Astăzi se împlinesc 10 ani de la premiera spectacolului „Avarul îndrăgostit”, de Cristian Juncu, după Molière, în regia lui Vlad Massaci, jucat la Teatrul de Comedie. Ziarul Metropolis publică eseul despre „Avarul” scris de Ioan Chelaru, interpretul rolului principal. Astăzi – prima parte.
Un articol de Ioan Chelaru|7 mai 2015
Creația actorului, în cadrul unui text dat, nu poate fi decât aceea privită prin prisma personalității fiecăruia raportată la zi. La ce poate însemna textul acela în momentul în care este oferit spectatorului. E una „a cita”, e alta „a recita” și cu totul altceva „a interpreta”, în sensul curat etimologic al cuvântului. Creația nu se poate naște decât prin interpretare. Se mai confundă încă pe-alocuri cu starea, trăirea întru personaj cu interpretarea. Nicidecum nu este așa. Starea nu este decât o parte, și anume cea finală, este numai haina de sărbătoare a spectacolului în care este înveșmântată interpretarea.
Am văzut de-a lungul timpului câteva întruchipări ale lui Harpagon, cele mai multe păstrate datorită peliculei, aparținând unor purtători de nume ilustre în arta actorului. Să-mi fie iertat, dar multe, nepermis de multe, mi-au părut a se înscrie în zona citatului sau a recitatului. Rareori în aceea a interpretării. Mai toate mi s-au părut a se zbate în zona hilarului gratuit, negăsind decât pe ici, pe colo, vagi fărâme de adevăr; mai curând caricaturi a „ceva”, care de fapt nici nu există în realitate, fie ea scenică sau de viață.
Făpturile acelea concretizau, altfel spus, formă fără conținut, iar forma era și ea supusă prejudecăților de tot felul, modelată după chipul și asemănarea predecesorilor, modelul inițial pierzându-se undeva în negura vremii. De parcă fiecare interpret – ca o obsesie! – ar fi preluat aidoma ce-a prins de la înaintași, înafara personalității nemaiaducând nimic în plus.
Normal ca un asemenea travaliu să ducă inevitabil în timp la golirea personajului, la schematizare și naștere de fantome ce bântuie haotic, în lumea molierescă nemaiînsemnând nimic, poate doar o tușă groasă ce ar voi o trimitere la hidoșenia avariției, dar și aceea în general însă. Kitsch și nicidecum katharsis.
Georg Lukacs, în „Estetica” sa, spune despre kitsch: „este vorba de faptul că abordarea reflectării realității și a informării acesteia – indiferent de cât de conștient subiectiv e această atitudine – se face pe baza unei concepții despre lume obiectiv mincinoasă, așa încât intenția creației nu este îndreptată spre regăsirea drumului spre esența omului printr-o redare a lumii conformă adevărului, ci, dimpotrivă, urmărește să aranjeze această redare, în așa fel încât să-i strâmbe și să-i deformeze conținuturile, proporțiile, în așa măsură încât să corespundă dorințelor și iluziilor obiectiv neîndreptățite, ajungând astfel o ilustrare a lor. Specificul estetic al formei, faptul că ea este numai forma specifică a unui conținut specific, se dovedește în mod izbitor în atare constelații negative: și ea devine de asemenea mincinoasă și deformată; independent de câtă îndemânare tehnică, de câtă inventivitate formalistă etc. se înmagazinează în subiectul producătorului și se risipește în producție.”
Aristotel consideră esența katharsis-ului trezirea groazei, milei și a omeniei – și prin contrast cu ele, eliberarea de aceste sentimente, eliberarea – în ceea ce ne privește – neînsemnând pragul lucidității reci a gnozei, căci nu acesta este rostul spectacolului de teatru.
Date fiind acestea am purces la desfăcut tiparele spre forma dintâi a poveștii lui Harpagon, după sistemul și putințele personale. Am găsit multe răspunsuri; răspunsuri pot fi câte grade are cercul și încă pe deasupra, totul e însă ca îngemănarea lor să fie exactă, aidoma unui joc de puzzle. Dintre toate, câteva s-au așezat cu vremea unele lângă altele, singure, înainte-mi desfășurându-se un tablou, drept să fiu, neașteptat și care, personal, mi s-a părut deosebit de interesant. Iar mai surprinzătoare decât toate a fost concluzia finală, aceea că „Avarul” s-a născut dintr-o mare iubire. Iar piesa aceasta, pentru mine, astăzi a devenit o dramă profundă.
Dar hai să vedem despre ce este vorba. În Larousse, „avarul” este definit „cel căruia îi place să strângă bani și-i e frică să-i cheltuiască”. Simplu! În cadrul acestei sintagme, Harpagon ar fi un avar. Dar asta nu înseamnă nimic, sau mai nimic, azi. Nu văd nimic comic în asta. Avariția este consecința unui dereglaj psihic, o boală deci, și de oamenii bolnavi nu mi se pare cel mai nimerit a râde. Am văzut pe stradă oameni ale căror comportamente, eliberate de orice convenții și aberante în comparație cu ale celorlalți trecători, stârneau râsul acestora, hazul străzii.
De ce? Din mărginire, nepăsare și neînțelegere. Sigur, sunt multe situații în care Harpagon, cu măiestrie este împins de autor către ele, și care îi creează aura ridicolă, dar nici asta nu este deajuns, pentru că deasupra lor plutește ceva cu mult mai puternic și mai grav. Harpagon, în afară de acea coardă plesnită, avariția – și stați să vedem și aceasta cât este de plesnită! -, mie îmi pare a se comporta în limitele normalului în mai toate, ba chiar, nu în rare situații, cu mult mai mult bun simț decât cei din jur.
Dar mai întâi de toate să vedem cum arată. Vârsta, autorul i-o declară la șaizeci de ani. E adevărat – cuvântul autorului! – deși personal și nu neîntemeiat, aș mai scade câțiva ani înaintea acestui prag. Nu mi se pare deloc a fi un bătrân decrepit și depășit de situații – așa cum l-am văzut îndeobște întruchipat, aceste date aparținând unui comic facil, la prima mână – ca să mă repet!, chiar dacă ele se trag din stirpe nobilă, ale cărei rădăcini se pierd cumva în commedia dell’arte.
Toate acțiunile sale îmi par ale unui bărbat încă în plenitudinea vârstei, energic, capabil. Întreprinzător, agil, în putere fizică. Mi l-aș închipui pentru prima apariție, scena cu La Fleche, chiar aducând, cărând împreună cu acesta și cu alții un pat voluminos, patul ce-l pregătește pentru plănuita căsătorie cu Mariane, iar care în actul V devine un pat al suferinței, și de ce nu?, poate chiar al morții. Nu e pentru ce se pregătește, e pentru ce se nimerește…
„Patul” acesta poate spune multe, dar în primul rând, la acest moment, ar ilustra robustețea personajului, Harpagon cară în spinare ceva, și este încă în stare să care orice, asta e important, imaginea care îmi atestă forța sa fizică… Cu mânecile suflecate, activ, dur, dictatorial – calitate a lui de căpătâi, comandă și pune mâna alături de slugi la aducerea și plantarea în scenă a acestui pat.
Este cazul acum a face o mică paranteză și a arunca o scurtă privire asupra numitor zone ale vieții lui Molière. O privire atentă descoperă – (s-a remarcat demult!) – la marile sale personaje o serie întreagă de elemente, chiar prea multe, autobiografice. Ca toți marii autori, Molière s-a folosit de propriul suflet și propria viață pentru clădirea cât mai fidelă a unor puternice caractere. Cu uimitoare abandonare și-a deschis inima în fața publicului, aruncându-și pe scenă unele după altele toate păcatele, toate umbrele și neîmplinirile unei vieți întregi. Aproape o mocirlă. Nemilos, cu bisturiul tăind până în cele mai adânci ascunzișuri a purces la această măreață disecție.
M-aș limita aici a le enumera numai pe cele referitoare la „Avarul”. Povestea lui Cleante, până la un punct, a trăit-o chiar el, bătrânul tapițer Poquelin rămânând văduv pe când viitorul autor nu avea decât zece ani, și căsătorindu-se la scurtă vreme după aceea cu o femeie mult mai tânără decât el. Tusea de care se plânge Harpagon – singurul lucru de care altminteri se plânge, l-a chinut pe Molière încă din tinerețe. În sfârșit, faptul că Harpagon accede la mâna unei copile, e foarte bine cunoscut de autor, el însuși căsătorindu-se la patruzeci și opt de ani cu Armande Bejart, de numai douăzeci și doi, știind bine că nu este și nici nu va fi iubit, căsătorie nefericită care a născut multe semne de întrebare, al căror mister n-a fost însă dezlegat niciodată, deținătorii tainei ducând-o cu ei în mormânt.
Copiii aceste femei cu Molière au murit toți, la scurtă vreme după naștere, probabil un semn al blestemului ce-l purtau părinții pentru fapta lor, chiar în necunoștință de cauză. Și mai mult, actorul Baron, pe care Molière l-a crescut și iubit ca pe propriul fiu, a devenit amantul soției sale, ce-i drept la câțiva ani după 1668, anul în care a fost scrisă „Avarul”, dar asta are mai puțină importanță, faptul putând fi pus pe seama premoniției.
Și încă ceva, înaintea „Avarului“ au fost scrise „Amphitryon” și „Georges Dandin”, lucru care nu mi se pare chiar întâmplător, existând anume similitudini între aceste trei subiecte.
Una dintre temele predilecte din commedia dell’arte este „tatăl, rivalul fiului”, temă tratată și de Carlo Goldoni, marele paralel novator al teatrului comic. Molière a combinat-o pe aceasta cu cea din „Aulularia” lui Plaut și ne-a oferit „Avarul”.
De-aici plecând, în urma unei analize ceva mai amănunțite, am remarcat un lucru: anume că intriga centrală a „Avarului“ nu este caseta celebră și peripețiile în jurul ei, ci relațiile în cadrul triunghiului format de Harpagon, fiul său Cleante și Mariane, aleasa deopotrivă a amândurora. Există un strigăt de durere, de singurătate și neputință înaintea destinului, ce străbate întreaga piesă și aceasta e noutatea pe care o aduce Molière în tema binecunoscută în epocă.
Ei bine, strigătul acesta și adâncimile survolate în acestă zonă, sunt mult mai puternice și respectiv luminate decât în cealaltă, a avariției. S-ar putea merge până acolo încât să se poată afirma că eliminând momentele ce trimit la urâta meteahnă ce dă titlul piesei – avariția -, piesa rămâne în picioare și se poate juca. Invers, nu! Sigur, acesta este numai unui element de analiză și atâta tot, piesa se cheamă totuși „Avarul” și singurul cap de drum de la care se poate pleca e obligatoriu acesta. (va urma)
Foto (din spectacolul Avarul îndrăgostit, de la Teatrul de Comedie): Lucian Năstase
