Hai să mai dăm vina şi pe regie!
https://www.ziarulmetropolis.ro/hai-sa-mai-dam-vina-si-pe-regie/

Încerc să merg la teatru de fiecare dată cu inima deschisă. Încerc să nu am păreri deja formate înaintea unui spectacol, deşi ascult cu interes opiniile spectatorilor care l-au văzut înaintea mea. Dar ce se întâmplă la revederea unui spectacol?

Un articol de Judy Florescu|4 februarie 2014

Încerc să merg la teatru de fiecare dată cu inima deschisă. Încerc să nu am păreri deja formate înaintea unui spectacol, deși ascult cu interes opiniile spectatorilor care l-au văzut înaintea mea. Dar ce se întâmplă la revederea unui spectacol?

Încerc să mă abțin de la a deveni prea critică, fiindcă nu pentru asta am venit la teatru, dar nici nu vreau să cad în acea adorație de neînțeles față de această formă de artă, care suferă mari deficiențe pe toate planurile, din păcate. Un spectacol de teatru are de suferit din cauza sistemului total neactualizat la cerințele publicului de azi.

La revederea unui spectacol, încep să fiu atentă la colegii mei de sală, pe care o luminează constant cu ecranele telefoanelor adesea uitate deschise. Răspund când sunt căutați și se laudă că sunt la teatru, ca o dovadă clară a culturalizării lor din acea seară.

Mulți dintre acești spectatori nici nu știu la ce fel de spectacol vin sau cine joacă (nu mai amintesc de dramaturg sau de regizor) dar cu ajutorul smartphone-ului își dau check-in pe Facebook cu numele teatrului și din acel moment începe lecția de rea-purtare, care se reînnoiește de fiecare dată când eu văd un spectacol.

Atenţia îmi este distrasă  de o succesiune de zgomote de tot felul, venite din partea colegilor-spectatori, cu care am avut marele noroc să nimeresc în sală. Ba tuse, ba strănut, ba foșnet de pungi, ba deschis sticle de suc, ba plescăială, ba concurs de cine iese și intră de cele mai multe ori din sală. Brusc, odată cu începerea unui spectacol, spectatorii sunt atinși de cele mai crâncene nevoi.

Apoi vin comentariile din timpul reprezentaţiei, care sunt bineînțeles adresate actorilor. Aproape nimeni nu își varsă nemulțumirile pe regizori. Oare nu se gândesc spectatorii că regizorii sunt de vină pentru fiecare spectacol care nu ne-a atins simţurile într-un fel sau altul?

Regizorul este motivul tuturor împlinirilor și neîmplinirilor dintr-un spectacol, la nivelul percepției noastre. Sunt regizori atât de buni încât îi pun în valoare prin talentul lor chiar și pe actorii care fac figurație și sunt regizori care mizează pe un singur actor pentru a da valoare spectacolelor lor, iar acest fapt se datorează incapacității lor de a construi ceva pe scenă înaintea unui public deloc pregătit pentru cultură. Iar publicul remarcă lipsa de talent a actorilor, în loc să apostrofeze viziunea persoanei care a semnat regia.

Avem mulți regizori care își aleg distribuții grandioase, scenografii fabuloase, texte frumoase, și ale căror spectacole nu înseamnă mai mult decât o demonstrație de putere sau mai cu seamă de influență.

Un regizor care montează piese fără priză la public exercită o mare influență în jurul său. Şi tot un astfel de regizor insuflă și un oarecare entuziasm de a lucra echipei sale.

Dată fiind lipsa acută de producții teatrale pe piața românească de la ora actuală, actorii sunt extrem de bucuroși că lucrează la un spectacol, doar că bucuria lor de a lucra ajunge cu greu până la public, odată ce nu l-ai „agăţat“ în poveste, chiar de la prima scenă.

Ce or simţi actorii atunci când se întâlnesc cu spectatorii deloc inițiati în artele teatrale şi care, în loc să fie captivaţi de ceea ce văd pe scenă sunt furați de peisajul telefonului mobil sau al ușii de la intrarea în sală?

Dăm vina pe lipsa de educație elementară, pe bunul-simț uitat acasă, dar hai să mai dăm vina și pe regie, care nu a avut nicio magie prin care să-l captiveze pe spectator. Pe acel spectator care îşi manifestă insolența față de niște oameni care își pun trăirile și sănătatea la bătaie sub ochii lor plictisiți.

Judy Florescu este PR Cultural

Foto: primeauproductions.com

07
/08
/23

Termeni precum doliu, pierdere, angoasă, suferință, nostalgie aparțin zonei afectului, individul trecând, în anumite momente ale vieții lui, prin această arie aproape sinonimică.

09
/07
/23

TESZT e uneori o nuntă pe o scenă. E o fată care plânge. O îmbrățișare în întuneric. O tărie pe care o bei ca să-ți faci curaj în fața adevărului. TESZT e uneori un cuvânt pe care îl așteptai, un om pe care îl admiri, care are în spatele lui alți 100 de oameni pe care îi admiri.

19
/07
/22

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieșită din comunism, perspectiva unei călători în America, și nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

10
/03
/22

Stiu, langa noi e RAZBOI. Însa acesta și victimele sale nu anuleaza micile războaie, adesea penibile! In pragul urmatorei evaluari a managerilor teatrelor bucureștene, scriu despre cea abia finalizată pentru anul 2020, cu speranta ca urmatoarea, deja anuntata, pentru 2021, va fi “PE BUNE”!

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.