Un bărbat vrea să-şi ajute un prieten aflat la închisoare. Se cunosc din tinereţe şi crede că oricine merită o a doua şansă. De aceea, intervine pentru el la partenerul lui de afaceri, în speranţa că va fi de acord să-i ofere un job.
Un articol de Monica Andronescu|11 martie 2024
Acesta ar fi, pe scurt, începutul unei povești cu un ritm nebun, cu acumulări rapide și schimbări de situație și care sfârșește într-o explozie, pe care nimic n-ar fi anticipat-o în primele minute.
După ce a avut premiera mondială în Venice, California, în toamna anului trecut, cea mai recentă piesă a dramaturgului David Mamet, deținător al unui premiu Pulitzer și nominalizat la premiile Tony, „Henry Johnson”, acest text superb despre manipulare și (ne)încredere, despre victime și slăbiciune, despre toleranță, bunătate și puterea lor de a se transforma în demoni, este pus în scenă acum la Teatrul Metropolis, în regia lui Eugen Gyemant și avându-l ca protagonist pe Șerban Pavlu. Vlad Zamfirescu, Sebastian Marina și Costi Apostol vor fi, pe rând, față în față cu acest personaj uimitor, un fel de Prinț Mîșkin de secol 21, dar care l-a pierdut pe Dumnezeu.
Acest cel mai recent text al lui Mamet este, în esență, un text despre violență și despre personalități ratate. Despre oameni a căror fragilitate interioară, hrănită cu lozinci ale unei lumi pe care n-o înțeleg, îi poate conduce să arunce lumea în aer. Povestea este, în fapt, odiseea contemporană a unui bărbat singur, care confundă prietenia cu manipularea, care confundă sacrificiul și toleranța cu furtul, o ființă nu atât imorală cât lipsită de repere în ceea ce privește moralitatea. Iar traseul lui în pași alerți dintr-o companie de succes până la dezastrul final este imposibil de oprit, pentru că, înainte să fie o victimă a celorlalți, el este o victimă a lui însuși. Și e absolut superbă imaginea din finalul spectacolului de pe scena de la Teatrul Metropolis, în care, stând în mijlocul dezastrului, Șerban Pavlu, în rolul Henry Johnson, privește în jur cu o mândrie care-ți dă fiori și spune mândru: „uite ce dezastru am evitat!”.
Curat și limpede, spectacolul lui Eugen Gyemant prioritizează textul, așa cum îi place celebrului dramaturg care în diverse ocazii a vorbit despre cât de important este pentru el care regizorul să-i respecte textul. Iar prima scenă, între Henry Johnson (Șerban Pavlu) și asociatul lui din business, interpretat de Vlad Zamfirescu, este electrică. Un ping-pong de replici prin care, încet-încet, iese la iveală personalitatea fiecăruia dintre ei și aproape pe nesimțite incapacitatea de a deosebi binele de rău, ascunsă printre replici extrem de coerente, se insinuează ca un adevăr căruia, la finalul scenei nu-i mai poți rezista. Bunătatea sau înțelegerea sau toleranța devin una cu neputința.
Urmează scenele din închisoare, în care Henry Johnson întâi față în față cu un coleg de detenție, interpretat de Sebastian Marina, apoi cu un gardian, interpretat de Costi Apostol, continuă să alunece tot mai jos, până la ultima treaptă. O ființă în derivă, fascinată de forța cuvintelor fiecărui partener de dialog, până într-atât încât îi devine victimă, un bărbat care la începutul spectacolului pare bine așezat într-o poziție socială confortabilă, se dovedește încet un om cu mult mai multe umbre decât ai bănui. Și cu o latură întunecată care nu se manifestă decât atunci când se află în poziție de satelit… și întunericul altcuiva îl activează pe al lui.
Ideile să răstoarnă tăioase și ascuțite și minciuna are mai multe fețe. Și inocența la fel. De fapt, se poate vorbi de inocență atunci când aperi un criminal? Există inocență în crimă? Ai dreptul să iei viața unui om care, deși a ucis, ți-a pus pistolul în mână având încredere că-l vei salva? Ce înseamnă prietenie și până unde poate merge ea? Există o justificare în furt atunci când vrei să salvezi un prieten? Există o justificare în intoleranță atunci când un prieten a făcut o greșeală? Unde se sfârșește binele și unde începe răul? Mergeți la Teatrul Metropolis să vedeți un spectacol ca o dezbatere de idei în spatele cărora violența mocnește în fiecare clipă. E nevoie doar de o scânteie pentru ca explozia să se producă…
Foto: Andrei Gîndac
