EXPO Până la sfârşitul lunii octombrie, Fundaţia Art Encounters din Timişoara găzduieşte o ofertantă expoziţie dedicată cineastului, artistului şi teoreticianului german Harun Farocki. Despre conceptul ineditului proiect vorbeşte însăşi curatoarea Diana Marincu.
Un articol de Ionuţ Mareş|14 octombrie 2020
Într-un peisaj artistic independent timișorean umbrit pe nedrept, în percepția publică, de nenumăratele scandaluri și probleme care au marcat în ultimii ani pregătirile oficiale pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii, mutat din 2021 în 2023, o expoziție alternativă și ambițioasă precum cea oferită de Fundația Art Encounters, care organizează și o bienală de artă, vine ca o gură de aer proaspăt.
Și ar trebui să reprezinte un semnal demn de multiplicat în legătură cu direcția pe care ar merita să o urmeze Timișoara – reconectarea la o viață culturală vie, departe de kitsch-ul involuntar, grandilocvența și populismul culturii promovate pe canale oficiale, și la expunerea unei arte atente la actualitate și la realitățile lumii înconjurătoare și care stimulează simțul critic.
Paradoxul e că un astfel de eveniment dedicat unui cineast atât de special vine într-un context local timișorean din care lipsește de mulți ani un cinematograf pentru filme de autor, în jurul căruia să se coaguleze un public cinefil cultivat care să fie mai numeros decât cei câțiva pasionați de tipuri alternative de cinema.
Prin urmare, mi se pare un prilej de resetare cât se poate de potrivit o expoziție dedicată lui Harun Farocki (1944–2014), descris în prezentarea semnată de curatoarea Diana Marincu drept „unul dintre cei mai importanți cineaști germani, cu o operă prolifică de mai mult de o sută de filme, cunoscut datorită vocii sale singulare nu doar în ceea ce privește latura experimentală a abordării imaginii și a montajului, cât mai ales a incursiunilor critice pe care le face în micronarațiunile despre istorie, mentalități și realități politice în măsură să portretizeze procese sau fenomene sociale mai largi, prin intermediul imaginii”.
În opinia lui Farocki, observă Diana Marincu, „angajamentul politic este strâns legat de producția vizuală, în special de capacitatea ei de a-și trăda propriile fracturi, limite și instrumentalizări. Astfel se creează și tensiunea dintre vizibilitate și reprezentativitate în raport cu instituțiile care produc și circulă imaginile”.
„Farocki a creat o operă cinematografică și artistică greu de încadrat într-un gen singular, vehiculându-se atât termenii de film documentar sau eseu filmic, cât și cei de instalație media sau video art, în funcție de temele și de varietatea formală cu care le tratează. De la filme realizate pentru televiziunea germană, la filme de lungmetraj prezentate în importante festivaluri internaționale, mai târziu la instalații special concepute pentru spații dedicate artei, creația lui Farocki trasează simultan și un nivel autoreferențial și autoreflexiv al filmului, care aduce în permanență în prim plan dialogul dintre imagine și imagine”, scrie curatoarea.
„De asemenea – adaugă ea – strategiile pe care le întrebuințează în formularea propriului limbaj filmic au fixat câteva concepte importante: soft-montage, prin care autorul înlocuiește secvențialitatea cu simultaneitatea imaginilor, care se completează, echilibrează sau reevaluează reciproc; operational images, imagini tehnice și funcționale care definesc un nou regim al vizualității, în care dispozitivele și algoritmii cu care lucrează produc imagini nefiltrate de ochiul uman; found footage, imagini existente, găsite și recontextualizate, care trădează apetitul său pentru cercetare și arhivare; imaginea digitală, o turnură care reevaluează gramatica vizuală a imaginii printr-un set de criterii noi și fluide.
Harun Farocki
Expoziția de la Timișoara, disponibilă pentru vizitare până la sfârșitul luni octombrie, reprezintă o selecție din filmele, video-urile și instalațiile lui Harun Farocki create între anii 1980 și 2014, o parte dintre ele în colaborare cu artista și regizoarea Antje Ehmann (n. 1968), alături de care a lucrat de la începutul anilor 2000”. De altfel, Antje Ehmann a fost prezentă la Timișoara la 1 octombrie, când a avut loc vernisajul expoziției.
Potrivit Dianei Marincu, „punctul nodal al expoziției îl constituie nu doar deconspirarea multiplelor coduri prin care este programat și instrumentalizat câmpul vizual din care autorul extrage imaginile, ci în special utilizarea montajului ca instrument al gândirii. Montajul, așa cum îl înțelege Farocki, ia adesea forma unor analogii lingvistice, a unor nișe care despart și apropie simultan imaginile, a unor gesturi cu caracter indexical, a unei metafore care înseamnă „transfer”. Imaginea și contra-imaginea, prin repetiție, reevaluare, echilibrare sau completare reciprocă, solicită intervenția privitorului pentru a transforma imaginile în realități politice comprehensibile”.
„Interfață”
„Expoziția a fost destul de greu de conceput la nivelul selecției, pentru că filmografia și creația video a lui Harun Farocki este extrem de densă. Sunt sute de filme și de proiecte artistice pe care le-a făcut. Pe parcurs s-au distilat câteva fire tematice. Titlul expoziției, „Ar trebui ca realitatea să înceapă”, face apel la titlul unui eseu omonim al lui Harun Farocki din 1988 și mi s-a părut foarte potrivit, mai ales dat fiind contextul pe care îl trăim astăzi. E vorba, de fapt, de un moment de răscruce, de momentul de dinaintea declanșării unei noi realități. Ce faci ca să pui stăpânire de fapt pe realitate și pentru a întrerupe o situație intolerabilă”, a explicat Diana Marincu într-un tur al expoziției pentru un grup de jurnaliști și artiști invitați, la 12 octombrie.
„Arhivă de expresii filmice”
„O secțiune a expoziției este concentrată asupra instalațiilor video pe mai multe canale care constituie ceea ce Farocki numea „o arhivă de expresii filmice” sau un „dicționar cinematografic”, bazat pe extrase din istoria filmului, found footage, și pe metoda de alăturare a acestor fragmente, prin soft-montage, ca parte dintr-un proiect iconologic aproape warburgian – un spațiu al gândirii și cartografierii vizuale experimentale”, detaliază Diana Marincu.
Punctul de pornire este un video pe două canale, „Interfață” (1995), și „reprezintă cea mai importantă ars poetica a cineastului și elementul de turnură în ceea ce privește felul în care „imaginea comentează imaginea” și punctul care leagă activitatea scrisului de cea a montajului: Scriu în imagini, apoi citesc prin ele”.
„Instalația video „Tropi de război” (2011), realizată împreună cu Antje Ehmann din fragmente ale filmelor de război cunoscute, decontextualizate și rearanjate conform proiectului iconologic prezentat în primul video – orizontalitate și simultaneitate –, revine la unul dintre motivele care traversează opera lui Farocki, un motiv cinematografic recurent, acela al războiului, deconstruit aici și clasificat în gesturi specifice”, completează curatoarea.
Este o instalație fascinantă prin bogăția ei și poate fi văzută și ca un eseu video care, pentru o percepție critică, destructurează, prin alăturarea a cinci ecrane pe care rulează neîntrerupt imagini, limbajul cinematografic folosit în filmele de război, de la unele cunoscute, „The Deer Hunter” sau „Saving Private Ryan”, la unele mai puțin știute.
„Vizionând nenumărate filme de război am întâlnit o serie de figuri de stil care reapar continuu în diferite feluri. De fapt, nu există niciun film de război în care ororile războiului să nu apară pe fețele personajelor într-un moment de epifanie: acțiunea îngheață, ochii sunt larg deschiși, doresc să nu vadă, dar nu se pot opri din privit” – Harun Farocki și Antje Ehmann
„Video-ul scurt „Sincronizare” (2006, coautor Antje Ehmann) adaugă încă un strat problematicii semnificanților cu care lucrează filmul, iar dublarea în alte patru limbi a celebrei scene din „Taxi Driver” sădește îndoiala cu privire la fidelitatea discursului personajului care se privește în oglindă”, explică Diana Marincu.
„O altă secțiune este dedicată filmelor-eseu despre istoria în imagini a lagărelor de concentrare naziste și politica unei noi tipologii vizuale generate de băncile de date și arhivele de imagini operative, care includ mai multe imagini decât poate cuprinde ochiul”, adaugă curatoarea.
Și pentru că e vorba de produse foarte apropiate de filme în înțeles tradițional, cele două încăperi în care sunt prezentate au fost concepute ca mini-săli de cinema – pereți în negru, ecran relativ mare, unul sau două rânduri de fotolii de cinematograf.
„Eșecul de a înțelege ceea ce camerele de supraveghere și de direcționare a rachetelor militare au surprins în survolajele lor este dovedit în filmul „Imaginile lumii și inscripția războiului” (1988), printr-un amplu material vizual descifrat de autor în relație cu fotografii surprinse de unitățile SS (…), dar și în relație cu alte referințe culturale”, spune Diana Marincu.
„Camuflajul este unul dintre elementele cheie care marchează întreaga argumentație a autorului, prin machiajul femeilor care fac reclamă la farduri, a vălului femeilor algeriene sau a laboratorului de apă din Hanovra. Fotografiile aeriene cu scop militar și filtrarea științifică a acestora printr-o serie de parametrii de analiză blochează vederea în ciuda cantității de informație existente, transformând observatorul fie într-un complice, fie într-o victimă (Christa Blümlinger)”, adaugă ea.
În relație cu acest film-eseu, lucrarea „Răgaz” (2007), prezentată în a doua „sală de cinema”, „pornește – potrivit curatoarei – de la o filmare alb-negru găsită de autor, cu lagărul de tranzit Westerbork, care inițial fusese o tabără a persoanelor refugiate din Germania nazistă, iar mai apoi, după ocuparea Țărilor de Jos de către Germania, transformată în lagăr de tranzit și de detenție. Farocki asociază aici imaginile activităților zilnice ale deținuților cu inserturi de informații care de cele mai multe ori anunță ororile care au urmat pentru ei”.
„În contrapunct cu aceste două filme, video-ul Transmitere (2007) funcționează ca un catalog al gesturilor ritualice prin care mâinile oamenilor evocă urmele istoriei înscrise în monumentele comemorative pe care le vizitează”, se mai explică în catalog.
„A treia secțiune tematică a expoziției urmărește un alt subiect recurent al creației lui Farocki – munca, văzută prin prisma mutațiilor suferite și a valorizării sau reprezentării acesteia în context social-politic”, notează Diana Marincu.
„Munca într-un singur cadru”
„Realizat împreună cu Antje Ehmann începând cu 2011, amplul proiect Munca într-un singur cadru – precizează Diana Marincu – este prezentat aici într-o formulă de 5 extrase din arhiva video care cuprinde ateliere ale celor doi autori în aproximativ 20 de țări din lume (14 până la moartea prematură a lui Harun Farocki în 2014 și alte câteva ulterior). Această serie de video-uri a pornit de la urmărirea unor munci variate, repetitive și adesea invizibile, care pun în evidență atât truda fizică și percepția asupra ei, cât și posibilitatea de a țese o narațiune în jurul acestei acumulări de secvențe de câte 1-2 minute neîntrerupte. Întrebările celor doi autori au în vedere ce este ascuns sau chiar inimaginabil în ce privește activitățile de lucru surprinse, ce munci se regăsesc cu precădere în centrul unui oraș și care la periferie, ce este caracteristic domeniului muncii sau, dimpotrivă, neobișnuit, în fiecare oraș?”
În relație cu acest proiect, un alt video, „In-formare” (2005), „vorbește despre istoria migrației din Germania și reprezentarea pictografică a acesteia de-a lungul timpului în manuale școlare, ziare sau alte publicații, filtrând critic incapacitatea simbolurilor grafice și a diagramelor de a reprezenta fenomenul migrației și de a oglindi just realitatea”.
Prin amploarea și diversitatea sa, care o plasează la intersecția mai multor discursuri vizual-artistice, expoziția „Ar trebui ca realitatea să înceapă”, pentru a cărei vizitare completă și atentă este nevoie de aproape trei ore, este un adevărat eveniment. Un potențial reper într-un an vitregit și un model pentru un tip actual de realitate culturală care ar trebui să se dezvolte odată cu apropierea titlului de Capitală Europeană a Culturii pentru Timișoara.
Turul ghidat prin expoziție a fost completat de lansarea cărții „Harun Farocki: Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci. Fragment al unei autobiografii” (Editura IDEA Design & Print, 2019), în prezența traducătorului, teoreticianul Cristian Ferencz-Flatz, a Danei Andrei, redactor al revistei IDEA artă + societate, și a curatoarei Diana Marincu.
