CRONICĂ DE FILM Dacă nu aţi văzut încă la cinema „Hereditary” („Moştenire diabolică”), un horror scris şi regizat de Ari Aster, e timpul totuşi să o faceţi, pentru că altfel riscaţi să pierdeţi unul din cele mai reuşite filme ajunse în reţeaua de distribuţie din România în acest an.
Un articol de Ionuţ Mareş|6 iulie 2018
La început, impresia e că te afli pe un teren relativ familiar: o casă mare la marginea unei păduri şi o familie aparent obişnuită (soţ, soţie, doi copii – o fată şi un băiat adolescenţi – şi un câine), în doliu după moartea unei bunici misterioase care trăia în acelaşi loc.
Însă doar soţul (Gabriel Byrne) pare a nu se afla în ape tulburi. În vârstă de 13 ani, fetiţa (Milly Shapiro) are un chip cvasi-desfigurat, e retrasă şi, în plus, riscă mereu să i se activeze o alergie care o face să simtă că i se umflă gâtul şi că se sufocă. Băiatul (Alex Wolff), ceva mai mare, e mai degrabă emo, un tânăr cu o privire tristă.
Iar soţia (excepţionala Toni Collette) pare a duce cu ea o tulburare şi o suferinţă vechi (dublate de unele ieşiri necontrolate) – aşa cum va explica ea însăşi într-o sesiune de terapie, vine dintr-o familie ai cărei membri au sfârşit tragic sau au dus o viaţă groaznică, aşa cum a fost şi cazul mamei sale bătrâne şi bolnave proaspăt decedate.
Treptat, apar o serie de întâmplări ciudate care nu dau pace familiei să îşi poarte doliul în linişte, iar spectatorului – să rămână confortabil în fotoliul de cinema.
Capul familiei primeşte vestea prin telefon, de la cimitir, că mormântul soacrei sale a fost profanat (veste pe care nu i-o împărtăşeşte şi soţiei). Fetiţa, care fusese crescută de mică de bătrână, resimte tot mai puternic lipsa bunicii, ceea ce o face să se comporte straniu – foarte tânăra actriţă Milly Shapiro face un personaj memorabil de înspăimântător. Iar soţia are impresia că începe să vadă fantoma mamei sale.
Aşa cum e uşor de bănuit, lucrurile se agravează, iar totul pare a avea legătură cu bătrâna moartă.
Până aici, nimic ieşit din comun, s-ar putea zice: toate sunt elemente des întâlnite în genul horror, ba chiar fac parte din instrumentarul de bază al regizorilor care se încumetă în această zonă riscantă.
Însă ce distinge „Hereditary” de horror-urile americane de duzină, dintre care unele ajung şi în multiplexurile de la noi, este meşteşugul cu care Ari Aster, un cineast aflat la debut, stăpâneşte şi mai ales dozează, cu răbdare, suspansul – teroarea se instalează pas cu pas, fără precipitare, din mici informaţii, cadru cu cadru, printr-un admirabil decupaj.
Şi când crezi că ai înţeles ceva din misterul care învăluie traumele personajelor (de pildă, la un moment dat, ai sentimentul că viziunile lor vin din tulburări mai noi sau mai vechi şi reflectă de fapt starea lor interioară), Ari Aster răstoarnă aşteptările şi împinge tot mai spre extrem vertijul narativ şi vizual.
„Hereditary” nu doar că are un scenariu proaspăt şi inventiv, care îşi dezvăluie adevărata nebunie şi adevăratul curaj într-un final exuberant, complet neaşteptat, dar este o remarcabilă demonstraţie de regie. Şi asta fără a face abuz de jump scares şi de alte instrumente uzuale ale genului (folosirea muzicii şi a sunetelor nu are nimic strident aici).
Dimpotrivă, neliniştea pune stăpânire pe spectator datorită mişcărilor de cameră lente, discrete, insidioase, în planuri în care expresivitatea chipurilor împietrite, terifiate, ale personajelor este deseori completată de detalii vizuale din plan secund care nu fac decât să amplifice groaza pe care filmul reuşeşte să o disemineze.
O plonjare în infernul spaimelor care pot pune stăpânire pe inconştientul nostru.
