MEMORIA CULTURALĂ Despre Iancu Brezeanu, I. L. Caragiale spunea că a fost ,,unul din rarele fenomene care pun adânc marca lor pe o întreagă epocă artistică”. A rămas cunoscut pentru cele două mari pasiuni ale sale: teatrul şi vinul.
Un articol de Monica Andrei|17 martie 2014
MEMORIA CULTURALĂ Puţini ştiu că Ion Iancu Brezeanu (1 decembrie 1869 – 17 martie 1940) face parte din prima generaţie de interpreţi ai personajelor lui Caragiale. A fost distribuit chiar de autorul „Nopţii furtunoase”, în perioada când era director al Teatrului cel Mare din Bucureşti.
Dacă-i privim portretul, la prima vedere, n-am spune că ar avea date pentru a urma Actoria. Omul acesta, care pare bolovănos şi uşor neîngrijit, are nişte ochi mari şi o faţă melancolică, fardată de râs. Dar, într-o jumătate de veac de teatru românesc, a evoluat incomparabil faţă de alţi actori care la început de carieră promiteau enorm şi între timp au dispărut.
Sunt întâmplări care mai devreme sau mai târziu hotărăsc linia unei vieţi. Pe când era adolescent, n-a simţit nimic din „focul sacru”, nici n-a avut tragere spre teatru – n-a avut în familie actori – până când a apărut în calea sa actorul Vasile Toneanu, „care avea nevoie de un pungaş cu care să hoinărească prin Bucureşti”, după cum spune în ale sale memorii. Prins că a fumat tutun negru cu care se tămăduiau oile de râie, tatăl său l-a înscris la pensionul lui Novian, ca să înveţe carte (viitorul actor va considera această instituție o puşcărie). Toneanu îl vizitează la pension şi-l lămureşte să „părăsească bandiţii de dacăli” şi să se înscrie la Conservator, unde preda profesorul Vellescu, asigurându-l că e nevoie de el acolo şi cu siguranţă l-ar admite. Intuiţia se confirmă.
Gândul de a evada din închisoarea pensionului îl bucură atât de mult, încât îşi ascultă prietenul şi se prezintă în faţa marelui profesor pentru admitere, dar nepregătit. Şi pentru că trebuia să spună ceva, rosteşte o poezioară auzită pe la ţară: „Ce bine e la ţară / În timp de primăvară; / Şi mămăliguţă / Cu unt de văcuţă,/ Cum şi fasolică / Fiartă la ulcică.” „Înscrie-l pe ăsta cu fasolica!…”zice profesorul Vellescu.
Pe vremea aceea, nu era obligatoriu să fi terminat studiile liceale pentru a fi admis la Conservatorul de Artă Dramatică. Brezeanu se întoarce la pension şi nu mai dă pe la cursurile de teatru, pentru ca apoi, în urma unei vizite a prietenului care-i aminteşte de cursuri, viitorul actor să fugă de la pension şi să împartă aceeaşi bucată de pâine neagră şi aceeaşi odaie sărăcăcioasă cu Toneanu.
A venit şi ziua când a ajuns la urechile bătrânului Brezeanu zvonul emancipatei poveşti despre admitere, într-un fel nereală: fiul său împreună cu un băiat de ţigan vor să se facă „aftori” şi vor veni la Fierbinţi să se facă de râs în sat. „Atunci era o ruşine să te faci actor. După ce tata mi-a repezit câţiva pumni în fălci, urlă indescriptibil în mijlocul străzii: «Nemernicule!… m-ai făcut de râs. Pe mă-ta ai îmbolnăvit-o…nu ţi-e milă de lacrimile ei?» Au urmat alţi pumni în urechi. «Să ştii că te dezmoştenesc»!” – îşi aminteşte actorul.
După bătaia primită în mijlocul drumului de la tatăl său, tânărul Brezeanu simte că, de acum încolo, teatrul e drumul lui. „Reîntors la Conservator, am fost numai ochi şi urechi. Ajunsesem nu să-mi placă, ar fi puţin spus, ci să mă pasionez de treaba asta, pentru care simţeam oră de oră, sufletul dascălului plutind între pereţi, ca o pasăre albă. Ce mare profesor acest Vellescu! Te lăsa cu mijloacele tale. Nu căuta să-ţi impună felul său de interpretare. Nu cădea în păcatul caracteristitc tuturor dascălilor de teatru de a face din elevi, copii fidele în serie, cu certitudinea că astfel fericesc teatrul. Afară de Toneanu m-am împrietenit la toartă cu Jean Florescu şi cu Nottara.”
S-a ţinut de cursuri, a terminat şcoala, apoi a fost angajat la Teatrul Naţional, timp de 52 de ani. Ca să se întreţină, vara mai juca şi prin vechile grădini bucureştene alături de mari actori: Grigore Manolescu, Ştefan Iulian, Aristizza Romanescu, C.I. Nottara. Era mândru că ajunsese să fie coleg la teatru cu Grigore Manolescu, un mare actor în plină glorie, dar care a murit destul de tânăr.
Avea 20 de ani. Juca pe prima scenă a ţării numai roluri secundare şi nu părea mulţumit. Dar într-o zi norocul îi surâde. „Caragiale director! îmi strigă un camarad de la teatru în timp ce eram la Berăria Cooperativă. Aroma vinului m-a trezit. Urlu închinând paharul de unul singur: rezon!”
Ajungând directorul Teatrului cel Mare, Caragiale îl distribuie în spectacolul „O noapte furtunoasă”, înlocuindu-l pe Ştefan Iulian care ceruse să-i mărească salariul deoarece avea succes (dramaturgul îl refuzase). Actorul forţează nota, ameninţă cu plecarea, cu demisia, însă, proaspătul director nu cedează. Astfel, Iancu Brezeanu apare pe afişul spectacolului în rolul Nae Ipingescu. De atunci, o profundă prietenie pe viaţă se naşte între actor şi autorul „Scrisorii pierdute”.
La toate repetiţiile Caragiale stătea în fundul sălii de spectacol, într-o lojă, de frică că teatrul ar lua foc şi i-ar fi mai uşor să fugă. Brezeanu intră în spectacol, învaţă repede textul, joacă şi are succes. Nu uită să amintească mereu că succesul i se datorează lui Caragiale. Bachus îi dă târcoale, îl vrăjeşte, dar pe scenă intepretează rolurile genial. A fost un exemplu de la care s-au inspirat şi actorii din următoarea generaţie, ce au interpretat personajele lui Caragiale, în spectacolele regizate de către Paul Gusty în 1912, apoi de Sică Alexandrescu.
Sub directoratul lui Cantacuzino este trimis cu bursă de studii la Paris unde se întâlneşte cu ieşeanul De Max care era demult cunoscut pe scenele pariziene; mănâncă româneşte şi bea vin franţuzesc la prietena Brandenberg. Nu are de învăţat mai mult decât învăţase de la profesorul lui, în Oraşul Luminilor şi se întoace la Bucureşti. Se vedea că era prea bun. Actorii de la Teatrul Comedia din Paris l-au condus la gară.
Punctele de reper: o cârciumă şi vinul
Timpul trece. Interpretează personaje de: dramă, comedie, tragedie. „1 decembrie 1898. Am 30 de ani. Şi îmbrăţişarea lui Caragiale este aceeaşi, ca după interpretarea «Cetăţeanului turmenetat»”.
Cu această ocazie Caragiale publică un articol intitulat „Ion Brezeanu”: „Om de spirit, luminat şi mare amator de artă, pasionat mai ales de teatru (…) În viaţă, de zece ori mai mare rol au ochii şi sprâncenele decât gura: vorbele fără ochi au puţină căldură; ochii fără vorbă pot spune multe. Orice mişcare poate spune mult. (…)Brezeanu este unul din rarele fenomene care pun adânc marca lor pe o întreagă epocă artistică. (…) Are dulceaţă în ochi şi pe buze. Atâta măsură în mişcări (…) Am alergat spre scenă. L-am îmbrăţişat pe Brezeanu cu căldura de care eram capabil acum 15 ani (…) Un artist care va fi făcut onoarea scenei române cât va fi fost să fie vremea lui.” Aşa a fost.
La împlinirea a 35 de ani de carieră, C. I. Nottara i se adresează, într-o cuvântare: „Caragiale şi-a găsit în tine, interpretul său ideal în repertoriul pieselor sale, fiindcă Cetăţeanul turmentat din «Scrisoarea pierdută» şi cu Ipingescu în «Noaptea furtunoasă» au acelaşi fum de ebrietate, dar cu ce deosebire de la unul la altul, în interpretarea ce le-ai dat: cel dintâi e predominat de o vivacitate excesivă, pe când celălalt e aproape sinistru în evoluţia lui poliţistă. Cu Catindatul din «D’ale Carnavalului» nici nu se poate admite o jonglerie mai comică decât cea pe care i-ai dat-o acelui tip, cu permanenta lui durere de măsea. Dar în «Conu Leonida faţă cu reacţiunea»? Îmi aduc aminte cum Caragiale petrecea de unul singur în fundul unei loji, la repetiţiile de pe scenă – fiindcă rare ori mai dădea la reprezentaţiile pieselor lui – când te sileai să demonstrezi, cu modul tău mucalit, Coanei Efimiţei teoriile republicane pe care zevzecul de Leonida şi le însuşise pe de-a-ndoaselea. Cât îţi vei păstra neştirbite vorbirea ta caldă, pronunţia ta lămurită, articulaţia ta răspicată şi simţirea ta îndârjită, nimic nu te va răpune şi nu va răpune pe nici un actor cu asemnea însuşiri.”
Citiți și alte articole din MEMORIA CULTURALĂ
În 1932 devine societar pe viaţă la Teatrul Naţional pentru ca trei ani mai târziu să fie sărbătorit pentru 50 de ani închinaţi scenei. Jucase 176 de roluri. Taninul din vin îi dezvoltă intuiţia şi imaginaţia. Îşi joacă genial partiturile pe scenă. Pe lângă rolurile amintite din piesele lui Caragiale, mai sunt încă două puncte cardinale ale carierei sale: „Shylock”, „Harpagon”. Desigur, lista creaţiilor sale e mult prea lungă.
Iancu Brezeanu – gânduri despre teatru
● „Talentul trebuie cât de cât tărbăcit. Vântul înfuriat al artei neputând fi stabilizat în pânzele sale, decât după îndelungi peregrinări.”
● „N-am făcut niciodată mutre în faţa publicului apărând în roluri mici, apoi în roluri mari. Mărturisesc că după mine camarazii sosiţi mai târziu care jucau un rol principal ajungeau să-şi dea demisia dacă primeau un rol secundar.”
● „Nu se ajunge la excepţional în artă, fără pasiune, fără credinţă, fără dragoste. Pot să stau zile întregi la teatru; fără să simt nevoia vieţii de dincolo, tăvălită în soare nici de la cârciumă, scăldată în vin.”
● „Trag duşcă după duşcă să-mi amăgesc emoţia.(…) Gâtlejul mi-e permanent scorojit, parcă tot zăduful s-ar fi cuibărit în el vorba să nu-mi mai alunece şi gâfâiala să nu-mi fie de astmatic. Ce să fac? Mă adăp sistematic în faţa cârciumii, strict tot timpul cât nu joc la grădină”.
● „De a doua zi, de după debutul în Ipingescu, mă scald în spiritul aromat ca licoarea al maestrului. Să pot face din sufletul nostru vin mai vechi ca cel din pahare. Caragiale! Ce extraordinar autodidact! Are în el o mie de diverse Sorbone. A citit tot ce s-a scris pe lume. Ştie matematică, muzică, plastică, medicină, filosofie, pe lângă teatru şi literatură. Bând la cârciumă cu el am învăţat toate acestea, şi n-aş fi reuşit nici dacă rămâneam o mie de ani fericiţi lângă «belferii de la Sava». Clipele astea, animate de spiritu-i fierbinte, divers, formau taifas luminos şi straşnică închinare vinului. În ele trebuieşte căutată şlefuirea unor roluri ale mele, mai ales cele din piesele lui. Le palavragiam frecvent; eu invocând viziunea mea, el argumentându-mi-o; purtându-mă adesea pe alte drumuri, la capătul cărora, îmi rămânea în minte, distinct, ce trebuia să fac a doua zi la teatru.
O dată, când Vlahuţă şi Delavrancea plecaseră, mi-a spus înfiorat: «Sunt fericit, Iancule, că n-a trebuit să te caut mult…aş fi obosit. Şi poate…». Îmi prinsesem bărbia în căucul pamelor pregătit să-l ascult. L-a înterupt Cantilli, sosit cu o probă de vin pe care nu decidea să o coboare în pivniţă. Şi Caragiale după ce şi-a împrumutat gâtlejul, găsind vinul bun, a făcut cârciumarului prieten, ca un autentic podgorean, o teorie în care influenţa pământului asupra rodului, era tot atât de însemnată ca asupra oamenilor. Sinceritatea mea, care mi-a pricinuit atâtea neajunsuri, îi plăcea. A fost de altfel, încă unul din punctele ţesăturii bunei noastre prietenii.”
[A petrecut zile şi a făcut nopţi albe la Berăria „Bene Bibenti” deschisă de Caragiale, care tot vroia să se îmbogăţească, dar mai mult a rămas dator pentru că dădea băutură pe datorie.]
● „La berăria «Bene Bibenti» din strada Şelari am venit puţini la început. Afară de mine, Delavrancea, Cojbuc, Vlahuţă şi Caragiale, dacă se îmbăta, nu se mai ducea acasă, fiindu-i ruşine de servitoare. Lumina lămpii stăruia asupra lui Caragiale şi asupra noastră, cei apropiaţi lui. Dacă pentru alţii berăria dormea, în acea clipă, în schimb noi îi simţeam tumultuos viaţa, din oala smălţuită în jar a lui Caragiale, pe buza paharelor des umplute, nici într-un caz să rămână ochiu… Uneori în grupul nostru permanent, concurenţă cu sticlele colorate, se alăturaru câţiva întâmplători. Atunci Caragiale se înflăcăra. Simţeam în el toţi robii înaripaţi ai inspiraţiei. Nu mai putea fi oprit. Avea părere rea despre scriitori şi jurnalişti. În berărie intră un ziarist care-i cere un interviu lui Caragiale. Acesta-i spune să scrie: «două pacoste există pe lume, focul şi apa; dar mai periculoasă e prostia…».
Tot acolo şi-a trăit Caragiale indignarea tristă când a fost acuzat de faptul că «Năpasta» este palagiat”. Pentru proces şi-a cheltuit averea moştenită de la Mamuloaia, iar bunul său prieten Delavrancea l-a apărat admirabil câştigând procesul.
● ,,Prin câte toamne bete, de aur, am trecut boloboc? (…) Am jucat deseori beat. (…) În «Doctor fără voie» s-a întâmplat cu mine ceea ce nu s-a întâmplat cu vreun actor din lume. În actul al II-lea nu ştiam dacă am jucat actul I. (…) Altfel decât la englezi, pentru mine, timpul a fost vin.”
● „Caragiale nu era numai mare scriitor. Cei care ciocneam paharul cu al lui, ascultam şi povestea vinului, şi clinchetul cupelor, având însă covârşitor duhul vorbei. Astfel, petreceam o noapte cu el, Coşbuc şi Gorun, în casa acestuia.”
Sursa: „Amintiri… Vinurile mele”, Iancu Brezeanu, 1939
