se concentrează pe activitatea de la Sahia a Mártei Mészáros și Slavomir Popovici, doi cineaști care și-au lăsat amprenta asupra producției studioului de film documentar în moduri foarte diferite.

08
/10
/21

În epoca rețelelor de socializare, a selfie-urilor și filtrelor de tot felul, când o imagine se face și se desface în câteva secunde și toți visăm la gloria efemeră, conform butadei enunțate de Andy Warhol, dilemele și sensurile autoreprezentării încă sunt discutate. Căci a te reprezenta, indiferent de epocă, nu este un gest lipsit de semnificații estetice și sociale. Un articol de Monica Neațu.

08
/10
/21

O schiță de portret, în câteva cuvinte-cheie ce conturează un univers al lui. În anul 2020, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Federico Fellini. Pornind de la câteva secvențe din destinul lui de artist, să ne întoarcem la viețile tragicomice pe care le-a construit pe ecran.

23
/09
/21

Când s-a stins cel mai mare scriitor rus, cenzura lucra de zor, „dar sentimentele poporului rus nu puteau fi înăbușite”, notează americanul Jay Parini în ultimele pagini din cunoscutul roman „Ultima gară”.

21
/09
/21

Biografiile marilor împărați din China dinastică sunt ticsite de povești sângeroase, jocuri de culise, răzbunări, urzeli, iubiri devastatoare și multe alte ingrediente spectaculoase pe care industria de televiziune chineză le explorează și reformulează romanțat sub forma serialelor și filmelor istorice de larg consum.

11
/08
/21

Când s-a născut, pe 29 august 1891, la Sankt Petersburg, în afară de legătura de rudenie cu Anton Cehov, fratele tatălui său, prea puține lucruri păreau să-i prevestească uriașul și, în același timp, ciudat de nedreptul destin pe care avea să-l trăiască.

01
/08
/21

Cafenelele din Paris, Tirana și Moscova, ca niște simboluri ale orașelor, surprinse de scriitorul albanez Ismail Kadare, în fascinantul volum de memorii „Dimineți la Café Rostand” (Humanitas Fiction, 2021, traducere din albaneză și note de Marius Dobrescu).