CRONICĂ DE FILM În al treilea său documentar, „Holy Father” (2020), câştigător al Premiului Special al Juriului la Sarajevo şi prezentat în premieră în România la Astra, regizorul Andrei Dăscălescu are curajul de a explora relaţia cu tatăl său, călugăr la Athos, şi cu iubita sa, cu care urmează să aibă un copil.
Un articol de Ionuţ Mareş|8 septembrie 2020
Regizorul Andrei Dăscălescu află că va deveni tată, iar momentul emoţionant în care iubita sa, Paula, vede, în baie, rezultatul testului de sarcină este surprins de cameră şi devine începutul puternic al filmului.
Premisa de la care porneşte cineastul are totuşi ceva căutat, uşor artificial – pentru că urmează să aibă un copil, Andrei Dăscălescu îşi propune să îşi revadă după mult timp tatăl, devenit de mai mulţi ani călugăr la Athos (Părintele Calinic).
Aşa că îl vizitează de două ori singur acolo (dar însoţit de aparatul de filmat) pentru a afla de ce a plecat de acasă când el era mic (mama sa murit între timp) şi care ar mai putea fi de fapt acum relaţia lor, dar şi pentru a-i spune că va fi bunic.
Însă până la această vizită, regizorul îşi filmează iubita în timp ce şi ea le dă vestea părinţilor. Fata o face separat, prin video call pe internet, pentru că părinţii sunt la distanţă şi divorţaţi (mama pare plecată în Italia).
Iar răceala cu care ei primesc anunţul că vor deveni bunici sugerează de asemenea traume, probleme de familie vechi şi profunde, nerezolvate. Filmul le abandonează în acel moment (pentru că ar fi fost o altă pistă), dar ele vor avea un ecou subtil şi neaşteptat mai târziu, când Paula îşi exprimă temerile de viitoare mamă în faţa camerei (deci implicit a iubitului cineast, mereu cu un ochi în aparat) şi îşi lasă fragilitatea să inunde cadrul, într-un copleşitor moment de intimitate.
De altfel, „Holy Father” este în primul rând filmul celor două personaje apropiate de regizor – tânăra iubită, actriţă aspirantă, şi tatăl călugărit. Iar Andrei Dăscălescu pare a-şi ascunde sentimentele faţă de cei doi sub alibiul de regizor care face un film, plasat în spatele camerei, pe care o foloseşte însă pentru a declanşa şi capta mărturisiri şi sentimente.
Paula este obişnuită cu camera şi are dezinvoltură şi carismă în faţa obiectivului, fiind în permanenţă conştientă că, în paralel cu fetusul care se dezvoltă în ea, este realizat şi un film (o scenă tulburătoare este cea în care tânăra le spune bunicilor lui Andrei că vor deveni străbunici, aceiaşi bătrâni luminoşi pe care regizorul i-a făcut protagoniştii impresionantului său debut, „Constantin şi Elena” (2009), şi care între timp au părăsit această lume).
În schimb, tatăl este într-o primă fază intimidat şi pe alocuri iritat de aparat şi de insistenţa fiului de a răscoli vremuri apuse, de unde şi cvasi-eşecul primei vizite a acestuia la Athos, făcută într-o vară.
Dar regizorul insistă, iar a doua întâlnire, desfăşurată într-o iarnă, prilejuieşte câteva momente de apropiere sinceră şi chiar de tandreţe reţinută, care îl ajută pe cineast să înţeleagă în sfârşit ceva din trecutul familiei sale. Iar noi aflăm mai multe despre destinul misterios al unui bărbat care a ales calea călugăriei.
În mod paradoxal, cele câteva momente scurte în care Andrei Dăscălescu trece din spatele camerei în faţa ei (inclusiv în finalul care fi trebuit să fie al iubitei sale proaspăt devenită mamă) sunt mai puţin convingătoare, probabil şi pentru că regizorul e mai stingher în a se deschide până la capăt şi mai bun în a-i filma pe alţii.
Asta nu ştirbeşte prea tare din farmecul acestui documentar personal, a cărui sinceritate din cele mai bune şi captivante secvenţe compensează pentru structura vag mecanică şi pe alocuri previzibilă.
