Horaţiu Mălăele este actorul care, pe lângă memorabilele partituri interpretate pe scenă, a semnat regia a numeroase spectacole de teatru, premiate în festivaluri, a scris scenarii şi a regizat filme. Pe 1 august, împlineşte 62 de ani.
Un articol de Monica Andrei|31 iulie 2014
Dacă „Nottara” fusese teatrul de suflet al lui Mălăele, “Bulandra” e teatrul său „de ambiţie”. Pentru “Comedie”, a compus epigrama: „Teatrul care-mi place mie este cel de Comedie/ Are un director baban pe nume George Beligan” (aluzie la directorul onorific Radu Beligan).
“Mi s-a spus să fac ceva tare ca să mă remarc. Şi eu am făcut «Săptămâna Horaţiu Mălăele». Puhoi de lume”, îşi aminteşte George Mihăiţă de perioada când a fost numit director, în 2002, la Teatrul de Comedie. La un an de la instalarea sa la cârma teatrului, lansează Festivalul de comedie “FESTCo”, iar Horaţiu Mălăele concepe trofeul festivalului. Statueta reprezintă “râsul dionisiac trecut prin hohotul lui Aristofan, zâmbetul lui Molière şi discursul analitic al lui Bergson”.
Nu departe de Teatrul de Comedie, în strada Smârdan la nr. 37, actorul şi-a deschis o galerie de artă. “Am debutat prin a fi «acuarelist», mai apoi «guşist», apoi «uleist». Mai târziu m-am apucat de caricatură”.
În 2012, când a împlinit 60 de ani, Horaţiu Mălăele a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului. În prezenţa primarului capitalei, dr. Sorin Oprescu, l-au apaudat şi ascultat colegii din breaslă. Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, fondatorul proiectului, l-a numit “artist –vrăjitor”, iar actorul George Mihăiţă l-a comparat cu Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi.
Horaţiu Mălăele s-a adresat publicului cu un succint discurs: “Iubită şi preţuită adunare! După cum vedeţi numai la noi se poate aşa ceva: stelele sunt pe pământ, iar România în aer… Vă mulţumesc pentru această flatantă manifestare de simpatie care probează o dovadă de iubire de ambele părţi. Un asemenea gest se face ori din dragoste, ori din ură. Un proverb islamic spune că dacă vrei să distrugi un om trebuie mai întâi să-l iubeşti. Vă rămân recunoscător pentru această formă, subtil-aristocrată, de a fi călcat în picioare cu atâta graţie… Închei cu un catren: «Unu’ e pus la grătar/ Altu’ stă interimar/ Unu’ e prins cu ocaua/ Numai eu sunt dus cu steaua».”(aluzie la evenimentele politice de atunci)
Copilăria, cadoul ce ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat
Actorul Horaţiu Mălăele s-a născut la Târgu Jiu, “un oraş de provincie cu multă mizerie, bani puţini şi totul depindea de aşa-zisele cartele. Murdăria era colectivă şi te bucurai când găseai un pantalon, mâncare sau dacă cineva îţi făcea cadou o jucărie.” Mama sa spunea că s-ar fi născut pe 31 iulie şi în acte ar fi fost trecut pe 1 august 1952.
“Am fost un copil cam bătăuş. Poate din această cauză am porecla Vulpoiul Negru. Tatăl meu a fost un om extrem de ludic. Mama mea o femeie deşteaptă, puternică şi cu mult umor. Am avut părinţi extrem de hazoşi, nişte oameni care şi-au sărbătorit viaţa într-un fel unic şi s-ar putea ca bucuria şi umorul care i-a însoţit să fi fost moştenite nu numai de mine, ci şi de copiii mei. Am ţinut mult la părinţii mei, la fratele meu Ilie, nişte olteni adevăraţi din dealurile Motrului. Tehomirul meu cald şi nostalgic, cu oameni săraci, dar gospodari, guralivi şi beţivi, olteni adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinţi, olteni mândri ai fratelui Minulescu… Cu nedeile satelor, unde mâncam colaci sfinţiţi, caltaboşi, sugiuc, turtă dulce şi mai ales îngheţată colorată de la ţigani.”
Viaţa de liceu a fost pentru Mălăele o revelație: “A fost momentul revelaţiei, al naşterii mele. Diriginta mea, Doamna Felicia Iliescu, pe care am să o pomenesc ori de câte ori va fi cazul, a fost omul care a bănuit că pot face şi altceva decât doreau ceilalţi profesori de la mine. Învăţătorul sufletului meu, Nicu Gheorghe, cel care m-a învăţat să desenez. Datorită lui sunt ceea ce sunt astăzi, bun sau rău. M-a îndrumat şi m-a supravegheat. Am avut chiar o expoziţie la final de liceu la Târgu Jiu, astfel în ultimul an de liceu m-am hotărât să dau la Arte plastice.”
Între actorie și pictură
“Atunci în Bucureşti produceau evenimente regizori de faimă precum: Ciulei, Pintilie, tânărul Andrei Şerban. După ce am văzut “D-ale Carnavalului” în regia lui Lucian Pintilie, “Leonce şi Lena” în regia lui Liviu Ciulei, cu Irina Petrescu şi Ion Caramitru, am rămas uluit şi am cotit-o urgent de la arte plastice spre teatru. Am zis în nebunia mea şi în nebunia tinereţii, că pot să fac meseria de actor. În spectacolele acelui timp, i-am văzut mai vii ca niciodată pe Toma Caragiu, cu care am avut prilejul să fiu prieten, pe Rebengiuc, pe George Constantin, pe Marin Moraru, Gina Patrichi.”
Primul rol în teatru
Horaţiu Mălăele a absolvit IATC, în 1975 cu rolul Fabinard din spectacolul cu piesa “Pălăria Florentină” de Labiche, la clasa lui Octavian Cotescu, asistent Ovidiu Schumacher. Despre spectacolul de licenţă, notează Elisabeta Munteanu în “Tinereţea actorilor” că Horaţiu Mălăele “s-a mişcat cu simplitate şi umor, mereu activ, prezent şi inventiv”.
După absolvire a jucat la teatrul din Piatra Neamţ o vreme, unde regizoarea Cătălinei Buzoianu l-a distribuit în spectacolul “Tinereţe fără bătrâneţe” despre care va spune: “M-am uitat şi eu la avizier, începând cu primul rând. Credeam, în infatuarea mea, că o să joc, evident, rolul principal. Însă, când colo, mi-am găsit numele, jos de tot, al cincilea copac. Sârguincios, m-am dus acasă şi am început să mă pregătesc pentru a doua zi, încercând toate posibilităţile de copaci, ca să nu mă fac de râs la doamna regizoare – brad, salcie, plop, ce-mi mai trecea prin minte. A venit şi decorul lui Mihai Mădescu, iar mie trebuiau să mi se vadă doar mâinile. Scorbura umblătoare! În fine, a venit vacanţa, apoi toamna şi ne-am întors la repetiţii. În distribuţie, chiorul cu copacul din planul doi (adică eu) trecea în rolul principal, personajul numit Dorde. Atunci, am cunoscut şi un mare om de teatru: Cătălina Buzoianu”
Cătălina Buzoianu, despre Horaţiu Mălăele: “A deschis uşa, timid, un băiat slăbuţ, cu ochelari, îmbrăcat într-un trening belumarin. Părea atât de inocent. Avea o singură replică şi l-am rugat să mi-o spună (…)Replica a avut o conotaţie metafizică, o nelinişte, un fior. Am avut o revelaţie. I-am dat rolul principal. Nu ştiam că în acel moment semnam un pact pentru toată viaţa. Un pact cu Îngerul. Un pact cu un actor, cu un prieten. Horaţiu e un fenomen.”
După experienţa de la Piatra Neamţ, Horaţiu Mălăele devine actorul Teatrului “I. C. Nottara” din Bucureşti, pe care-l numeşte “teatrul de suflet”. Joacă alături de George Constantin, Ştefan Iordache, Marga Barbu, Ion Dichiseanu, Lucia Mureşan, Anda Caropol, Liliana Tomescu, Margareta Pogonat, Emil Hossu, Ştefan Radof, Dana Dogaru, Dragoş Pâslaru, în spectacolele regizate de: George Rafael, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Valeriu Moisescu, Dan Micu. Tot acolo a avut loc întâlnirea cu dramaturgul Horia Lovinescu, directorul teatrului: “era un mare dramaturg, dar şi un mare domn. Şi un prieten excepţional al actorilor. Lovinescu a fost unul dintre ultimii boieri recunoscuţi ai teatrului, într-o perioadă roşie, invadată de casapi înregimentaţi şi slugarnici.”
Poveşti de culise
Nebun după viaţă şi după teatru, se îndrăgosteşte de Anda Călugăreanu. Erau tineri cu suflet de copii când au fost distribuiţi în acelaşi spectacol „De ce dormi iubito?” de Jos Vandello în regia lui Val Paraschiv. Dincolo de scenă, a fost o relaţie care s-a consumat în tăcere. „De geniul Andei Călugăreanu, de spiritul ei ludic, niciodată astâmpărat, am pomenit tot timpul. Despre relaţiile mele ce depăşeau spaţiul profesional nu mi s-a părut firesc să vorbesc niciodată pentru că, vorba francezului, «l ne faut pas mélanger les affaires de la tête avec les affaires du coeur».”
Dana Dogaru: „Ne ştim din facultate. Am jucat împreună, ne-am maturizat şi îmbătrânim împreună. Jucăm şi acum alături în “Cafeneaua”. Am fost alături la nunţi, la naşteri. Când s-a născut primul lui băiat, m-a chemat. Am fost la maternitate. Când eşti cu el pe scenă şi îţi dă o indicaţie, vezi că la tine iese oarecum, iar la el e sclipitor. Adesea, neastâmpărul îl făcea să creeze surprize aproape periculoase colegilor. Mă trezeam de pildă, uneori, cu el la “Idioata”, care se juca la sala de jos a Teatrului “I.C. Nottara”, intrând la aplauze. Spectacolul continua cu un happening care-l avea în centru pe Horaţiu în complicitate cu spectatorii care se prăpădeau pe jos de râs, fiindcă înţelegeau jocul. De pe urma unor poante ale lui, în vremea comuniştilor, am tras. Pronunţa cunvinte interzise, feluri de mâncare (era vremea când nu se găsea nimic în magazine). Hoaţiu are poanta pe buze în orice clipă. De aceea e teribil de tonic. Mi-amintesc că, atunci când i s-a născut primul băiat, la maternitate, şi Gabi a deschis ochii, el i-a spus mândru: «Avem un băiat», iar Gabi i-a răspuns:«mai facem unu…» Horaţiu nu s-a lăsat şi i-a replicat pe loc: «Când, acu’?… » A venit şi al doilea ceva mai târziu.”
Dan Micu a regizat la Teatrul „I.C.Nottara” spectacolul cu piesa „Mâţa-n sac” de Georges Feydeau, o comedie burlescă unde Horaţiu primeşte rol principal, cel al tânărului Duffoset. La a 300-a reprezentaţie, traducătorul a adus şampanie la cabina actorilor. Şi de data acesta actorul şi-a dovedit originalitatea în a provoca întâmplări de culise. S-a îmbrăcat cu ce a nimerit prin cabină şi a pornit-o pe scări la sala Studio unde se juca „Pensiunea Doamnei Olimpia” de I.D. Şerban, un spectacol unde toate rolurile erau numai pentru femei, despre lupta în ilegalitate a comuniştilor. Cu paharul de şampanie în mână a intrat în scenă, spre stupoarea colegilor, cu o replică de acest gen: «Ce faceţi fetelor, singurele, singurele?» Publicul a izbucnit în hohote de râs, în timp ce, pe scenă se juca o dramă, iar Lili Nica, care avea rol principal a inventat o replică: «El e vecinul». După plecarea lui Horaţiu, sala striga din răsputeri: «Să vină vecinul, să vină vecinul!» Gluma a rămas nesancţionată.
“Sunt revoluţionar de duzină. Eroii sunt în Cimitirul Eroilor pe lângă care trec cu închinare. În Teatrul «I.C.Nottara», în decembrie 1989, atmosfera era agitată şi confuză. Unii încercau să-şi facă singuri dreptate. Aveau loc întruniri în care se dădea cu carnetul de partid de pereţi, altele ale FSN-ului în care se încerca o brumă de organizare. Într-o astfel de şedinţă a murit actorul Mircea Anghelescu, cerându-i socoteală fostului tovarăş de la cadre pentru persecuţiile la care fusese supus, ca unul ce avea dosar greu.
Îmi amintesc când l-a luat salvarea. Şedinţa odioasă a continuat, până când George Constantin a intrat în sala Studio unde se petrecea linşajul, tunând cu vocea lui inconfundabilă: «Măi, măi!!! Terminaţi! Mircea a murit!» Mi se face pielea găină de câte ori povestesc acest episod. Dragoş Pâslaru intrase în scenă obsedat că dispar documentele teatrului. Vitupera la adresa securităţii care-i băgase tatăl în închisoare. Apoi am aflat că primise rol în «Au pus cătuşe florilor», jucând condamnatul la moarte, de la “Odeon”, iar după bătaia primită în Piaţa Universităţii s-a retras la mănăstire.”
Panseuri à la Horaţiu Mălăele
A trăi „Esenin, într-o scrisoare pe care a compus-o cu propriul sânge scria: e greu să trăieşti, dar mai greu e să mori. Într-adevăr e greu să trăieşti. Dacă-i prea uşor devine suspect. Dacă te plictiseşti e de-a dreptul dramatic.”
Definiţia succesului „Munca, joaca şi ţine-ţi gura.”
Prietenie „Nu căuta prietenia oamenilor cinstiţi! Vei suferi de singurătate.”
Plictiseala „Este un avertisment. Animalul nu se plictiseşte, omul da. Atunci când nu ştiu unde mă aflu, ajung să mă plictisesc şi mă văd nevoit să fug.”
Fotbal „Iată un cuvânt ce ne-a rostogolit când prin puful alb-auriu al victoriilor noastre nesperate, când prin mocirla înfrângerilor noastre umilitoare. Fotbalul şi politica rămân două necunoscute, în haine deocheate, care ne fac cu mâna pe centura vieţii.”
Teatru sau film „Incomparabilă scena! Scena se deschide tuturor fanteziilor. Teatrul este mult mai emoţionant, e mult mai palpabil, locuieşte în «acum». Poţi să-l pipăi şi să-l controlezi în întregul lui.”
(Sursa: Doina Papp – O poveste cu Horaţiu, Editura ALLFA, 2012)
