„Avarul” s-a născut dintr-o mare iubire (I)
https://www.ziarulmetropolis.ro/i-avarul-s-a-nascut-dintr-o-mare-iubire/

Astăzi se împlinesc 10 ani de la premiera spectacolului „Avarul îndrăgostit”, de Cristian Juncu, după Molière, în regia lui Vlad Massaci, jucat la Teatrul de Comedie. Ziarul Metropolis publică eseul despre „Avarul” scris de Ioan Chelaru, interpretul rolului principal. Astăzi – prima parte.

Un articol de Ioan Chelaru|7 Mai 2015

Creația actorului, în cadrul unui text dat, nu poate fi decât aceea privită prin prisma personalității fiecăruia raportată la zi. La ce poate însemna textul acela în momentul în care este oferit spectatorului. E una „a cita”, e alta „a recita” și cu totul altceva „a interpreta”, în sensul curat etimologic al cuvântului. Creația nu se poate naște decât prin interpretare. Se mai confundă încă pe-alocuri cu starea, trăirea întru personaj cu interpretarea. Nicidecum nu este așa. Starea nu este decât o parte, și anume cea finală, este numai haina de sărbătoare a spectacolului în care este înveșmântată interpretarea.

Am văzut de-a lungul timpului câteva întruchipări ale lui Harpagon, cele mai multe păstrate datorită peliculei, aparținând unor purtători de nume ilustre în arta actorului. Să-mi fie iertat, dar multe, nepermis de multe, mi-au părut a se înscrie în zona citatului sau a recitatului. Rareori în aceea a interpretării. Mai toate mi s-au părut a se zbate în zona hilarului gratuit, negăsind decât pe ici, pe colo, vagi fărâme de adevăr; mai curând caricaturi a „ceva”, care de fapt nici nu există în realitate, fie ea scenică sau de viață.

Făpturile acelea concretizau, altfel spus, formă fără conținut, iar forma era și ea supusă prejudecăților de tot felul, modelată după chipul și asemănarea predecesorilor, modelul inițial pierzându-se undeva în negura vremii. De parcă fiecare interpret – ca o obsesie! – ar fi preluat aidoma ce-a prins de la înaintași, înafara personalității nemaiaducând nimic în plus.

Ion Chelaru 1Normal ca un asemenea travaliu să ducă inevitabil în timp la golirea personajului, la schematizare și naștere de fantome ce bântuie haotic, în lumea molierescă nemaiînsemnând nimic, poate doar o tușă groasă ce ar voi o trimitere la hidoșenia avariției, dar și aceea în general însă. Kitsch și nicidecum katharsis.

Georg Lukacs, în „Estetica” sa, spune despre kitsch: „este vorba de faptul că abordarea reflectării realității și a informării acesteia – indiferent de cât de conștient subiectiv e această atitudine – se face pe baza unei concepții despre lume obiectiv mincinoasă, așa încât intenția creației nu este îndreptată spre regăsirea drumului spre esența omului printr-o redare a lumii conformă adevărului, ci, dimpotrivă, urmărește să aranjeze această redare, în așa fel încât să-i strâmbe și să-i deformeze conținuturile, proporțiile, în așa măsură încât să corespundă dorințelor și iluziilor obiectiv neîndreptățite, ajungând astfel o ilustrare a lor. Specificul estetic al formei, faptul că ea este numai forma specifică a unui conținut specific, se dovedește în mod izbitor în atare constelații negative: și ea devine de asemenea mincinoasă și deformată; independent de câtă îndemânare tehnică, de câtă inventivitate formalistă etc. se înmagazinează în subiectul producătorului și se risipește în producție.”

Aristotel consideră esența katharsis-ului trezirea groazei, milei și a omeniei – și prin contrast cu ele, eliberarea de aceste sentimente, eliberarea – în ceea ce ne privește – neînsemnând pragul lucidității reci a gnozei, căci nu acesta este rostul spectacolului de teatru.

Date fiind acestea am purces la desfăcut tiparele spre forma dintâi a poveștii lui Harpagon, după sistemul și putințele personale. Am găsit multe răspunsuri; răspunsuri pot fi câte grade are cercul și încă pe deasupra, totul e însă ca îngemănarea lor să fie exactă, aidoma unui joc de puzzle. Dintre toate, câteva s-au așezat cu vremea unele lângă altele, singure, înainte-mi desfășurându-se un tablou, drept să fiu, neașteptat și care, personal, mi s-a părut deosebit de interesant. Iar mai surprinzătoare decât toate a fost concluzia finală, aceea că „Avarul” s-a născut dintr-o mare iubire. Iar piesa aceasta, pentru mine, astăzi a devenit o dramă profundă.

Dar hai să vedem despre ce este vorba. În Larousse, „avarul” este definit „cel căruia îi place să strângă bani și-i e frică să-i cheltuiască”. Simplu! În cadrul acestei sintagme, Harpagon ar fi un avar. Dar asta nu înseamnă nimic, sau mai nimic, azi. Nu văd nimic comic în asta. Avariția este consecința unui dereglaj psihic, o boală deci, și de oamenii bolnavi nu mi se pare cel mai nimerit a râde. Am văzut pe stradă oameni ale căror comportamente, eliberate de orice convenții și aberante în comparație cu ale celorlalți trecători, stârneau râsul acestora, hazul străzii.

De ce? Din mărginire, nepăsare și neînțelegere. Sigur, sunt multe situații în care Harpagon, cu măiestrie este împins de autor către ele, și care îi creează aura ridicolă, dar nici asta nu este deajuns, pentru că deasupra lor plutește ceva cu mult mai puternic și mai grav. Harpagon, în afară de acea coardă plesnită, avariția – și stați să vedem și aceasta cât este de plesnită! -, mie îmi pare a se comporta în limitele normalului în mai toate, ba chiar, nu în rare situații, cu mult mai mult bun simț decât cei din jur.

Dar mai întâi de toate să vedem cum arată. Vârsta, autorul i-o declară la șaizeci de ani. E adevărat – cuvântul autorului! – deși personal și nu neîntemeiat, aș mai scade câțiva ani înaintea acestui prag. Nu mi se pare deloc a fi un bătrân decrepit și depășit de situații – așa cum l-am văzut îndeobște întruchipat, aceste date aparținând unui comic facil, la prima mână – ca să mă repet!, chiar dacă ele se trag din stirpe nobilă, ale cărei rădăcini se pierd cumva în commedia dell’arte.

Toate acțiunile sale îmi par ale unui bărbat încă în plenitudinea vârstei, energic, capabil. Întreprinzător, agil, în putere fizică. Mi l-aș închipui pentru prima apariție, scena cu La Fleche, chiar aducând, cărând împreună cu acesta și cu alții un pat voluminos, patul ce-l pregătește pentru plănuita căsătorie cu Mariane, iar care în actul V devine un pat al suferinței, și de ce nu?, poate chiar al morții. Nu e pentru ce se pregătește, e pentru ce se nimerește…

„Patul” acesta poate spune multe, dar în primul rând, la acest moment, ar ilustra robustețea personajului, Harpagon cară în spinare ceva, și este încă în stare să care orice, asta e important, imaginea care îmi atestă forța sa fizică… Cu mânecile suflecate, activ, dur, dictatorial – calitate a lui de căpătâi, comandă și pune mâna alături de slugi la aducerea și plantarea în scenă a acestui pat.

6 I.Chelaru, D.HulubaEste cazul acum a face o mică paranteză și a arunca o scurtă privire asupra numitor zone ale vieții lui Molière. O privire atentă descoperă – (s-a remarcat demult!) – la marile sale personaje o serie întreagă de elemente, chiar prea multe, autobiografice. Ca toți marii autori, Molière s-a folosit de propriul suflet și propria viață pentru clădirea cât mai fidelă a unor puternice caractere. Cu uimitoare abandonare și-a deschis inima în fața publicului, aruncându-și pe scenă unele după altele toate păcatele, toate umbrele și neîmplinirile unei vieți întregi. Aproape o mocirlă. Nemilos, cu bisturiul tăind până în cele mai adânci ascunzișuri a purces la această măreață disecție.

M-aș limita aici a le enumera numai pe cele referitoare la „Avarul”. Povestea lui Cleante, până la un punct, a trăit-o chiar el, bătrânul tapițer Poquelin rămânând văduv pe când viitorul autor nu avea decât zece ani, și căsătorindu-se la scurtă vreme după aceea cu o femeie mult mai tânără decât el. Tusea de care se plânge Harpagon – singurul lucru de care altminteri se plânge, l-a chinut pe Molière încă din tinerețe. În sfârșit, faptul că Harpagon accede la mâna unei copile, e foarte bine cunoscut de autor, el însuși căsătorindu-se la patruzeci și opt de ani cu Armande Bejart, de numai douăzeci și doi, știind bine că nu este și nici nu va fi iubit, căsătorie nefericită care a născut multe semne de întrebare, al căror mister n-a fost însă dezlegat niciodată, deținătorii tainei ducând-o cu ei în mormânt.

Copiii aceste femei cu Molière au murit toți, la scurtă vreme după naștere, probabil un semn al blestemului ce-l purtau părinții pentru fapta lor, chiar în necunoștință de cauză. Și mai mult, actorul Baron, pe care Molière l-a crescut și iubit ca pe propriul fiu, a devenit amantul soției sale, ce-i drept la câțiva ani după 1668, anul în care a fost scrisă „Avarul”, dar asta are mai puțină importanță, faptul putând fi pus pe seama premoniției.

Și încă ceva, înaintea „Avarului“ au fost scrise „Amphitryon” și „Georges Dandin”, lucru care nu mi se pare chiar întâmplător, existând anume similitudini între aceste trei subiecte.

Una dintre temele predilecte din commedia dell’arte este „tatăl, rivalul fiului”, temă tratată și de Carlo Goldoni, marele paralel novator al teatrului comic. Molière a combinat-o pe aceasta cu cea din „Aulularia” lui Plaut și ne-a oferit „Avarul”.

De-aici plecând, în urma unei analize ceva mai amănunțite, am remarcat un lucru: anume că intriga centrală a „Avarului“ nu este caseta celebră și peripețiile în jurul ei, ci relațiile în cadrul triunghiului format de Harpagon, fiul său Cleante și Mariane, aleasa deopotrivă a amândurora. Există un strigăt de durere, de singurătate și neputință înaintea destinului, ce străbate întreaga piesă și aceasta e noutatea pe care o aduce Molière în tema binecunoscută în epocă.

Ei bine, strigătul acesta și adâncimile survolate în acestă zonă, sunt mult mai puternice și respectiv luminate decât în cealaltă, a avariției. S-ar putea merge până acolo încât să se poată afirma că eliminând momentele ce trimit la urâta meteahnă ce dă titlul piesei – avariția -, piesa rămâne în picioare și se poate juca. Invers, nu! Sigur, acesta este numai unui element de analiză și atâta tot, piesa se cheamă totuși „Avarul” și singurul cap de drum de la care se poate pleca e obligatoriu acesta. (va urma)

Foto (din spectacolul Avarul îndrăgostit, de la Teatrul de Comedie): Lucian Năstase

11
/12
/18

Au între 70 și 80 de ani. Sunt un cuplu. Ea vorbește, îl ghidează, îl ceartă și îl așează. El tace. Ea mă calcă de două ori pe picior, o dată se scuză, a doua oară consideră că noroiul mă prinde bine, așa că așteaptă să-i mulțumesc.

21
/11
/18

OPINIE Cum se explică succesul lui „Moromeții 2”, care pare de neoprit în drumul de a deveni cel mai vizionat film românesc cel puțin de după 2000? Am încercat să ofer cinci motive ale acestei primiri neașteptate pe care publicul român i-o oferă noului film al veteranului regizor Stere Gulea.

31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

03
/09
/18

Veşnicia s-a născut la Poșta Română. Dacă ai de ridicat ceva, orice, și ai în față 2 persoane, poți spune că e o coadă îngrozitoare, durează cel puțin 30-40 de minute să ajungi în fața funcționarului. Când sunt mai mult de 10 persoane îți poți scrie liniștit testamentul.

15
/08
/18

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele de bun simț au făcut asta în cadru organizat, în spital (Witting), unde mă aflam de două zile.

08
/08
/18

Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.

Page 1 of 1012345...10...Last »