Haiku pentru Shen-Te
https://www.ziarulmetropolis.ro/haiku-pentru-shen-te/

Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht, spectacolul montat de regizorul Andrei Şerban la Teatrul Bulandra, rămâne o parabolă grăitoare despre „omul nou”. I-am putea spune la fel de bine „omul contemporan” sau într-o formulă deja consacrată, „omul recent”.

Un articol de Andreea Nanu|21 Februarie 2019

Teatrul spune: sunt

Îndrăzneala cerului

Cu maci înfloriţi.

*

Deşi spectacolul a avut premiera în 2014, acesta îşi păstrează actualitatea datorită lecturii regizorale; Andrei Şerban extrage din formula brechtiană „omul” explorându-i, dincolo de tezele lui Brecht, permanenţele. Dacă titlul piesei pare să situeze parabola lui Shen-Te într-un context delimitat geografic şi anonim, Andrei Şerban sparge paradigma făcând din „Om”, „Bun” şi „Seciuan” idei universale, pulsari egali în intensitate într-o constelaţie ce ne poate lumina, dacă o luăm drept reper, drumul către noi înşine. Dar pentru asta e nevoie să uităm ce ştim despre teatrul lui Brecht, să răsturnăm perspectivele, să ne privim cu alţi ochi; ne ajută, imediat ce pătrundem în sala Toma Caragiu, scenografia creată de Iuliana Vâlsan. Macii roşii care atârnă din înaltul scenei îţi taie respiraţia, transformând văzduhul într-un câmp incandescent de inflorescenţe, în timp ce norii se plimbă pe pământ, anunţând iminenta sosire a zeilor în Seciuan, dar trimiţând discret şi la prezenţa sacrului ascuns în profan. În fundal, căsuţele înghesuite ca într-un puzzle de vieţi mărunte, se întrezăresc prin fumul care învăluie scena; pătrundem în fabula unei lumi de început de lume, într-un atemporal a fost odată ca niciodată. Un Seciuan prozaic convertit inteligent prin doar câteva efecte scenice într-un (posibil) mit, obnubilat de impresia de realism magic, ca la Garcia Marquez sau Isabel Allende. Concretul pare că levitează, scenografia sublimându-i deja, prin simpla senzaţie vizuală, înţelesurile.

Cunoscătorii teatrului lui Andrei Şerban vor regăsi în Seciuan teme recurente, motive care, departe de a fi simple reveniri pe urma propriilor paşi, sunt explorări amplificate de o privire proaspătă, de o curiozitate intelectuală onestă, preocupată să situeze, cu fiecare nouă montare, spectacolul în inima cetăţii, în centrul dilemelor spectatorului de azi. Actualitatea rămâne la Andrei Şerban un pariu pe care-l câştigă, în măsura în care rămâne fidel atât textului dramatic, adaptat de Daniela Dima, cât şi lumii căreia i se adresează. Nu trebuie să aşteptăm finalul pentru a înţelege că, de fapt, „Seciuan e Bucureşti”, că lumea lui Shen-Te e a noastră, că „omul bun” putem deveni fiecare dintre noi. Spectacolul nu transmite o teză, ci ni se comunică firesc, conducând prin toate trucurile virtuozităţii regizorale la coagularea dialogului viu dintre actori şi spectatori, într-o tensiune a întrebărilor ce se nasc în conştiinţa celui care priveşte şi participă totodată – un spectator angajat. Interesant este că această identificare a noastră cu lumea spectacolului, proximitatea, intimitatea, sunt rezultatul paradoxal al unei distanţări.

Andrei Şerban rămâne brechtian, în sensul în care alimentează efectul de distanţă între noi şi scenă, păstrând cezura necesară între teatru şi viaţă, împiedicându-ne să alunecăm în atmosfera lejeră de musical alimentată de muzică live, dans şi personaje-paiaţe în costume pestriţe. Dimpotrivă, prin coloratura voit exagerată a chipurilor şi prin efectul de mască suprapus expresiilor fireşti, prin pancartele care anunţă teme şi momente, denunţându-le ca o imagine amplificată în oglindă, totul e făcut să ne trezească la realitate. Distanţa aceasta este, de fapt, discernământul cu care regizorul ne îmbie să cântărim lucurile, să ne evaluăm sentimentele şi acţiunile, într-un permanent dialog cu aproapele şi cu sinele. În Seciuan, efectul de distanţare devine sesizabil prin energia care ţine în tensiune proximitatea şi depărtarea; Andrei Şerban manevrează cu uşurinţă două ingrediente a căror alchimie rămâne un test dificil: ludicul şi sacrul. Ocolind extremele – vulgaritatea sau preţiozitatea abstractă – Seciuan ni se dezvăluie ca o construcţie polifonică şi echilibrată. Viaţa, moartea, sensul existenţei, dragostea, căutarea vocaţiei, dar şi vanitatea, deşertăciunea, absurdul, toate devin straturile unei experienţe colective, decantate de ornamente şi sentimentalitate, scoţând la iveală, pe măsură ce converg spre final, o temă limpede, clară: convertirea omului, sau cum să devii „omul bun”.

Există scene emblematice în Seciuan, care funcţionează ca motoare de acţiune. Ori de câte ori vom vedea scpectacolul, ne va da de gândit leit-motivul cu zeii care intră în scenă, osteniţi şi vlăguiţi, căutând găzduire. De la începutul lumii, Îngerii au căutat, de fapt, oameni care să-i primească la ei, cu care să poată avea un dialog; ca în întâlnirea Îngerilor cu Avraam la stejarul din Mamvri, sau episodul teribil cu Lot, în care Dumnezeu e gata să salveze cetatea dacă s-ar găsi măcar un om bun în ea. Căutarea „omului bun” şi tema „bunătăţii” nu ca idee ci ca relaţie între oameni, e un legato în teatrul lui Andrei Şerban. De la mărturisirea Juliei din Carousel, care îşi motivează statornicia la căpătâiul lui Liliom printr-un simplu „fiindcă ai fost bun cu mine”  la strigătul de „ajutor” al lui Shen-Te şi, de fapt, al regizorului care-şi pecetluieşte finalul spectacolului cu îndemnul „fiţi buni”, totul converge spre o morală simplă, creştină: nu moare nimeni pentru un om drept, dar pentru un om bun, întotdeauna se va găsi cineva să se jertfească.

Efectul de distanţare pe care teatrul lui Brecht îl inaugurează, e vizibil în Seciuan prin alternanţa registrelor; personajele trec uşor de la dramă la comedie, de la solemnitate la satiră, de la suferinţă la o exuberantă bucurie de-a trăi. Există sentimente puternice care ne atrag în universurile interioare ale personajelor, fiecare conceput cu fineţea detaliului, ca o lume în miniatură. Însă nu ni se permite să alunecăm în minor, în decorativ, în feerie. Dimpotrivă, rămânem treji şi aproape că ne maturizăm forţat la contactul cu lumea dură a prostituatei Shen-Te. O lume ca un balet mecanic (este extraordinară scena unei zile de muncă în fabrica lui Shui-Ta, amintind de Charlot în Modern times!) în care acţionăm propulsaţi de forţe oarbe, ca simple marionete trase de sfori. O lume care, în teatrul lui Andrei Şerban, îşi sfâşie mereu straiele aparenţei expunându-şi falsitatea, cruzimea, singurătatea, frustrările şi umilinţa, dar şi setea de sens, speranţa, dorinţa de libertate, de demnitate. Totul, sub presiunea Timpului care ne-a fost dat:  „tic-tac, tic-tac, tic-tac!”…

Aşadar, nimic nu e ce pare a fi. Seciuan e construit pe principiul dublului. Ni se oferă şansa să înţelegem, raportându-ne critic la noi înşine şi lumea în care trăim. Şi pe care am putea s-o scimbăm, s-o facem mai bună. Dar cu un risc şi cu un preţ. Pentru bunătatea ei, prostituata Shen-Te e răsplătită de cele trei zeiţe cu bani, pe care-i investeşte într-o tutungerie. Ca să supravieţuiască lăcomiei celorlalţi, Shen-Te trebuie să plătească preţul dublului: un imaginar văr Shui-Ta, businessman „rece şi calculat” în ale cărui straie va deveni ipostazierea a tot ceea ce ea respinge: cruzimea, violenţa, duritatea, dispreţul, mercantilitatea. Şi constată că nu suntem integri, deşi ne-ar plăcea s-o credem, ci divizaţi în noi înşine, contradictorii, cu multe feţe, disimulatori şi, prin toate astea, fragili. Însă acolo unde Brecht se opreşte, argumentând că fiinţa umană nu se poate schimba fiindcă sucombă sub povara limitelor, Andrei Şerban merge mai departe, făcând din Shen-Te şi dilema ei – cum să fie bună într-o lume rea? – un mesaj de speranţă pentru noi. Dar şi de răspundere.

În Seciuan, distribuţia este spectaculoasă, în sensul în care fiecare protagonist îşi arată întraga măsură a artei de actor şi creator de personaje, cu versatilitate şi aplomb, dar mai ales cu capacitatea de a sluji piesa ca întreg. Un spectacol-orchestră, cu o muzică originală pe măsură compusă şi interpretată de Raul Kusak, în care personajele se ascultă unele pe altele, făcând ca vocile lor să servească partiturii generale. La fel ca în Carousel, Alexandra Fasola face un cuplu interesant cu Vlad Ivanov, vânzătorul de apă (Vang), ei devenind două portrete complementare ale aceluiaşi „om bun”. Joacă natural pe registre diferite, traversează o prismă de stări mentale şi emoţii în metamorfozele rapide, ritmate, ce o poartă între Shen-Te şi Shui-Ta, asumând cu egală forţă ambele ipostaze. Vlad Ivanov reuşeşte să fie la fel de bun în film şi pe scenă. Are o versatilitate tenace, care-l ajută să facă vizibilă distanţarea. Puternic şi fragil, ironic şi tragic, liric şi grotesc, jocul lui convinge prin limpezimea gândului şi precizia gestului scenic, dar trimite imediat, prin ironia inteligentă, la dublul lui, la viaţă.

Cătălin Babliuc e mefistofelic, dând personajului Sun toată indiferenţa, cruzimea şi frustrarea omului ratat. Un „aviator şomer” care zboară la o altitudine mereu joasă în raport cu propriile aşteptări. Crede că „munca îl va face un om nou”, chiar cu preţul de „a zbura peste cadavre”. Sun rămâne însă o victimă care se complace în propria mediocritate, pentru care gestul sinuciderii rămâne un capriciu, la fel ca dragostea. Îngeresele (Rodica Mandache, Mirela Gorea, Manuela Ciucur), în „ilustra” lor slăbiciune, stârnesc compasiunea. Dar şi sancţiunea critică, atunci când ne provoacă prin failibilitatea lor. Chiar şi zeii, pare să spună Brecht, judecă greşit oamenii care le fac bine (Shen-Te nu-şi plăteşte datoriile făcute ca să-i ajute pe ceilalţi) şi dispreţuiesc „lucrurile mărunte” (Shen-Te cumpără un pahar cu apă pe timp de ploaie, din generozitate pentru Vang).

Zeii coboară printre oameni purtându-şi înţelepciunea în maxime care nu devin verdicte sau soluţii ci rămân mărturii despre fragilitatea umană: „nici un om nu poate să rămână bun dacă nu este ajutat”;

Andrei Serban si Vlad Ivanov

„dacă îți pierzi încrederea în oameni îți pierzi și bunătatea”; „ce dezamăgire sunt oamenii”; „intențiile bune îi duc pe oameni pe marginea prăpastiei iar faptele bune îi împing în prăpastie”; „zeii îi ajută pe cei care se ajută singuri”; „suferința înnobilează”. Călătoria zeilor între cer şi pământ e mai mult o rătăcire în pustiu, un dialog ratat, totul transformându-se într-o satiră, o critică la adresa poruncilor dure, nedrepte, greu de îndeplinit. Chiar şi zeii se dezic de Shen-Te, lăsând-o la latitudinea unei bunătăţi pe care toţi şi toate o relativizează: „Fii bună și totul se va termina cu bine”. Personajele secundare (interpretate de Ana Covalciuc, Profira Serafim, Adrian Ciobanu, Adela Bengescu, Simona Pop, Silvana Negruţiu, Mihai Niţă, Marcela Motoc) dau accente importante şi nu se sfiesc să-şi afirme personalitatea, dar rămân mereu fidele spectacolului ca întreg.

La final, zeii se întorc în cer, în timp ce „omul  bun” priveşte în urma lor ca un cocor cu aripa frântă – superbă imagine poetică în care personajul Shen-Te îşi adună forţele, ca într-o mandorlă luminoasă… Oameni, cocori şi avioane – cu o singură aripă. Trăim pe jumătate, fiindcă nu vrem să ne asumăm deplin faptele, alegerile. Dinspre cerul cu maci, privirea ei coboară în ea însăşi, contemplându-şi fiul nenăscut şi, prin chipul pe care încă nu i-l cunoaşte, întrezăreşte chipul unei umanităţi transfigurate de aceeaşi, fragilă şi paradoxală, bunătate: „oamenii vor zice: se va naște un om de care va trebui să ținem seama.”

Această poveste amară, fără verdicte, pare să spună: ca să fii „bun”, trebuie să te dedublezi. Ne purtăm, fiecare, povara propriului dublu. Sau Je est un autre. Însă adevărata morală, una paradoxală ca realitatea însăşi, pare a fi mai simplă: deși Shen-Te apare în dublă ipostază, ea e singura care nu se dedublează, rămânând într-un fel consecventă cu sine, în timp ce toți ceilalți (până și umilul Vang, până și zeii) sunt duplicitari: pot fi buni și răi, după cum le dicteză interesul. Spectacolul este, în aceeaşi logică a tensiunii, a paradoxului, prin cele „două” personaje cu aceleași inițiale (Șen-Te/ Șui-Ta), o introspecție exteriorizată.

Ca într-un travelling pe verticală, regizorul Andrei Şerban ne conduce privirea în sufletul „omului bun”, unde există mereu o luptă încrâncenată între bine și rău, între făptura nouă şi cea veche, între înclinația (dumne)zeiască spre generozitate şi jertfă și instinctul egoist de autoconservare. Sunt „chinurile facerii” din care se naște, mai mult decât o fiinţă nouă, principiul ei restaurator: discernământul. Cu acest spectacol-parabolă, Seciuan, descoperim nu doar poetica vizuală a „unui cer nou şi a unui pământ nou”, sau filosofia „omului nou” ci, la fel de important, un teatru nou; un teatru a cărui îndrăzneală desfiinţează „al patrulea perete”. Un Teatru al proximităţii şi al convertirii, în care scena devine arena ce ne găzduieşte, în deplină libertate, confruntarea cu noi înşine.

*

Zeulse-ntreabă

Mai e bunătate-n Om?

Seciuan-eAcum.

Foto: Omul bun din Seciuan – Bulandra

 

 

 



22
/03
/19

Jim Carrey (57 de ani) este, din toamna trecută, protagonistul serialului de comedie „Kidding“/„Glumeam!“, disponibil pe HBO GO, producţie pentru care actorul a făcut echipă cu regizorul Michel Gondry, alături de care a lucrat la Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Puteți vedea, aici, o scurtă privire de ansamblu (epic tribute) asupra carierei lui Jim Carrey, clip realizat de Alexandru Catrina.

21
/03
/19

Trupa britanică The Cure a înregistrat un nou album de studio, primul în decurs de zece ani, potrivit declaraţiilor solistului, Robert Smith. Invitat la emisiunea „The John Maytham Show” pentru a vorbi despre concertul pe care grupul îl va susţine joi, în Capetown, Smith a făcut dezvăluiri despre albumul care urmează „4:13 Dream”, lansat în 2008.

21
/03
/19

Când ați ascultat ultima oară o creație semnată de marele Amadeus? Mozart – considerat geniul muzicii clasice, care a compus peste 600 de lucrări în nenumărate genuri (operă, simfonii, concerte, muzică de cameră etc.) în doar 35 de ani de viață trăiți extrem de intens – este cel căruia îi este dedicat în întregime concertul susținut miercuri, 27 martie (19.00), la Sala Radio, de ORCHESTRA  DE  CAMERĂ RADIO, sub bagheta dirijorului RADU POSTĂVARU.

21
/03
/19

Au trecut câțiva ani buni de când, într-un alt sfârșit de martie, am avut șansa unei întâlniri cu actrița Carmen Stănescu. Era anul 2011. Avea atunci 86 de ani și alesese deja să stea departe de scenă, să rămână acasă la ea, în apartamentul de pe Bulevardul Dacia, unde prefera să oprească timpul în loc și să trăiască într-o altă lume…

21
/03
/19

Duminică am fost la muzeu pentru o scurtă incursiune in mintea întortocheată a lui Leonardo Da Vinci. Doar că fără titirel și mami, epuizați după cele aproape zece zile de spitalizare. Pe drum, ne-am oprit cu Alessandro, tatăl lui Lorenzo, la un showroom auto. Cam scumpe mașinile de acolo, totuși, pentru buzunarele noastre pline cu caramele.

20
/03
/19

Paul Schrader, David Lowery și Kent Jones sunt trei dintre regizorii ale căror filme vor fi proiectate în premieră în România în cadrul American Independent Film Festival. Ediția a 3-a a festivalului va avea loc între 12 și 18 aprilie, la Cinema PRO și Cinema Muzeul Țăranului din București, iar biletele vor fi disponibile în curând pe eventbook.ro și în rețeaua Eventbook.

20
/03
/19

OPINIE Pentru al doilea an consecutiv, trofeul Gopo pentru cel mai bun film ajunge la un lungmetraj care s-a remarcat în special prin succes la public, și mai puțin prin prezențe în festivaluri sau elogiile criticii. În acest caz, „Moromeții 2”, de Stere Gulea. Este reconfirmarea unei schimbări în receptarea filmului românesc.

Page 1 of 78412345...102030...Last »