Iubitoare, frumoasă, vibrantă, acoperită de flori şi de lauri, cerută, primită şi sărbătorită peste tot în lume ca o regină a cântecului, soprana Hariclea Darclée a trăit în epoca de maximă strălucire a teatrului de operă. A încetat din viaţă într-o zi de 12 ianuarie (1939), la Bucureşti.
Un articol de Monica Andrei|9 iunie 2015
Cariera Haricleei Darclée este povestea triumfurilor pe care le-a purtat în Europa şi în America. Verdi şi Puccini au scris opere pentru ea, cea care a revoluţionat mediile muzicale din Paris şi Italia.
La naşterea sa, ţiganca Ileana, pricepută la farmece şi ghicit, îi prezice că “o să călătorească mult în viaţă şi mereu o să fie în sărbătoare”. În copilărie, plângea pe ascuns, căci se credea urâtă, şi se alinta în oglindă; trăieşte în opulenţă, are guvernantă germană, face şcoala într-un pension din oraşul valsurilor lui Johann Strauss, unde învăţau fete din aristoctraţia imperială. Profesoara de la corul şcolii remarcă vocea de aur a Haricleei, dar aceasta nu va urma Conservatorul. Întoarsă acasă de la Viena, stă ceasuri întregi cu sora ei mută, din ai cărei ochi citea tot ce spuneau buzele.
Istorie cu blazon şi muzică prin saloane
În 1881, s-a căsătorit la Biserica Albă din Bucureşti, cu locotenentul Hartulari, cartofor înrăit, care bătea soldaţii sau îi trimitea la teatru. Viaţa de garnizoană nu este uşoară. Tânăra familie trăieşte pe la Iaşi, Brăila, Bucureşti.
Într-o epocă ce scrie istoria cu blazon pe tacâmul, şerveţelul, poarta casei, de la curţile regilor până la casele aristocraţilor, ce cunoaşte maiestatea punerii în scenă a sărbătorilor cu mare fast, lumea asculta muzică cultă prin saloane. Nu o dată trăsura palatului în care se afla Olga Mavrogheni, doamna de onoare a prinţesei Maria, trecea pe la Romană, ca să exprime dorinţa de a completa repertoriul de la palat, iar Haricleea răspundea sfioasă măgulitoarei invitaţii.
Cunoştea perfect arta discretă de a face şi de a întreţine relaţii. Când intra în orice salon, elegantă, murmurul admirativ al invitaţilor n-o copleşea. Invidios pe succesul Haricleei, soţul ei se întâlneşte în secret cu doamnele din înalta societate, primeşte şi trimite scrisori. Ca o soţie credincioasă, se face că nu pricepe nimic când le descoperă în sobă. Grijile şi durerile ei nu tulburau niciodată liniştea altora.
Culise bogate în intrigi, interese perfide, recomandări dubioase…
Cariera de cucoană plină de talent care îşi dă concursul şi la festivalurile societăţilor de binefacere o plictisea. Povestea cântatului prin saloane încolţeşte un gând nobil în mintea cântăreţei: “decât eşecul definitiv, mai bine gloria supremă”. Însărcinată în câteva luni, îşi ia soţul, urcă în tren şi pleacă la Paris. Nu cunoşteau pe nimeni, trăiesc din banii trimişi de tatăl ei, dar care ajungeau doar pentru menaj, nu şi pentru toate lecţiile de canto.
Naşte un băiat care va deveni un renumit compozitor. Soţul ei se întoarce în ţară. Divorţează.
Rămasă cu un copil, la Paris, simte cum anevoioasele trepte ale celebrităţii sunt marcate de culisele bogate în intrigi, interesele perfide şi recomandările dubioase. Ambiţia de a cânta pe o scenă pariziană o determină să-i scrie profesorului şi baritonul Faure spre a o primi pentru o audiţie. Vine regulat la lecţii, repetă, face vocalize. I se prezice reuşita.
Aflat în vizită la profesorul de canto Gounoud, directorul Operei Mari din Paris o aude cântând.
“Te păstrez pentru Julieta mea. Intri la Operă prin porţile mari” îi spune, rotunjind d‘Hariclee şi astfel se naşte numele de scenă: Darclée. A debutat pe scena Operei Mari din Paris în rolul Margareta din „Faust”, nu în “Romeo şi Julieta”, căci o aduseseră pe Adelina Pati. Urmează luni de triumf, omagii, adulaţii, entuziasm. Plăcea ca artistă, avea un timbru vibrant şi cald, o armonie a trăsăturilor și a gesturilor. Noblețea ei nu era confecționată.
De la Opera din Paris, la Scala din Milano
După succesele de la Paris, în 15 zile învaţă să cânte în limba italiană şi debutează pe scena Teatrului “Scala” din Milano. Cea mai adulată stea a bel canto-ului se trezea la 8 dimineața, citea corespondenţa, mânca, apoi cânta, încerca rochii, proba costume, primea ziarişti, dădea interviuri, iscălea cărţi poştale pentru admiratori.
La teatru, în cabină, pe lângă scrisorile de dragoste de la admiratori, primea flori, daruri, poezii, bijuterii, cadouri. Înainte de a păşi în scenă, aprindea lumânări la icoanele Maicii Domnului şi Sf. Nicolae, apoi îşi umezea buzele cu vin roşu sau şampanie. Conversaţiile zgomotoase din loji şi fotoliile de orchestră se auzeau în scenă.
La galerie, aştepta nerăbdător, în picioare, publicul italian care stătuse la coadă pentru un bilet ieftin tipărit cu numele artistei. Începea spectacolul, acţiunea se derula fără să zguduie pe nimeni, până când intra în scenă Darclée. La ultima notă muzicală lumea ţâşnea în picioare, aplauda, ovaţiona, bisa, urma o ploaie de flori, porumbei, evantaie fluturând; pe covor de flori, la ieşirea din teatru, păşea Regina cântecului.
„Amintirea ta mă arde de atâta dragoste”
Darclée a trăit în vremea scrisorilor parfumate, a iubirilor sfâşietoare ce îndemnau la visare – un joc elegant al dragostei, care la finalul secolului al XIX-lea era practicat cu gingăşie şi isteţime. Pe unde a plimbat-o cântecul a fost femeia dorită de către toţi bărbaţii. Primea declaraţii de dragoste, jurăminte de credinţă, garanţii de sinceritate.
În Spania, Regele Don Carlos mergea la teatru, păstra binoclul doar în direcţia unde juca soprana. Focul dragostei îi mistuise inima din prima clipă când a văzut-o. Deghizat cu barbă şi ochelari de soare, ajunge pe la miezul nopţii la hotelul unde locuia artista.
Soprana îl primeşte, dar orele trec într-un climat de încordare, într-o alternanţă de mărturisiri, implorări, de tăceri ostile. „Cât te iubesc, suflet al vieţii mele şi câtă voinţă mi-a trebuit aseară pentru a te părăsi. O mie de sărutări. Carlos”. După primul refuz al ei, pasiunea lui creşte înfricoşător. Găsise în artistă femeia ideală pe care o aştepta, dar mai era la mijloc o regină.
Cochetă, seducătoare, frumoasă, se juca cu inima nobilului ei, îi îngenunchease orgoliul. „Îţi scriu acum pe o minunată noapte, o adiere uşoară de vânt, între cer şi mare… Voi visa că te-am răpit şi că eşti la bord…”; „Admir artista, însă iubesc femeia! Ai venit rază de soare în mijlocul ceţurilor în care mă zbat… Amintirea ta mă arde de atâta dragoste.” Semnat Carlos. Şi-au scris toată viaţa.
Liniştea unui sfârşit calm de pasiune pregătea zorile celei mai zguduitoare iubiri din viaţa ei. Eugenio Giraldoni era fiul baritonului francez de la Opera din Paris, care râvnea la gloria scenei. Un tânăr de-o frumuseţe uluitoare, un timid, cu fruntea largă, sprâncene desenate, nas acvilin, gura senzuală şi o coamă leonină ce accentua figura de artist.
Într-un decor fast de-o rasată eleganţă a văzut strălucind şi cântând pe marea soprană. Și a rămas înmărmurit. A privit pierdut în extaz, cum abia răsărită din neant, dispare în nefiinţă. A cunoscut-o, i-a dat replica în acelaşi spectacol. Pe scenă erau furaţi de poveste, în viaţă trăia chinul plăcut al îndrăgostitului ce nu-şi mărturisise pasiunea, până când, fericit, scrie în jurnalul său: “Era dimineaţa de 10 mai, după o noapte care a însemnat cel mai important eveniment din viaţa mea. Mi-a căzut în braţe ca o porumbiţă rănită. Mi-a dat şi inima ei.”
„Aida, „Traviata”, „Manon”, „Tosca”… şi trei luni de dragoste în America, unde s-au iubit cu adevărat. Într-o zi, aflându-se acasă, Darclée primeşte o scrisoare: „De trei ani, Doamnă, sufăr îngrozitor şi trebuie să înţelegeţi că Eugenio al meu v-a iubit şi această iubire a făcut nenorocirea mea, căreia am avut puterea să mă supun, de vreme ce întotdeauna am adorat pe tatăl copilului meu. M-am hotărât să vă scriu. Ocupaţi în artă poziţia cea mai invidiată. Eu nu am decât pe soţul meu şi fetiţa, alături de care îmi împart sufletul şi viaţa. E posibil doamnă cum sunteţi să aduceţi durere în această familie? Eugenio vă iubeşte mult, ştiu cât îl iubiţi. Voi chema binecuvântările mele deasupra capului dumneavoastră, dacă veţi renunţa la Eugenio, care şi-a adorat fetiţa. Şi-a iubit nevasta…” Semnat: Tamara Giraldoni.
Bărbatul pe care-l căutase ani în şir, pe care-l aştepta de-o viaţă, era însurat… Oţelită de suferinţă, după şase luni, eliberată de coşmarul dragostei neîmplinite, comunică fericita hotărâre într-o scrisoare soţiei lui Eugenio: „obişnuită să-mi ţin promisiunile, vă declar că de acum înainte pentru mine soţul dumneavoastră a încetat complet a exista.”
După despărţire, Eugenio nu s-a mai întors acasă la “nevasta iubită şi fetiţa adorată”, a murit în Finlanda, subit. Soprana i-a dat vestea morţii lui fostei neveste, cu care între timp se împrietenise, într-o telegramă. Căci fusese născută să aline durerile altora şi n-a refuzat niciodată această povară.
Invidiatele beţii ale celebrităţii, înşelătoarele bucurii ale renumelui
Între 1882 – 1910, „privighetoarea din Carpaţi”, cum i se mai spunea, dă concerte în România pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Regele Carol o decorează cu „Bene Merenti I”. „Toată lumea admiră în Darclée pe cântăreaţa, eu admir în cântăreaţă pe Darclée.” (Tony Bacalbaşa)
Darclée era steaua în care credeau Verdi, Gounoud, Puccini. Când Verdi, cu părul nins de emoţiile anilor dispăruţi, i-a auzit glasul coborând dintr-un cor de îngeri, locuind în acelaşi hotel, la Milano, a simţit în soprană „bellissima” şi „bravissima” din Violetta.
Nelly Nelba era cântăreaţa engleză de mare succes care s-a simţit jignită că Gounoud o preferase la Paris, în „Romeo şi Julieta”, pe debutanta româncă. Cântăreaţa acţionară la Covent-Garden care avea un cuvânt greu de spus la „Metropolitan Opera”, blochează româncei accesul la teatrele din ţările nordice europene.
„Dacă gloria înseamnă fericire, n-aş ezita un moment să o doresc unei persoane scumpe, dar eu îi doresc o existenţă de fericită linişte decât invidiatele beţii ale celebrităţii şi înşelătoarele bucurii ale renumelui”, declară artista pentru ziarul milanez „La Séra”.
Părăseşte scena înainte ca vocea să o părăsească pe ea
Viaţa de călătorie o plictisise. Era departe de locurile natale, prin trenuri, hoteluri, restaurante. Simţea nevoia unui loc care să fie numai al ei, în care să-şi adune lucrurile, amintirile, fotografiile, să-şi trăiască ceasul de odihnă. Nimeni nu ştia cât era legată de tradiţii, câtă nevoie avea să se dăruiască unui bărbat, copilului ei, casei. Sufletul îi era plin de magia depărtărilor, a locurilor pe unde a cântat, iar privirea îi era brumată de melancolie. “Trăim pentru lume, glorie şi pentru noi deloc. Simulăm fericirea şi numai Dumnezeu ştie câte supărări şi deziluzii sunt în inima şi mintea artistului,” îi scria unei prietene.
Până să se retragă şi să se întoarcă definitiv în ţară, închiriază o casă la Milano, pentru a putea fi în permanentă legătură cu impresarii, compozitorii, cu editorii; ca să se simtă în atmosfera “Scalei”, la umbra marelui Verdi. Celebritatea dezumanizează, iar în mediile teatrale, în urma unui succes, invidia îşi găsea adăpost cangrenos.
Chiar dacă surâsul ei ascundea deseori lacrima, Darclée a ştiut să impună simpatii admirative, să aibă adevărate şi lungi amiciţii. Nimeni n-a putut să-i priceapă chinul. Publicul gusta viaţa personajelor sale. Lumea s-a oprit mai puţin la nuanţa pe care a dat-o la interpretarea unui rol, la timbrul ei voluptuos în care zăceau toate comorile sufletului. Culisele exteriorizau prin presă şoapte despre aventuri senzaţionale, despre pasiunile ei incendiare culminate de despărţiri subite, unde adevărul lipsea.
“Am fost eleva mea”, va declara ziariştilor mai târziu, în plină glorie, când i se va cere biografia, şi aşa cum i-a fost prezis, viaţa i-a fost o sărbătoare cât a stat pe scenă. Cariera s-a sfârşit odată cu Primul Război Mondial. În 1918 cântă, pentru prima oară din viaţa ei, opera „Carmen”. Soprana a preferat să părăsească scena înainte ca vocea să o părăsească pe ea.
La 135 de ani de la naşterea Haricleei Darclée, în 1995, în oraşul său natal, Brăila, a fost organizat Primul Concurs Naţional de Canto ce-i poartă numele. De atunci, în fiecare an, în oraşul de baştină, are loc Concursul Internaţional de canto “Haricleea Darclee”, inițiat de soprana Mariana Nicolesco.
Sursa: N. Carandino – Darclee
