Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năştea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.
Un articol de Alina Vîlcan|21 iulie 2019
În acest an, editura Humanitas a publicat volumul „Iubirile lui Hemingway povestite de el însuși, consemnate de A.E. Hotchner”, bazat pe discuțiile scriitorului cu prietenul și biograful său, același care în 1966, la numai 5 ani de la moartea lui Hem, publica faimoasa lucrare „Papa Hemingway”.
Am selectat 10 fragmente din „Iubirile lui Hemingway”, care îl surprind pe acesta la Paris, pe vremea când își publica prima povestire, dar și în ziua celor două accidente de avion din junglă, în 1954, sau în ultima parte a vieții sale, internat la spitalul St. Mary din Rochester.
În Parisul anilor ’20. Hemingway și Fitzgerald
1. L-am cunoscut (n.r. – pe Scott Fitzgerald) la Paris, la Dingo Bar. A venit la mine și s-a prezentat. Desigur că știam cine e. Una dintre povestirile lui din The Saturday Evening Post, Un diamant cât hotelul Ritz, e dată naibii. Lui Scott îi plăcea la nebunie la Ritz, întotdeauna avea un loc rezervat la restaurant. Uneori mă invita să bem un pahar și, ca să am un aer mai festiv cu sacoul meu de catifea reiată, îmi puneam singura cravată care era atât de sucită, că aș fi putut deschide sticle cu ea. Scott nu socializa cu alți scriitori care trăiau la Paris, ca Ezra Pound, Dos Passos, Archibald MacLeish, dar pe mine m-a luat ca sprijin și mentor. Avea 30 de ani, ceea ce i se părea sfârșitul drumului, și cred că se gândea că l-aș putea ajuta în carieră, dar nu știam de ce, pentru că își crease o reputație solidă cu Cei frumoși și blestemați și Marele Gatsby, care tocmai fusese publicată. A vrut să citească câteva din povestirile mele, deși fuseseră unanim respinse.
2. M-am simțit stânjenit să i le dau cuiva atât de celebru, dar, după ce le-a citit, mi-a zis că una, Fifty Grand, era al naibii de bună, dar putea fi și mai bună dacă eliminam prima pagină și începeam cu a doua, pentru ca povestea să aibă și mai multă forță. M-am gândit și am fost de acord, mai puțin e mai bine. Scott mi-a zis că i-o va trimite lui Max Perkins, editorul lui de la Scribner, dacă eram de acord. Îi scrisese despre mine și îi zisese că vrea să-i arate ce am scris. (…) Lui Max Perkins i-a plăcut Fifty Grand și a publicat-o în The Atlantic Monthly, iar eu am primit suma incredibilă de trei sute cincizeci de dolari cu care i-am cumpărat cizme de iarnă lui Hadley (n.r. – prima soție a lui Hemingway) și ne-am dus la boucherie.
Ernest Hemingway și Scott Fitzgerald, la Paris
3. Scott voia să facem cunoștință cu Zelda (n.r. – Zelda Fitzgerald) și ne-a invitat la prânz în apartamentul lor din Rue de Tilsitt, un loc întunecat și lipsit de viață. Lui Hadley și mie ne-a displăcut Zelda, care voia cu orice preț să se bage în conversație și să spună lucruri fără logică. Vorbea despre cât de mult timp acorda Scott scrisului și părea să o spună mai degrabă cu animozitate decât cu susținere, invidioasă pe carnețelul lui de scris, de parcă acesta ar fi fost o amantă seducătoare.
Hemingway, la sfârșitul primului său mariaj
4. Eram captiv în atelierul neîncălzit al lui Murphy, fără un ban, mâncam o masă sărăcăcioasă pe zi, iar ca să uit de necazuri am tras de mine să scriu niște povestiri despre întâmplările dureroase din viața mea. În A Canary for One am recreat călătoria cu trenul alături de Hadley. Ultima oară împreună spre Paris, unde aveam să ne mutăm în case diferite. În povestirea În străinătate am rememorat perioada petrecută la Ospedale Maggiore în Italia, unde am făcut un tratament pentru un genunchi bușit alături de un maior italian a cărui mână dreaptă fusese mutilată. Prin scris, am reușit să mă eliberez de acele amintiri dureroase.
Ernest și Hadley Hemingway
5. În unele nopți, în loc să dorm, mă plimbam prin Paris. Mă duceam în Place Concorde, unde era un trafic înnebunitor, sau stăteam la o cafenea lângă Arc de Triomphe, beam scotch și priveam la Champs Elysées. Uneori deliram, retrăiam anumite momente, ca atunci când Hadley mi-a zis că e gravidă și am luat-o în brațe spunându-i că pot să-mi dau seama dacă e băiat sau fată.
6. Au fost nopți grele, mă simțeam osândit și neconsolat și mă înfundam în speluncile mele preferate – Café des Amateurs – o cloacă pe Rue Mouffetard, plină ochi de bețivi fără speranță, curve respinse, găinari și pești ratați. Poate că dacă mă cufundam în acest iad reușeam să mă pedepsesc întru câtva pentru că sufletul mi se înăsprise. (…) Atunci m-am gândit serios să-mi iau viața. Nu să-mi tai venele sau să dau drumul la gaz, pentru că puteam fi salvat. Poate să fi murit în somn, dar cum? Sau la schi.
Amintiri din Oak Park
7. În noaptea aceea mă copleșise un sentiment de dispreț pentru situația penibilă în care mă aflam, un sentiment de panică, și mi se părea că de vină e fascinația Parisului, nu eu. Stăteam acolo, pe bancă, în fața Statuii Libertății, și gândul m-a dus la Oak Park (n.r. – locul nașterii scriitorului), la ziua când am lăsat în urmă casa noastră, cicălelile mamei și am plecat fără să iau nimic cu mine în afară de propria ambiție. Aveam 19 ani și eram pe jumătate neînfricat și pe jumătate înfricoșat. Am ajuns în Italia și am simțit gloria de a fi ofițer în iureșul bătăliei (în Primul Război Mondial), dar la scurt timp o explozie m-a aruncat în aer pe când eram într-o tranșee și mâncam un sandvici cu brânză. Apoi au urmat spitalul și recuperarea la Milano, după care m-am întors șchiopătând în Oak Park, respins de infirmiera cu care credeam că o să mă însor, și am rămas prizonier în casa aia cu habotnica de maică-mea, care recita pasaje din Biblie.
Hemingway și Pauline Pfeiffer, a doua sa soție
Ernest Hemingway și Pauline Pfeiffer, Paris, 1927
8. Am făcut o greșeală cu Pauline, atâta tot. O greșeală fatală. (…) Poate dacă nu aș fi avut succes atât de repede… chiar nu știu. În anii aceia, departe de Paris, însurat cu Pauline, nu mai știam ce conta și ce nu. Averea ei și faima ușor câștigată ne-au asigurat un trai ușor. Aveam vieți separate. Nu împărțeam nimic. Nici măcar copiii (n.r. – cei doi au avut împreună doi copii). Pauline avea mulți angajați care aveau grijă de cei mici. Banii ei ne-au corupt pe amândoi. Nu se putea hotărî cine e sau cine voia să fie. Voia să se molipsească de faima mea. Ea a continuat, eu am evitat-o. Nu a fost ceva anume. Nu ne-am certat. Eram chiar foarte respectuoși unul cu celălalt, însă viața noastră de cuplu era la pământ. Era plictisitor.
Accidentele de avion
În ziua de 25 ianuarie 1954, Hemingway și Mary, a patra sa soție, s-au prăbușit cu avionul în Uganda, scăpând ca prin minune. Câteva ore mai târziu, avionul de salvare Havilland Rapide, trimis la locul accidentului pentru a-i transporta pe cei doi la baza lor din Kenya, s-a prăbușit în timp ce decola și a luat foc. Accidentul este povestit de Hemingway:
Mary Welsh și Ernest Hemingway, 1954
9. Eram în spate, Mary era în față cu pilotul, Roy Marsh. Au ieșit teferi, însă flăcările au încins ușa de metal din spate, care era îndoită și crăpată. M-am înecat cu fum și nici nu aveam loc să împing ușa blocată. În secundele alea am crezut că mor. Am mai avut parte de experiențe asemănătoare – am intrat în plin în turnul de apă din Londra când se dăduse stingerea și m-am ales cu capul spart; accidentele de mașină din Idaho din care m-am ales cu fracturi; lovitura încasată în tranșeele din Fossalta și altele – dar mereu am fost sigur că o s-o scot la capăt și naiba s-o ia pe doamna cu coasa. Însă de data asta, când mă prăjeam, plin de răni, în conserva aia de sardine m-am gândit, ce rahat, am ajuns la capăt, m-au crucificat și au aprins focul. Dar cumva am reușit să-mi fac loc ca să ajung la ușa îndoită și blocată și, folosindu-mă de umărul stâng sănătos și împingând cu capul, am reușit să o deschid atât cât să mă strecor afară. Am rămas acolo uitându-ne neajutorați cum ardea de Harvilland. Hainele îmi fumegau…
Internat în spitalul St. Mary
10. Am 61 de ani și sunt gol pe dinăuntru. Cărțile și poveștile pe care mi-am promis să le scriu nu vor fi scrise niciodată. Ce mai vrea de la viață un bărbat de vârsta mea? Să fie sănătos. Să-și cultive talentul. Să mănânce și să bea cu oamenii la care ține. Să facă sex, să călătorească unde îi place. Totul mi se refuză. De ce să mai rămân? Cum naiba să plătesc rahaturile alea de taxe dacă nu pot să scriu cărțile cu care să le plătesc? (n.r. – Hemingway era supus unor ședințe cu electroșocuri, care îi afectau scrisul.) Îți zic eu că sunt pe urmele mele. Telefonul de pe hol e ascultat și la fel și camera asta. Susan, asistenta, le dă raportul ălora de la FBI. (…) Scriu cărți suspecte cu acțiunea în țări străine: Franța și Italia, Cuba comunistă și Spania fascistă. Am trăit printre comuniștii cubanezi atâția ani. Trag cu arma. Vorbesc niște limbi pe care J. Edgar Hoover nu le înțelege. Avocatul meu, doctorul meu, bancherul meu, toți sunt în cârdășie cu el. Mi-au golit contul. Probabil nu pot să-mi plătesc nici spitalizarea. Vor să plătesc taxe retroactiv. Am încercat să respect legile, dar ei vor să joc doar după regulile lor, așa că le încredințez viața mea. Să mi-o ia și să și-o bage undeva. Iată-mi viața cu un glonț în ea. Asta vor? Luați-o, e a voastră!
La o săptămână de la externare, Ernest Hemingway s-a sinucis, împușcându-se în casa lui din Ketchum, Idaho. La 50 de ani de la decesul său, FBI-ul a dat publicității dosarul despre Hemingway, care a scos la iveală că în anii 1940 J. Edgar Hoover îl pusese pe Ernest sub supraveghere, întrucât avea bănuieli în privința activității sale în Cuba. În următorii ani, agenții au întocmit rapoarte despre el și i-au ascultat telefoanele. Supravegherea a continuat și în timpul internării la spitalul St. Mary. Este posibil ca telefonul de pe hol, din fața salonului său, să fi fost ascultat și ca asistenta Susan să fi fost informatoare FBI.
Îți zic eu că sunt pe urmele mele. Telefonul de pe hol e ascultat și la fel și camera asta. Susan, asistenta, le dă raportul ălora de la FBI. (…) Scriu cărți suspecte cu acțiunea în țări străine: Franța și Italia, Cuba comunistă și Spania fascistă. Am trăit printre comuniștii cubanezi atâția ani. Trag cu arma. Vorbesc niște limbi pe care J. Edgar Hoover nu le înțelege.
