Hariclea Darclée: „Trăim pentru lume, glorie şi pentru noi deloc
https://www.ziarulmetropolis.ro/hariclea-darclee-traim-pentru-lume-glorie-si-pentru-noi-deloc/

Iubitoare, frumoasă, vibrantă, acoperită de flori şi de lauri, cerută, primită şi sărbătorită peste tot în lume ca o regină a cântecului, soprana Hariclea Darclée a trăit în epoca de maximă strălucire a teatrului de operă. A încetat din viaţă într-o zi de 12 ianuarie (1939), la Bucureşti.

Un articol de Monica Andrei|9 iunie 2015

Cariera Haricleei Darclée este povestea triumfurilor pe care le-a purtat în Europa şi în America. Verdi şi Puccini au scris opere pentru ea, cea care a revoluţionat mediile muzicale din Paris şi Italia.

La naşterea sa, ţiganca Ileana, pricepută la farmece şi ghicit, îi prezice că “o să călătorească mult în viaţă şi mereu o să fie în sărbătoare”. În copilărie, plângea pe ascuns, căci se credea urâtă, şi se alinta în oglindă; trăieşte în opulenţă, are guvernantă germană, face şcoala într-un pension din oraşul valsurilor lui Johann Strauss, unde învăţau fete din aristoctraţia imperială. Profesoara de la corul şcolii remarcă vocea de aur a Haricleei, dar aceasta nu va urma Conservatorul. Întoarsă acasă de la Viena, stă ceasuri întregi cu sora ei mută, din ai cărei ochi citea tot ce spuneau buzele.

Istorie cu blazon şi muzică prin saloane

În 1881, s-a căsătorit la Biserica Albă din Bucureşti, cu locotenentul Hartulari, cartofor înrăit, care bătea soldaţii sau îi trimitea la teatru. Viaţa de garnizoană nu este uşoară. Tânăra familie trăieşte pe la Iaşi, Brăila, Bucureşti.

Într-o epocă ce scrie istoria cu blazon pe tacâmul, şerveţelul, poarta casei, de la curţile regilor până la casele aristocraţilor, ce cunoaşte maiestatea punerii în scenă a sărbătorilor cu mare fast, lumea asculta muzică cultă prin saloane. Nu o dată trăsura palatului în care se afla Olga Mavrogheni, doamna de onoare a prinţesei Maria, trecea pe la Romană, ca să exprime dorinţa de a completa repertoriul de la palat, iar Haricleea răspundea sfioasă măgulitoarei invitaţii.

Cunoştea perfect arta discretă de a face şi de a întreţine relaţii. Când intra în orice salon, elegantă, murmurul admirativ al invitaţilor n-o copleşea. Invidios pe succesul Haricleei, soţul ei se întâlneşte în secret cu doamnele din înalta societate, primeşte şi trimite scrisori. Ca o soţie credincioasă, se face că nu pricepe nimic când le descoperă în sobă. Grijile şi durerile ei nu tulburau niciodată liniştea altora.

Culise bogate în intrigi, interese perfide, recomandări dubioase…

Cariera de cucoană plină de talent care îşi dă concursul şi la festivalurile societăţilor de binefacere o plictisea. Povestea cântatului prin saloane încolţeşte un gând nobil în mintea cântăreţei: “decât eşecul definitiv, mai bine gloria supremă”. Însărcinată în câteva luni, îşi ia soţul, urcă în tren şi pleacă la Paris. Nu cunoşteau pe nimeni, trăiesc din banii trimişi de tatăl ei, dar care ajungeau doar pentru menaj, nu şi pentru toate lecţiile de canto.

Naşte un băiat care va deveni un renumit compozitor. Soţul ei se întoarce în ţară. Divorţează.

hariclea darcleeRămasă cu un copil, la Paris, simte cum anevoioasele trepte ale celebrităţii sunt marcate de culisele bogate în intrigi, interesele perfide şi recomandările dubioase. Ambiţia de a cânta pe o scenă pariziană o determină să-i scrie profesorului şi baritonul Faure spre a o primi pentru o audiţie. Vine regulat la lecţii, repetă, face vocalize. I se prezice reuşita.

Aflat în vizită la profesorul de canto Gounoud, directorul Operei Mari din Paris o aude cântând.

“Te păstrez pentru Julieta mea. Intri la Operă prin porţile mari” îi spune, rotunjind d‘Hariclee şi astfel se naşte numele de scenă: Darclée. A debutat pe scena Operei Mari din Paris în rolul Margareta din „Faust”, nu în “Romeo şi Julieta”, căci o aduseseră pe Adelina Pati. Urmează luni de triumf, omagii, adulaţii, entuziasm. Plăcea ca artistă, avea un timbru vibrant şi cald, o armonie a trăsăturilor și a gesturilor. Noblețea ei nu era confecționată.

De la Opera din Paris, la Scala din Milano

După succesele de la Paris, în 15 zile învaţă să cânte în limba italiană şi debutează pe scena Teatrului “Scala” din Milano. Cea mai adulată stea a bel canto-ului se trezea la 8 dimineața, citea corespondenţa, mânca, apoi cânta, încerca rochii, proba costume, primea ziarişti, dădea interviuri, iscălea cărţi poştale pentru admiratori.

La teatru, în cabină, pe lângă scrisorile de dragoste de la admiratori, primea flori, daruri, poezii, bijuterii, cadouri. Înainte de a păşi în scenă, aprindea lumânări la icoanele Maicii Domnului şi Sf. Nicolae, apoi îşi umezea buzele cu vin roşu sau şampanie. Conversaţiile zgomotoase din loji şi fotoliile de orchestră se auzeau în scenă.

La galerie, aştepta nerăbdător, în picioare, publicul italian care stătuse la coadă pentru un bilet ieftin tipărit cu numele artistei. Începea spectacolul, acţiunea se derula fără să zguduie pe nimeni, până când intra în scenă Darclée. La ultima notă muzicală lumea ţâşnea în picioare, aplauda, ovaţiona, bisa, urma o ploaie de flori, porumbei, evantaie fluturând; pe covor de flori, la ieşirea din teatru, păşea Regina cântecului.

„Amintirea ta mă arde de atâta dragoste”

Darclée a trăit în vremea scrisorilor parfumate, a iubirilor sfâşietoare ce îndemnau la visare – un joc elegant al dragostei, care la finalul secolului al XIX-lea era practicat cu gingăşie şi isteţime. Pe unde a plimbat-o cântecul a fost femeia dorită de către toţi bărbaţii. Primea declaraţii de dragoste, jurăminte de credinţă, garanţii de sinceritate.

În Spania, Regele Don Carlos mergea la teatru, păstra binoclul doar în direcţia unde juca soprana. Focul dragostei îi mistuise inima din prima clipă când a văzut-o. Deghizat cu barbă şi ochelari de soare, ajunge pe la miezul nopţii la hotelul unde locuia artista.

Soprana îl primeşte, dar orele trec într-un climat de încordare, într-o alternanţă de mărturisiri, implorări, de tăceri ostile. „Cât te iubesc, suflet al vieţii mele şi câtă voinţă mi-a trebuit aseară pentru a te părăsi. O mie de sărutări. Carlos”. După primul refuz al ei, pasiunea lui creşte înfricoşător. Găsise în artistă femeia ideală pe care o aştepta, dar mai era la mijloc o regină.

Cochetă, seducătoare, frumoasă, se juca cu inima nobilului ei, îi îngenunchease orgoliul. „Îţi scriu acum pe o minunată noapte, o adiere uşoară de vânt, între cer şi mare… Voi visa că te-am răpit şi că eşti la bord…”; „Admir artista, însă iubesc femeia! Ai venit rază de soare în mijlocul ceţurilor în care mă zbat… Amintirea ta mă arde de atâta dragoste.” Semnat Carlos. Şi-au scris toată viaţa.

Liniştea unui sfârşit calm de pasiune pregătea zorile celei mai zguduitoare iubiri din viaţa ei. Eugenio Giraldoni era fiul baritonului francez de la Opera din Paris, care râvnea la gloria scenei. Un tânăr de-o frumuseţe uluitoare, un timid, cu fruntea largă, sprâncene desenate, nas acvilin, gura senzuală şi o coamă leonină ce accentua figura de artist.

Într-un decor fast de-o rasată eleganţă a văzut strălucind şi cântând pe marea soprană. Și a rămas înmărmurit. A privit pierdut în extaz, cum abia răsărită din neant, dispare în nefiinţă. A cunoscut-o, i-a dat replica în acelaşi spectacol. Pe scenă erau furaţi de poveste, în viaţă trăia chinul plăcut al îndrăgostitului ce nu-şi mărturisise pasiunea, până când, fericit, scrie în jurnalul său: “Era dimineaţa de 10 mai, după o noapte care a însemnat cel mai important eveniment din viaţa mea. Mi-a căzut în braţe ca o porumbiţă rănită. Mi-a dat şi inima ei.”

„Aida, „Traviata”, „Manon”, „Tosca”… şi trei luni de dragoste în America, unde s-au iubit cu adevărat. Într-o zi, aflându-se acasă, Darclée primeşte o scrisoare: „De trei ani, Doamnă, sufăr îngrozitor şi trebuie să înţelegeţi că Eugenio al meu v-a iubit şi această iubire a făcut nenorocirea mea, căreia am avut puterea să mă supun, de vreme ce întotdeauna am adorat pe tatăl copilului meu. M-am hotărât să vă scriu. Ocupaţi în artă poziţia cea mai invidiată. Eu nu am decât pe soţul meu şi fetiţa, alături de care îmi împart sufletul şi viaţa. E posibil doamnă cum sunteţi să aduceţi durere în această familie? Eugenio vă iubeşte mult, ştiu cât îl iubiţi. Voi chema binecuvântările mele deasupra capului dumneavoastră, dacă veţi renunţa la Eugenio, care şi-a adorat fetiţa. Şi-a iubit nevasta…” Semnat: Tamara Giraldoni.

Bărbatul pe care-l căutase ani în şir, pe care-l aştepta de-o viaţă, era însurat… Oţelită de suferinţă, după şase luni, eliberată de coşmarul dragostei neîmplinite, comunică fericita hotărâre într-o scrisoare soţiei lui Eugenio: „obişnuită să-mi ţin promisiunile, vă declar că de acum înainte pentru mine soţul dumneavoastră a încetat complet a exista.”

După despărţire, Eugenio nu s-a mai întors acasă la “nevasta iubită şi fetiţa adorată”, a murit în Finlanda, subit. Soprana i-a dat vestea morţii lui fostei neveste, cu care între timp se împrietenise, într-o telegramă. Căci fusese născută să aline durerile altora şi n-a refuzat niciodată această povară.

Invidiatele beţii ale celebrităţii, înşelătoarele bucurii ale renumelui

Între 1882 – 1910, „privighetoarea din Carpaţi”, cum i se mai spunea, dă concerte în România pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Regele Carol o decorează cu „Bene Merenti I”. „Toată lumea admiră în Darclée pe cântăreaţa, eu admir în cântăreaţă pe Darclée.” (Tony Bacalbaşa)

Darclée era steaua în care credeau Verdi, Gounoud, Puccini. Când Verdi, cu părul nins de emoţiile anilor dispăruţi, i-a auzit glasul coborând dintr-un cor de îngeri, locuind în acelaşi hotel, la Milano, a simţit în soprană „bellissima” şi „bravissima” din Violetta.

Nelly Nelba era cântăreaţa engleză de mare succes care s-a simţit jignită că Gounoud o preferase la Paris, în „Romeo şi Julieta”, pe debutanta româncă. Cântăreaţa acţionară la Covent-Garden care avea un cuvânt greu de spus la „Metropolitan Opera”, blochează româncei accesul la teatrele din ţările nordice europene.

„Dacă gloria înseamnă fericire, n-aş ezita un moment să o doresc unei persoane scumpe, dar eu îi doresc o existenţă de fericită linişte decât invidiatele beţii ale celebrităţii şi înşelătoarele bucurii ale renumelui”, declară artista pentru ziarul milanez „La Séra”.

Părăseşte scena înainte ca vocea să o părăsească pe ea

Viaţa de călătorie o plictisise. Era departe de locurile natale, prin trenuri, hoteluri, restaurante. Simţea nevoia unui loc care să fie numai al ei, în care să-şi adune lucrurile, amintirile, fotografiile, să-şi trăiască ceasul de odihnă. Nimeni nu ştia cât era legată de tradiţii, câtă nevoie avea să se dăruiască unui bărbat, copilului ei, casei. Sufletul îi era plin de magia depărtărilor, a locurilor pe unde a cântat, iar privirea îi era brumată de melancolie. “Trăim pentru lume, glorie şi pentru noi deloc. Simulăm fericirea şi numai Dumnezeu ştie câte supărări şi deziluzii sunt în inima şi mintea artistului,” îi scria unei prietene.

Până să se retragă şi să se întoarcă definitiv în ţară, închiriază o casă la Milano, pentru a putea fi în permanentă legătură cu impresarii, compozitorii, cu editorii; ca să se simtă în atmosfera “Scalei”, la umbra marelui Verdi. Celebritatea dezumanizează, iar în mediile teatrale, în urma unui succes, invidia îşi găsea adăpost cangrenos.

Chiar dacă surâsul ei ascundea deseori lacrima, Darclée a ştiut să impună simpatii admirative, să aibă adevărate şi lungi amiciţii. Nimeni n-a putut să-i priceapă chinul. Publicul gusta viaţa personajelor sale. Lumea s-a oprit mai puţin la nuanţa pe care a dat-o la interpretarea unui rol, la timbrul ei voluptuos în care zăceau toate comorile sufletului. Culisele exteriorizau prin presă şoapte despre aventuri senzaţionale, despre pasiunile ei incendiare culminate de despărţiri subite, unde adevărul lipsea.

“Am fost eleva mea”, va declara ziariştilor mai târziu, în plină glorie, când i se va cere biografia, şi aşa cum i-a fost prezis, viaţa i-a fost o sărbătoare cât a stat pe scenă. Cariera s-a sfârşit odată cu Primul Război Mondial. În 1918 cântă, pentru prima oară din viaţa ei, opera „Carmen”. Soprana a preferat să părăsească scena înainte ca vocea să o părăsească pe ea.

La 135 de ani de la naşterea Haricleei Darclée, în 1995, în oraşul său natal, Brăila, a fost organizat Primul Concurs Naţional de Canto ce-i poartă numele. De atunci, în fiecare an, în oraşul de baştină, are loc Concursul Internaţional de canto “Haricleea Darclee”, inițiat de soprana Mariana Nicolesco.

Sursa: N. Carandino – Darclee

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

11
/04
/16

Soprana Maria Callas a studiat Conservatorul din Atena şi a debutat în spectacolul “Tosca” la Teatrul Regal din Atena. Femeia plină de capricii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, fusese capabilă să-şi schimbe înfăţişarea şi să devină un mit, în urma unei banale cure de slăbire.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

01
/04
/16

Trei sferturi de veac şi-a închinat viaţa în slujba cântecului şi, mai ales, a romanţei, despre care spunea că este cea mai sinceră, cea mai pătimaşă expresie a unei epoci şi a societăţii. Cântecele lui de inimă albastră au făcut duminici de vis din toate zilele săptămânii. Gică Petrescu s-a născut pe 2 aprilie 1915 si s-a stins din viață pe 18 iunie 2006.

28
/03
/16

La jumătatea anilor ’60, Ion Dichiseanu o cunoaşte la Festivalul de Film de la Beirut pe Sara Montiel, actriţă şi cîntăreaţă celebră în acea vreme, şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere. După puţin timp, când Sara ajunge la Bucureşti pentru a susţine o serie de concerte, vrea să-l întâlnească. Aşa începe povestea lor de iubire, descrisă în volumul “Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, apărut la Polirom.

23
/03
/16

Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi organizează expoziţia Viaţa românească – 110 ani de la apariţie, ce valorifică patrimoniul MNLRI şi extraordinara colecţie a istoricului literar Nicolae Scurtu. Vor fi expuse în premieră documente de patrimoniu deosebit de valoroase pentru istoria noastră literară, de la scrisori şi fotografii la ediţii princeps, ediţii cu autograf sau cărţi de vizită.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

21
/03
/16

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal” - Emil Cioran. Considerat, alături de Mozart şi Beethoven, cel mai mare compozitor al lumii, Johann Sebastian Bach s-a născut într-o zi de 21 martie (1685).

Pagina 20 din 34« Prima...10...1819202122...30...Ultima »