Hariclea Darclée: „Trăim pentru lume, glorie şi pentru noi deloc
https://www.ziarulmetropolis.ro/hariclea-darclee-traim-pentru-lume-glorie-si-pentru-noi-deloc/

Iubitoare, frumoasă, vibrantă, acoperită de flori şi de lauri, cerută, primită şi sărbătorită peste tot în lume ca o regină a cântecului, soprana Hariclea Darclée a trăit în epoca de maximă strălucire a teatrului de operă. A încetat din viaţă într-o zi de 12 ianuarie (1939), la Bucureşti.

Un articol de Monica Andrei|9 iunie 2015

Cariera Haricleei Darclée este povestea triumfurilor pe care le-a purtat în Europa şi în America. Verdi şi Puccini au scris opere pentru ea, cea care a revoluţionat mediile muzicale din Paris şi Italia.

La naşterea sa, ţiganca Ileana, pricepută la farmece şi ghicit, îi prezice că “o să călătorească mult în viaţă şi mereu o să fie în sărbătoare”. În copilărie, plângea pe ascuns, căci se credea urâtă, şi se alinta în oglindă; trăieşte în opulenţă, are guvernantă germană, face şcoala într-un pension din oraşul valsurilor lui Johann Strauss, unde învăţau fete din aristoctraţia imperială. Profesoara de la corul şcolii remarcă vocea de aur a Haricleei, dar aceasta nu va urma Conservatorul. Întoarsă acasă de la Viena, stă ceasuri întregi cu sora ei mută, din ai cărei ochi citea tot ce spuneau buzele.

Istorie cu blazon şi muzică prin saloane

În 1881, s-a căsătorit la Biserica Albă din Bucureşti, cu locotenentul Hartulari, cartofor înrăit, care bătea soldaţii sau îi trimitea la teatru. Viaţa de garnizoană nu este uşoară. Tânăra familie trăieşte pe la Iaşi, Brăila, Bucureşti.

Într-o epocă ce scrie istoria cu blazon pe tacâmul, şerveţelul, poarta casei, de la curţile regilor până la casele aristocraţilor, ce cunoaşte maiestatea punerii în scenă a sărbătorilor cu mare fast, lumea asculta muzică cultă prin saloane. Nu o dată trăsura palatului în care se afla Olga Mavrogheni, doamna de onoare a prinţesei Maria, trecea pe la Romană, ca să exprime dorinţa de a completa repertoriul de la palat, iar Haricleea răspundea sfioasă măgulitoarei invitaţii.

Cunoştea perfect arta discretă de a face şi de a întreţine relaţii. Când intra în orice salon, elegantă, murmurul admirativ al invitaţilor n-o copleşea. Invidios pe succesul Haricleei, soţul ei se întâlneşte în secret cu doamnele din înalta societate, primeşte şi trimite scrisori. Ca o soţie credincioasă, se face că nu pricepe nimic când le descoperă în sobă. Grijile şi durerile ei nu tulburau niciodată liniştea altora.

Culise bogate în intrigi, interese perfide, recomandări dubioase…

Cariera de cucoană plină de talent care îşi dă concursul şi la festivalurile societăţilor de binefacere o plictisea. Povestea cântatului prin saloane încolţeşte un gând nobil în mintea cântăreţei: “decât eşecul definitiv, mai bine gloria supremă”. Însărcinată în câteva luni, îşi ia soţul, urcă în tren şi pleacă la Paris. Nu cunoşteau pe nimeni, trăiesc din banii trimişi de tatăl ei, dar care ajungeau doar pentru menaj, nu şi pentru toate lecţiile de canto.

Naşte un băiat care va deveni un renumit compozitor. Soţul ei se întoarce în ţară. Divorţează.

hariclea darcleeRămasă cu un copil, la Paris, simte cum anevoioasele trepte ale celebrităţii sunt marcate de culisele bogate în intrigi, interesele perfide şi recomandările dubioase. Ambiţia de a cânta pe o scenă pariziană o determină să-i scrie profesorului şi baritonul Faure spre a o primi pentru o audiţie. Vine regulat la lecţii, repetă, face vocalize. I se prezice reuşita.

Aflat în vizită la profesorul de canto Gounoud, directorul Operei Mari din Paris o aude cântând.

“Te păstrez pentru Julieta mea. Intri la Operă prin porţile mari” îi spune, rotunjind d‘Hariclee şi astfel se naşte numele de scenă: Darclée. A debutat pe scena Operei Mari din Paris în rolul Margareta din „Faust”, nu în “Romeo şi Julieta”, căci o aduseseră pe Adelina Pati. Urmează luni de triumf, omagii, adulaţii, entuziasm. Plăcea ca artistă, avea un timbru vibrant şi cald, o armonie a trăsăturilor și a gesturilor. Noblețea ei nu era confecționată.

De la Opera din Paris, la Scala din Milano

După succesele de la Paris, în 15 zile învaţă să cânte în limba italiană şi debutează pe scena Teatrului “Scala” din Milano. Cea mai adulată stea a bel canto-ului se trezea la 8 dimineața, citea corespondenţa, mânca, apoi cânta, încerca rochii, proba costume, primea ziarişti, dădea interviuri, iscălea cărţi poştale pentru admiratori.

La teatru, în cabină, pe lângă scrisorile de dragoste de la admiratori, primea flori, daruri, poezii, bijuterii, cadouri. Înainte de a păşi în scenă, aprindea lumânări la icoanele Maicii Domnului şi Sf. Nicolae, apoi îşi umezea buzele cu vin roşu sau şampanie. Conversaţiile zgomotoase din loji şi fotoliile de orchestră se auzeau în scenă.

La galerie, aştepta nerăbdător, în picioare, publicul italian care stătuse la coadă pentru un bilet ieftin tipărit cu numele artistei. Începea spectacolul, acţiunea se derula fără să zguduie pe nimeni, până când intra în scenă Darclée. La ultima notă muzicală lumea ţâşnea în picioare, aplauda, ovaţiona, bisa, urma o ploaie de flori, porumbei, evantaie fluturând; pe covor de flori, la ieşirea din teatru, păşea Regina cântecului.

„Amintirea ta mă arde de atâta dragoste”

Darclée a trăit în vremea scrisorilor parfumate, a iubirilor sfâşietoare ce îndemnau la visare – un joc elegant al dragostei, care la finalul secolului al XIX-lea era practicat cu gingăşie şi isteţime. Pe unde a plimbat-o cântecul a fost femeia dorită de către toţi bărbaţii. Primea declaraţii de dragoste, jurăminte de credinţă, garanţii de sinceritate.

În Spania, Regele Don Carlos mergea la teatru, păstra binoclul doar în direcţia unde juca soprana. Focul dragostei îi mistuise inima din prima clipă când a văzut-o. Deghizat cu barbă şi ochelari de soare, ajunge pe la miezul nopţii la hotelul unde locuia artista.

Soprana îl primeşte, dar orele trec într-un climat de încordare, într-o alternanţă de mărturisiri, implorări, de tăceri ostile. „Cât te iubesc, suflet al vieţii mele şi câtă voinţă mi-a trebuit aseară pentru a te părăsi. O mie de sărutări. Carlos”. După primul refuz al ei, pasiunea lui creşte înfricoşător. Găsise în artistă femeia ideală pe care o aştepta, dar mai era la mijloc o regină.

Cochetă, seducătoare, frumoasă, se juca cu inima nobilului ei, îi îngenunchease orgoliul. „Îţi scriu acum pe o minunată noapte, o adiere uşoară de vânt, între cer şi mare… Voi visa că te-am răpit şi că eşti la bord…”; „Admir artista, însă iubesc femeia! Ai venit rază de soare în mijlocul ceţurilor în care mă zbat… Amintirea ta mă arde de atâta dragoste.” Semnat Carlos. Şi-au scris toată viaţa.

Liniştea unui sfârşit calm de pasiune pregătea zorile celei mai zguduitoare iubiri din viaţa ei. Eugenio Giraldoni era fiul baritonului francez de la Opera din Paris, care râvnea la gloria scenei. Un tânăr de-o frumuseţe uluitoare, un timid, cu fruntea largă, sprâncene desenate, nas acvilin, gura senzuală şi o coamă leonină ce accentua figura de artist.

Într-un decor fast de-o rasată eleganţă a văzut strălucind şi cântând pe marea soprană. Și a rămas înmărmurit. A privit pierdut în extaz, cum abia răsărită din neant, dispare în nefiinţă. A cunoscut-o, i-a dat replica în acelaşi spectacol. Pe scenă erau furaţi de poveste, în viaţă trăia chinul plăcut al îndrăgostitului ce nu-şi mărturisise pasiunea, până când, fericit, scrie în jurnalul său: “Era dimineaţa de 10 mai, după o noapte care a însemnat cel mai important eveniment din viaţa mea. Mi-a căzut în braţe ca o porumbiţă rănită. Mi-a dat şi inima ei.”

„Aida, „Traviata”, „Manon”, „Tosca”… şi trei luni de dragoste în America, unde s-au iubit cu adevărat. Într-o zi, aflându-se acasă, Darclée primeşte o scrisoare: „De trei ani, Doamnă, sufăr îngrozitor şi trebuie să înţelegeţi că Eugenio al meu v-a iubit şi această iubire a făcut nenorocirea mea, căreia am avut puterea să mă supun, de vreme ce întotdeauna am adorat pe tatăl copilului meu. M-am hotărât să vă scriu. Ocupaţi în artă poziţia cea mai invidiată. Eu nu am decât pe soţul meu şi fetiţa, alături de care îmi împart sufletul şi viaţa. E posibil doamnă cum sunteţi să aduceţi durere în această familie? Eugenio vă iubeşte mult, ştiu cât îl iubiţi. Voi chema binecuvântările mele deasupra capului dumneavoastră, dacă veţi renunţa la Eugenio, care şi-a adorat fetiţa. Şi-a iubit nevasta…” Semnat: Tamara Giraldoni.

Bărbatul pe care-l căutase ani în şir, pe care-l aştepta de-o viaţă, era însurat… Oţelită de suferinţă, după şase luni, eliberată de coşmarul dragostei neîmplinite, comunică fericita hotărâre într-o scrisoare soţiei lui Eugenio: „obişnuită să-mi ţin promisiunile, vă declar că de acum înainte pentru mine soţul dumneavoastră a încetat complet a exista.”

După despărţire, Eugenio nu s-a mai întors acasă la “nevasta iubită şi fetiţa adorată”, a murit în Finlanda, subit. Soprana i-a dat vestea morţii lui fostei neveste, cu care între timp se împrietenise, într-o telegramă. Căci fusese născută să aline durerile altora şi n-a refuzat niciodată această povară.

Invidiatele beţii ale celebrităţii, înşelătoarele bucurii ale renumelui

Între 1882 – 1910, „privighetoarea din Carpaţi”, cum i se mai spunea, dă concerte în România pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Regele Carol o decorează cu „Bene Merenti I”. „Toată lumea admiră în Darclée pe cântăreaţa, eu admir în cântăreaţă pe Darclée.” (Tony Bacalbaşa)

Darclée era steaua în care credeau Verdi, Gounoud, Puccini. Când Verdi, cu părul nins de emoţiile anilor dispăruţi, i-a auzit glasul coborând dintr-un cor de îngeri, locuind în acelaşi hotel, la Milano, a simţit în soprană „bellissima” şi „bravissima” din Violetta.

Nelly Nelba era cântăreaţa engleză de mare succes care s-a simţit jignită că Gounoud o preferase la Paris, în „Romeo şi Julieta”, pe debutanta româncă. Cântăreaţa acţionară la Covent-Garden care avea un cuvânt greu de spus la „Metropolitan Opera”, blochează româncei accesul la teatrele din ţările nordice europene.

„Dacă gloria înseamnă fericire, n-aş ezita un moment să o doresc unei persoane scumpe, dar eu îi doresc o existenţă de fericită linişte decât invidiatele beţii ale celebrităţii şi înşelătoarele bucurii ale renumelui”, declară artista pentru ziarul milanez „La Séra”.

Părăseşte scena înainte ca vocea să o părăsească pe ea

Viaţa de călătorie o plictisise. Era departe de locurile natale, prin trenuri, hoteluri, restaurante. Simţea nevoia unui loc care să fie numai al ei, în care să-şi adune lucrurile, amintirile, fotografiile, să-şi trăiască ceasul de odihnă. Nimeni nu ştia cât era legată de tradiţii, câtă nevoie avea să se dăruiască unui bărbat, copilului ei, casei. Sufletul îi era plin de magia depărtărilor, a locurilor pe unde a cântat, iar privirea îi era brumată de melancolie. “Trăim pentru lume, glorie şi pentru noi deloc. Simulăm fericirea şi numai Dumnezeu ştie câte supărări şi deziluzii sunt în inima şi mintea artistului,” îi scria unei prietene.

Până să se retragă şi să se întoarcă definitiv în ţară, închiriază o casă la Milano, pentru a putea fi în permanentă legătură cu impresarii, compozitorii, cu editorii; ca să se simtă în atmosfera “Scalei”, la umbra marelui Verdi. Celebritatea dezumanizează, iar în mediile teatrale, în urma unui succes, invidia îşi găsea adăpost cangrenos.

Chiar dacă surâsul ei ascundea deseori lacrima, Darclée a ştiut să impună simpatii admirative, să aibă adevărate şi lungi amiciţii. Nimeni n-a putut să-i priceapă chinul. Publicul gusta viaţa personajelor sale. Lumea s-a oprit mai puţin la nuanţa pe care a dat-o la interpretarea unui rol, la timbrul ei voluptuos în care zăceau toate comorile sufletului. Culisele exteriorizau prin presă şoapte despre aventuri senzaţionale, despre pasiunile ei incendiare culminate de despărţiri subite, unde adevărul lipsea.

“Am fost eleva mea”, va declara ziariştilor mai târziu, în plină glorie, când i se va cere biografia, şi aşa cum i-a fost prezis, viaţa i-a fost o sărbătoare cât a stat pe scenă. Cariera s-a sfârşit odată cu Primul Război Mondial. În 1918 cântă, pentru prima oară din viaţa ei, opera „Carmen”. Soprana a preferat să părăsească scena înainte ca vocea să o părăsească pe ea.

La 135 de ani de la naşterea Haricleei Darclée, în 1995, în oraşul său natal, Brăila, a fost organizat Primul Concurs Naţional de Canto ce-i poartă numele. De atunci, în fiecare an, în oraşul de baştină, are loc Concursul Internaţional de canto “Haricleea Darclee”, inițiat de soprana Mariana Nicolesco.

Sursa: N. Carandino – Darclee

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.