Iarina Demian: „«Coada» m-a vindecat. Nu mai sunt în competiţie cu nimeni“
https://www.ziarulmetropolis.ro/iarina-demian-coada-m-a-vindecat-nu-mai-sunt-in-competitie-cu-nimeni/

Iarina Demian, regizoarea spectacolului „Coada“, după o piesă de Israel Horovitz, care a înregistrat un teribil succes în Occident, ne-a acordat un interviu-eveniment.

Un articol de Andrei Crăciun|4 noiembrie 2014

Distribuția din „Coada“, spectacol despre care am scris aici, este la rândul ei spectaculoasă: Tudor Chirilă, Radu Gheorghe, Ion Grosu, Mariana Dănescu/Irina Ungureanu şi Nicodim Ungureanu/Cristi Creţu. Se joacă la Teatrul Bulandra din București, la sala Space, de la Grădina Icoanei.

Întâlnirea cu Iarina Demian a avut loc la jumătatea lunii octombrie, la sediul „Agenției de vise“, agenţia de management şi booking artistic care îl reprezintă şi pe Tudor Chirilă, fiul cel mic al Iarinei. Am plecat de la „Coada“, pentru a ajunge la întrebările care contează în noi înșine, într-un exercițiu de sinceritate rar în presa românească de astăzi.

V-ați uitat aseară la meci (n.m. – Iarina Demian a fost soția cronicarului sportiv Ioan Chirilă, de la care a păstrat o legătură specială cu lumea sportului)?

Ce meci a fost?

Finlanda-România, a bătut România în deplasare.

Nu m-am uitat. Am văzut doar România-Ungaria și nu mi-a plăcut!

O să ne calificăm la Europeanul din 2016, cel mai probabil.

E bine, abia aștept!

Să trecem la teatru. Ce se întâmplă cu spectacolul „Coada”, pe care îl regizați? Care e istoria lui? 

S-au jucat patru spectacole consecutiv, ceea ce a fost foarte bine. Eu am două distribuții, de aceea a fost mai greu. Spectatorii sunt foarte buni și inteligenți. La Bulandra se simte că e un public aparte.

Care vrea teatru de calitate?

Da! Și de toate vârstele, vezi oameni cu părul alb, foarte în vârstă, și unii foarte tineri, sunt amestecați. La sfârșit aplaudă cu entuziasm, nu mecanic, actorii pentru asta trăiesc. Ce-mi aduce spectacolul ăsta în rest?

Eu știu ce vă aduce?! Bucurie, probabil.

Bucurie cu siguranță.

Cât ați muncit ca să iasă bine „Coada”?

Am muncit foarte multe luni. Am început în toamna anului trecut, într-un proiect particular și nu ne-am descurcat. Ce să facem? Să cerșim? – dați-ne și nouă niște bani? E umilitor.

E foarte costisitoare producția?

E foarte costisitoare orice producție. A mea a fost cea mai puțin costisitoare fiindcă n-are decor. N-am ales piesa fiindcă nu are decor, dar sunt totuși niște costuri importante pe care teatrul le scutește astfel. Costumele nici nu contează, că nu sunt de epocă. N-au costat foarte mult, dar totul costă.

Am început-o  prin Fundația  artEST, dar nu ne-am putut descurca până la capăt singuri. Poate cu banii o rezolvam, dar n-am putut să găsim un loc unde să repetăm și unde să dăm această premieră, un loc unde să știe lumea să vină și să cumpere bilete. Eu am propus, într-un articol pe blogul meu de pe site-ul Adevărul, ca toate teatrele de stat să cedeze o zi – lunea – unui teatru independent, unei trupe, fără ca trupa să plătească, pentru că teatrele sunt subvenționate de primărie, și în consecință nici ei nu plătesc, sunt teatre de stat, da?

Și a avut vreun ecou articolul?

Niciunul.

Nu v-a băgat nimeni în seamă?

Nu. Am vorbit degeaba.

Cum ați ajuns la Bulandra, totuși?

Dând telefoane, întrebând, vorbind cu Alexandru Darie căruia i-am prezentat piesa (n.m. – directorul Teatrului Bulandra). Am intrat pe ușa din față!

Cu ce regularitate se va juca?

În sala Studio am intrat cu o saptămână înainte de premieră, datorită faptului că Alex Darie și-a scos decorul spectacolului la care lucra, ca  să putem repeta noi. În general se economisește munca tehnicienilor din rațiuni financiare, sunt și ei foarte prost plătiți… Dacă un decor este greu de demontat și îl scoți zilnic… nu este simplu. Acum cred că vom juca pe 23 noiembrie. Nu există o regularitate, deocamdată. Mai e și Festivalul Național de Teatru, mai e și spectacolul lui Andrei Șerban – „Omul cel bun din Seciuan“. L-ai văzut?

Încă nu.

Să te duci să îl vezi!

E frumos?

Nu știu dacă ăsta e cuvântul. E  Bertolt Brecht, îți place sau nu-ți place. Nu știu când o să jucăm, asta e și grija noastră. Actorii vor să joace fiindcă iubesc spectacolul, dar și ca să câștige niște bani – puțini cum sunt.

Cea mai mare problemă într-un astfel de proiect este o sală? Unde să repetați și să jucați? Văd că teatrul independent există și funcționează bine în baruri, în cafenele, dar în spații mici, cu o masă, două scaune. Nu se poate face totuși „Coada” într-un bar, nu?

De ce nu în Cișmigiu?  Sau într-un autobuz? Să adunăm lumea de pe stradă, că se poartă și în străinătate. Nici vorbă! Teatrul trebuie să fie la teatru, Andrei, altfel își piede din autoritate.

Teatrul trebuie să fie la teatru?

Da, teatrul trebuie să se facă într-un teatru, pentru că acolo e un loc sacru, nu se poate altfel.

Știi unde te duci: la teatru.

Da, e locul actorului, undeva unde e o scenă! Știe și spectatorul unde merge, știe și actorul. Mi-a plăcut intodeauna să joc pe o scenă adevărată.  Mă deranjează dacă e altfel. Îmi amintesc că atunci când m-am operat de cataractă…

La amândoi ochii?

Da. Pe rând.  Înainte de operație jucam în „O lume pe dos”, un spectacol montat de mine în 2010 la Teatrul de Comedie în sala Studio, foarte plăcută de altfel, dar mică si fără scenă. Jucam la același nivel cu spectatorii. Actorul are trauma asta – când e cineva foarte aproape de tine, îl vezi tot ce face, dacă deschide telefonul sau vorbește cu vecinul de alături… Fără să vrei, chiar dacă ești concentrat, îl vezi.

Iarina Demian

Eu, fiindcă nu vedeam bine, eram foarte liniștită, n-aveam emoții, îi întrebam pe ceilalți „De ce vă stresați, fraților?”. Dar când am venit după operație și am jucat prima dată, am crezut că leșin! Spectatorii erau la un metru de mine! După un timp îi uiți, dar ei sunt acolo și îi mai și vezi. Dacă unul face o porcărie, îl vezi și te oprești sau nu te oprești… Tudor se mai oprea dacă suna un telefon… mi se pare normal, publicul trebuie educat să știe că se află într-o „biserică“…

Acum, la Bulandra, unde jucăm „Coada“, e tot o sală Studio dar se pare că actorii au depășit neplăcerea de a juca foarte aproape de public. Sala de la Grădina Icoanei e plăcută, are o energie bună, ne simțim foarte bine. E greu să faci o distribuție, una perfectă este imposibil.  E greu să sincronizezi actorii, au programul lor. În prima variantă am avut alți doi actori, care au plecat din diverse motive.

Uneori intervin probe de film pe care le câștigă, filmări la seriale care se fac în aceeași perioadă sau blocaje legate de rol. Sunt foarte fericită că a ieșit spectacolul! În condițiile date, mi-a fost greu să îl termin, dar sunt fericită! Eu repet cu actorii înainte de  fiecare spectacol, așa m-am obișnuit, mai ales dacă se joacă rar… Poate că exagerez, dar numai  așa sunt liniştită. Și nu pot să stau acasă când se joacă.

Vi s-a întâmplat să nu fiți în sală când vi se joacă un spectacol?

O singură dată. Eram în Spania, în concediu, se juca „Biloxi Blues” și mi-a dat Tudor telefon să-mi spună cum a fost, că n-a fost bine fără repetiția dinainte de spectacol și fără ca eu să stau în sală. Asta acum vreo patru ani.

Iarinei îi e foarte greu să mai primească indicații

Acum nu mai vreți să jucați? Nu aveți nimic în plan?

Deseori când montez o piesă și îi văd pe actori cum joacă, mă apucă o disperare și încep să-mi pun întrebări: dacă merită să mai joc, dacă nu e târziu, dacă aș mai avea vreo bucurie jucând. Și mai e ceva – îmi e foarte greu să mai primesc indicații acum, pentru că eu sunt regizor, nu doar actor!

Vă distribuți în spectacolul dumneavoastră!

Am jucat în trei spectacole, dar e foarte greu, e un chin. E rău să n-ai o oglindă, l-am mai trimis pe Tudor în sală, pe Dorina Chiriac  la „O tată, sărmane tată…“, să-mi spună cum sunt. Dar nu este simplu. Vârsta contează foarte mult.  Eşti mai exigent cu tine decât cu ceilalți…

Dar nu vă retrageți.

Nu ştiu ce înseamnă să te retragi! Tatăl meu a muncit până la 89  de ani, având  nenumărate intervenții științifice până atunci, și a murit după doi ani de suferință lăsând o carte neterminată. Aristizza Romanescu s-a retras la 50 de ani în „glorie“, dar cu sufletul plin de amărăciune deși a continuat să-și „târască plictiseala pe scenele din provincie“ ca să-și câstige existența.

Eu voi munci atâta vreme cât voi fi sanătoasă, capabilă și utilă. O să primesc un nepoțel, asta e minunat (n.m. – Tudor Chirilă va deveni în curând, pentru prima dată, tată), și cu siguranță am să-mi petrec destul timp cu el.

De ce aţi ales „Coada“?

Foarte multă lume mă întreabă de ce nu montez nicio piesă clasică.

Este și Israel Horovitz un clasic, un clasic al secolului XX.

Foarte frumos ai spus! Dar mă întreabă oamenii de ce nu pun Shakespeare? Sigur că ne întoarcem la el mereu, în caz că ne-am pierdut copilăria…

Iarina nu crede că Shakespeare mai poate schimba ceva

De ce nu puneți Shakespeare?

Pentru că eu nu cred că Shakespeare mai poate schimba ceva în lumea în care trăim noi…

Adică ne uităm la Shakespeare ca la un tablou, îi admirăm perfecțiunea, dar nu putem face nimic cu el.

Cum să nu, vin din urmă generații tinere care nu îl cunosc, el trebuie integrat în repertoriul teatrelor, dar să nu îl adaptăm. Eu nu l-aș schimba pe Shakespeare, decât dacă aș avea o idee genială, el e un poet imens și trebuie jucat așa cum este.  Noi adaptăm clasicii și de cele mai multe ori distrugem poezia… Am văzut într-un festival spectacolul unui teatru lituanian, „ Romeo şi Julieta“, un musical, era perfect! Cred că și Shakespeare și-ar fi scos pălăria în fața lor.

În schimb, „Coada“ poate schimba ceva?

Cu siguranță. Pe mine m-a schimbat! O să spui că sunt doar vorbe, dar vei greși.

„Fiecare personaj din «Coada»sunt eu!“ – Iarina Demian

Cum v-a schimbat „Coada“?

„Coada“ m-a vindecat. Eu nu mai sunt în competiție cu nimeni. Însuși faptul că nu mă interesează cine vine la spectacolul meu, că nu aștept laude și nu caut cronicari care să  scrie neapărat despre spectacolul  meu, asta e o dovadă. Dacă scrii tu, care ești un cronicar foarte bun, deschizi porțile spectatorilor mai mult, e adevărat, dar pe mine nici asta nu mă mai interesează!  Mă străduiesc să pun în scenă cât pot eu de bine un spectacol de care m-am îndrăgostit și în care cred. Și nu știu cum Dumnezeu de l-am descoperit atât de târziu!

Cum l-ați descoperit?

Dintr-o întâmplare. Citind, desigur. Eu nu știu engleză. Îmi iau piese, le cumpăr, le traduc pe banii mei și le citesc.

De unde le luați? De pe internet?

Era o librărie unde comandam piese de teatru, acum iau și de pe net. Din franceză pot să traduc, din engleză nu. Am găsit volumul lui Horovitz, l-am tradus și am avut o revelație!

„Asta e!“?

Asta e!, da, am zis că trebuie să pun piesa asta, dacă nu o pun acum nu o mai pun niciodată. Și nu-mi pare rău. E o piesă în care cinci actori stau în scenă tot spectacolul, fără decor, și sunt într-un permanent conflict, trebuie să-i ții conectați și să le dai fiecăruia ceva de făcut ca să fie credibili. Ei se luptă pentru locul întâi și, ca să ajungă la el, folosesc tot felul de stratageme. Este nevoie de multă imaginație, e o dezordine care se cere ordonată. Se joacă în cheie comică, dar și dramatică…

Vin spectatorii? Are succes de public?

S-au vândut toate biletele. La trei spectacole într-o săptămână! Și n-am făcut nimic, nicio publicitate. Înseamnă că merge bine.

E nevoie de „Coada“.

Oamenii sunt interesați, cred, și de titlu. În engleză e „The Line”, puteam să-l traducem „Linia”, dar mie mi s-a părut că-i șters și am insistat pentru „Coada”. E vorba și de o coadă și de o linie. Ei stau la o coadă și demarcația e o linie.

Dar are alte rezonanțe la români „Coada”.

Exact! Coada, coada, ce coadă-i asta? A fost o problemă și cu afișul. Ne-am tot gândit cum să-l facem. Am contactat o mulțime de graficieni, au fost atâtea propuneri încât nu mai știam pe care să o alegem. Ne-am dorit metafora piesei pe afiș, dar e greu…

Cum l-ați făcut până la urmă?

N-a depins de mine.

Cum arată?

E fotografia lui Tudor pe afiș.

Doar el?

În spate e o lună, e și un oraş care ar putea fi oriunde şi nicăieri, piesa nu trebuie să aibă nicio localizare, e teatru absurd.

Iarina n-a tratat piesa ca pe un exercițiu

Probabil că asta e și puterea ei – se poate juca oriunde.

Să știi că eu n-am tratat piesa asta ca pe un exercițiu, am tratat-o cu toată seriozitatea, și actorii la fel. Am făcut din ea un spectacol profund, cu un mesaj uriaș. Ea poate fi jucată și la Institutele de teatru, ca un exercițiu de actorie, dar nu despre asta e vorba. Chiar, tu cum ești la capitolul  competiție?

Eu? Am un adversar redutabil în mine însumi.

Cum?

Sunt în competiție cu un adversar unic. Cu mine.

Corect. Asta am vrut să spun și eu. Restul nu mă interesează.

Deloc?

Bine, dar tu ești tânăr! Eu când eram tânără nu eram așa, voiam să fac, să…

Dar și eu vreau să fac. Dar mă raportez la mine, nu la ceilalți.

Păi și eu cred că mă raportez tot doar la mine… Nu am vrut decât să găsesc un teatru unde să montez spectacolul și cum să-l fac să fie cât mai adevărat. Tu ai văzut spectacolul. Ți s-a părut adevărat?

Da, este. Ați văzut și alte montări ale spectacolului?

Eu nu am văzut, s-au uitat  actorii pe internet și mi-au arătat și mie. Dar am văzut foarte puțin. Era o montare cu care nu eram deloc de acord, tocmai pentru că era făcută așa – în joacă.

Coada_foto Adi Bulboaca (2)

În glumă?

Da, da, fără susținere, fără forța unui asemenea mesaj uriaș. Acum să vedem ce urmează. Că totuși începe o stagiune nouă. Suntem invitați peste tot cu piesa, dar nu putem să plecăm.

De ce?

Nu e spectacolul nostru. E al Teatrului Bulandra.

Și festivalurile?

Vor mai fi.

Dar „Biloxi Blues” al cui era?

Era al Fundației artEST pe care o conduc eu, depindea de noi, dar totuși era greu să facem deplasări, pentru că luam tehnicienii de la Comedie și era dificil să ne sincronizăm. La sediu, la  Comedie, Fundația încasa jumătate din banii de pe bilete, iar teatrul jumătate. Fundația plătea actorii, teatrul punea la dispoziție scena și corpul tehnic. Și era plin la spectacolul nostru, se stătea la coadă la bilete și era pe vremea când nu era coadă cum e acum la toate teatrele.

Era piesa care  mergea cel mai bine. Era și autorul – Neil Simon… Cred că, dacă o reiau, umple iar toate sălile. Am jucat-o și la Palatul Copiilor, ne-au cerut întâi o sumă exorbitantă și pe urmă ne-au lăsat-o ceva mai jos. Abia reușeam să acoperim cheltuielile. Sala a devenit o mare afacere!

Iarina s-a apucat să regizeze dintr-o întâmplare

Tudor mai e angajatul Teatrului de Comedie?

Da, joacă acum „Tartuffe“, face un rol minunat…  e foarte bun, sunt foarte mândră de el.  E bine să fie angajat undeva, sunt atâția actori tineri, care n-au unde să joace! Noi ne-am obișnuit să lucrăm împreună. Știu că mă întrebai tu de ce jucăm mult împreună sau de ce joacă el în spectacolele mele.

Nu vă întrebam neapărat eu. Nu pun întrebările pe care aș vrea eu să le pun, trebuie să mă gândesc și la ce ar vrea oamenii să afle. Așa că vă întrebam eu în numele lor.

Corect. La început l-am distribuit pe Tudor pentru că nu juca nimic. Era foarte tânăr și nu i se dădea nimic să joace, așa cum se întâmplă cu foarte mulți tineri și nu numai. Eu am început să montez dintr-o întâmplare…

Care a fost întâmplarea?

Nu o știi? A fost extraordinară!  O tânără regizoare  a venit la mine și mi-a întins un text – am un text pentru dumneavoastră. L-am luat, mi-a plăcut enorm, era „O tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap iar eu sunt foarte trist!“, o piesă tragi-comică de Arthur Kopit.

La primele repetiții i-am făcut niște observații regizoarei, foarte puține, de altfel. Jucam rolul principal. Ea mi-a dat apoi un telefon și mi-a spus „Doamna Iarina,  cred că dumneavoastră vreți prea mult cu piesa asta, iar eu nu mă simt în stare să fac acest spectacol”.

„Cum să nu te simți în stare?”, am întrebat. Noi aveam și un producător, un semi-producător. Voiam să joc nu numai pentru că îmi plăcea rolul, dar și ca o terapie fiindcă eram în doliu.  Murise Vania (n.m. – așa îi spuneau apropiații cronicarului Ioan Chirilă)…

Era o terapie, așadar.

Da! Vania mă întreba mereu de ce nu ieșim mai repede cu piesa, să ne vadă și el. Eram la jumătatea lecturilor, nu începusem repetiţiile pe scenă. Până la urmă am dat telefoane la toți regizorii mari cu care lucrasem și pe care îi știam eu, la Cătălina Buzoianu, la Valeriu Moisescu chiar și la unii mai tineri… Erau toţi ocupați! Am sunat la cel puțin șase-șapte regizori.

Și atunci m-am ambiționat, am luat textul și am decis că îl fac eu. După premieră, toți cronicarii veniți la spectacolul meu m-au întrebat dacă eu am făcut acest spectacol, nu le venea să creadă. De fapt, nici mie nu-mi venea să cred. Cronicile au fost excelente, mi-au dat curaj, după aceea am continuat fiindcă am vrut să mă asigur că nu a fost o întâmplare. Pe urmă nu am putut să mă mai opresc  fiindcă m-am îndrăgostit și uite așa am ajuns până aici.

Al câtelea spectacol pe care îl puneți este „Coada”?

Al zecelea.

În cincisprezece ani.

Din 2000, da.

Iarina face un recurs la Al Pacino și arată că teatrul e plin de trădători

Aveți vreunul preferat? Sau e o egalitate deplină între acești copii ai dumneavoastră?

E o egalitate. Sunt toți iubiții mei. Cu timpul, lucrurile au devenit mai ușoare. Am căpătat experiență. Îți trebuie experiență, chiar dacă ai ceva de spus în profesia asta. Pe Tudor l-am distribuit, la început, pentru că nu juca, cum ți-am spus, dar după aceea am avut nevoie de el.

Cum spune foarte frumos Al Pacino într-o carte de interviuri – e foarte interesant că sunt multe familii care joacă împreună, se sprijină unii pe alții, sunt ca niște trapeziști, când unul e sus, celălalt e jos, cei din familie se cunosc bine, își știu defectele și calitățile lor și se ajută și fac lucruri bune împreună.

Mi s-a părut că e extraordinară comparația cu trapeziștii. Ne certăm, ne batem, a fost foarte greu să lucrăm împreună. Dar, cu cât am lucrat, a fost din ce în ce mai bine. Am început să ne ajutăm și mai mult. Niciodată n-o să ne trădăm. E multă trădare în teatru. Poate că actorul trădează din disperare, fiindcă nu-i iese rolul sau tradează fiindcă vrea să joace și nu primește niciun rol, dar mai sunt și altfel de trădători și altfel de trădări. Este o lume specială de îngeri și demoni.

De ce fac asta? De ce trădează?

Unii nu sunt siguri pe ei, intervine și invidia, alteori apare o concurență neloaială – unul primește ceea ce se cuvine altuia, dar acel altul nu poate să-și facă dreptate, fiindcă nu știe cine l-a trădat. Este multă nedreptate fiindcă arta e subiectivă.

Dumneavoastră ați trădat vreodată?

Eu n-am trădat niciodată. Am preferat lupta pe față, dar am suferit din cauza asta. Ca regizor, am lucrat cu foarte mulți actori care poate că nu erau la nivelul la care speram eu să fie, dar nu i-am schimbat cu alții și nici nu i-am trădat. Am preferat să muncesc eu mai mult. Trebuie să ai răbdare cu actorul. Fiecare dintre noi suntem o lume.

Dumneavoastră ce defecte aveți?

Nu știu dacă îmi cunosc defectele… Sunt încăpățânată, sunt suspicioasă, sunt perfecționistă. E şi ăsta un defect.

Vreți prea mult?

Vreau perfect. Perfect nu se poate.

Așa ați fost dintotdeauna?

Nu cred, cred că am devenit perfecționistă cu timpul. Am ales drumul ăsta, dar puteam să aleg altul. Am simțit că așa trebuie să fiu. Am simțit că timpul fuge, că am citit foarte puțin, având doi copii, viața mea a fost foarte complicată, bărbatul meu scria și din asta trăiam până la urmă, eu trebuia să cedez întotdeauna din timpul meu și am simțit că nu mai am timp, că trebuie să citesc, să recuperez, și am devenit disperată după lecturi, după tot…

Am început să scriu. Am scris scenarii de film, am fost foarte mândră că am reușit să le termin. Vreau tot timpul să fac mai mult. E un defect. Și Tudor îl are. Și am fost și foarte orgolioasă. Cred că toți artiștii sunt orgolioși. Dar m-am vindecat. De când am citit „Coada”… de fapt, dinainte.

„Coada” a venit să vă confirme alegerea asta. Când ați citit „Coada”? Mai țineți minte? Ce făceați în ziua aceea?

De curând, acum vreo patru ani. Eram acasă. Am cumpărat cartea, am dat piesa la tradus și am început să citesc…

În sufragerie, în cartierul 1 Mai, la un etaj înalt, la dumneavoastră acasă.

Acolo, da, unde te-aș fi invitat să bem un ceai, dacă n-aș fi acum în curățenie generală.

Și ce ați zis după ce ați citit-o?

După ce am citit-o, am recitit-o. De multe, multe ori.

Ce anotimp era? Era toamnă?

Era toamnă, da! Nu știu dacă era chiar octombrie, dar sigur era toamnă și parcă nu-mi venea să cred și o tot reciteam. Îmi mai aduc aminte că am mai tradus câteva piese din volumul acela. Una era un one-woman-show cu o femeie bătrână care umblă pe plajă și caută o pisică, dar de fapt femeia e moartă. Foarte interesantă piesa. Mă gândeam să o fac. Poate că am să o fac,  cine știe? Dar „Coada” m-a obsedat. N-am mai avut liniște. M-am tot gândit la ea. Când o citești zici ce mare lucru!, cinci oameni la o coadă, se pune în doi timpi și trei mișcări! Nu e așa! N-a fost simplu.

De la spectacolul pe care l-am văzut eu în primăvară ați mai pierdut actori?

Nu. Aceea e distribuția finală. Două dintre roluri sunt dublate. Tudor, care își recunoaște orgoliul și luptă împotriva lui, îmi spunea deseori: cred că nu sunt bun, până la urmă crezi că eu trebuia să joc rolul ăsta?

Și după alte repetiții, mă întreabă: dar eu sunt cel mai bun din piesa asta? Zic: cum, mă, Tudor, noi facem piesa asta  care are un asemenea mesaj și tu mă întrebi dacă ești cel mai bun? Am început să râdem amândoi. I-am răspuns că nu e cel mai bun pentru că nu poate să fie nimeni cel mai bun. Pentru că nu există locul întâi.

S-a vindecat și el de statul la „Coadă”?

La el e greu să se vindece, dar și pentru el, ca pentru noi toți, „Coada”e o lecție. Actorii încearcă atâta timp cât joacă să-și asume acest adevăr, dar după ce pleacă din teatru mai uită. Poate că rămâne o urmă în conștiința lor, la fel ca în cea a spectatorilor. Măcar încerci să  nu te mai bați atât pentru o himeră, încerci să fii mai relaxat, mai liber și, până la urmă, mai fericit.

Iarina nu suportă travesti-ul

E o alegorie.

Exact! Și fiecare e marcat mai mult sau mai puțin. Cred că și Tudor e marcat. Mă bucur să văd pe fețele oamenilor la spectacol că sunt interesați, curioși. Nu trebuie lăsați nicio clipă să se plictisească, trebuie să faci ca totul să fie interesant,  să existe un început și un sfârșit și mai ales un conflict. Pentru mine asta e foarte important. Spectatorul nu are voie să se întrebe: dar oare de ce am venit la spectacolul ăsta? N-are voie să-și spună: Mă simt cam obosit, a fost o aiureală.

V-ar fi plăcut să jucați dumneavoastră în „Coada”? Ce rol v-ați fi dat?

(râde) Ce rol să-mi dau? Puteam să-mi dau un rol în travesti? Trebuia să fiu o femeie! Ah da… rolul femeii l-aș fi jucat foarte bine, deși nu era genul meu. Vasilica Tastaman, cine își mai duce aminte de ea, ar fi fost perfectă.

De ce nu în travesti?

Nu-mi plac travesti-urile. Nu mă refer la cele născute de autor, ci la cele inventate de regizori în lipsă de alte idei.

N-ați făcut niciunul?

Niciodată. Am văzut-o cândva pe Leopoldina Bălănuță, o mare actriță de altfel, jucând Dandanache. De ce? Era absurd! Era ridicol! Nu avea niciun haz. Sau în “A douăsprezecea noapte”, într-un spectacol de la Oradea parcă, Malvolio era o actriță în travesti, care vorbea, din când în când, limba maghiară și mătura scena cu un penis imens… Era ceva grotesc și înspăimântător.

Ce ați vrea să știe cititorii, spectatorii?

Eu nu mai vreau nimic, Andrei.

Cum să vină la spectacolul acesta – cu ce așteptări? Cu nicio așteptare?

E bine să mergi la teatru fără nicio așteptare.

Iarina Demian_Nicodim Ungureanu_repetitii Coada (foto  Tudor Chirila)

Dumneavoastră mergeți des la teatru?

Da, merg.

Unde mergeți?

Uite, chiar acum am fost la Andrei Șerban, la Bulandra.

Sunt regizori, actori români, care vă plac în mod deosebit, pe care îi admirați?

Nu i-am văzut suficient pe cei tineri. Nu pot să spun că admir pe cineva în mod deosebit, sunt probabil unii care vor ajunge foarte buni, așa sper. Îmi place Alexandru Dabija – foarte mult. Îmi plac Valeriu Moisescu, Alexandru Darie, Ion Cojar, care nu mai este… Cu toți am lucrat foarte bine și am avut succes.

Actori, actrițe?

Foarte mulți, dar mai ales dintre cei care nu mai sunt, din păcate. George Constantin, Gheorge Dinică, Ștefan Iordache… Avem foarte mulți actori talentați! mi-e greu să aleg. Important e să îi vedem pe o scenă jucând. E adevărat că niciun actor din ziua de azi nu mai stă – fiecare face ceva, are proiecte, proiecțele, televiziune.

Vă e greu să strângeți cinci oameni la un loc?

Foarte greu, pentru că fiecare are ceva făcut. De aceea nu există distribuție ideală.

Iarina crede că toată mizeria e din cauza banilor

Acum zece ani n-ați fi avut problema asta?

Nu, pentru că erau teatrele de stat unde actorul, fiind angajat, era obligat să vină la repetiție. Cei tineri, mai ales, nu aveau dreptul să refuze roluri. La „Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei”, am avut nevoie de patru actori care să facă o figurație specială. Era spectacolul teatrului. Direcția nu a putut convinge patru actori să accepte această figurație și a trebuit să aduc patru actori din afară, pe care teatrul i-a plătit ca să vină să joace. Astea, după mine, sunt anomalii.

Dacă ai un salariu într-un teatru și ești la început  de carieră, trebuie să faci și o figurație. Acel spectacol nu se mai joacă, chipurile, din acest motiv. Dați-mi voie să nu cred! Nu poți să renunți la un spectacol foarte bun fiindcă nu poți convinge patru actori din teatru să joace.

Ritmul e altul, azi.

Toată lumea spune asta – ritmul e altul! Dar ne folosim de asta, de fapt. Nu e chiar așa. Ar trebui să existe și moralitate cu toată lipsa banilor.

Alegem să trăim așa.

Și caracterul e altul. De ce?

Tot din cauza banilor.

Nu mai există niciun pic de caracter!

Au fost subminate valorile de bază. E tot lucrarea Zeului-Ban la bază.

E o perioadă de cinism, de nepăsare, de răutate. Trăim o dezvrăjire cum spune Ariane Mnouchkine.

Spuneați dumneavoastră că e teatrul sacru. Puțini îl mai văd așa. Nu mai e sacru.

Vsevolod Meyerhold spunea că „ar trebui să intrăm într-un teatru ca într-un palat al minunilor”. Dar nu mai e nimic, așa. Depinde de noi să ne creăm un climat în care să ne simțim bine, să ne izolăm din cînd în când… Eu trăiesc deja într-o lume a mea. Când văd ce se întâmplă în jurul meu… Fug, ca să mai pot visa.

Dar trebuie să vă loviți de chestiuni administrative, ca să vă puneți piesele.

Asta mă trezește, e adevărat, și nu-mi place deloc! Pentru oamenii tineri e mai ușor, n-au termeni de comparație, s-au trezit într-o lume și se adaptează la ea. Și eu m-am adaptat, dar până la un punct,  mai mult nu sunt în stare.

Ce întrebare v-ați pune la sfârșit?

Asta făceam când eram tânără. Era un program al teatrului și mi-am pus singură întrebările, ca să pot să răspund ce vreau. Dar acum… Ce să mai întreb?

Iarina ar vrea să lucrăm împreună un spectacol, o satiră!

Ce planuri aveți?

Planurile sunt profesionale și personale. Cel personal e aparte. Profesional, dacă aș face rost de bani, te-aș invita pe tine să lucrăm împreună la un proiect la care am lucrat jumătate. M-am oprit într-un punct, și m-am gândit: numai Andrei mă poate ajuta, să-l facem împrenă! Eu nu sunt de acord neapărat cu Ilf și Petrov, dar aș încerca, aș încerca să lucrăm împreună la un spectacol –  o adaptare după un mare roman, o satiră!

La „Coada” ați plătit drepturi de autor?

Sigur că da. Mă bucur că suntem în rând cu lumea , eu sunt foarte mândră să plătesc drepturi de autor! Contactezi agentul autorului care te întreabă unde montezi piesa, ți se cer detalii despre sală, despre spectatori… L-aș invita și pe Horovitz. Are șaptezci-și-ceva de ani dar umblă, merge prin Europa. A fost de curând la Londra.

Piesa asta e scrisă demult.

Da, în tinerețe. „Coada” se joacă de aproape cincizeci de ani! Pe Broadway s-a jucat nouăsprezece ani! Ție ți-a plăcut piesa, textul?

Da, și spectacolul e bun!

Mulțumesc. Și eu cred tot așa – că e bun.

Foto cu Iarina Demian – Adi Bulboacă, Tudor Chirilă, Facebook Iarina Demian



20
/09
/23

Cezar Antal este absolvent al Universității de Arte "George Enescu" din Iași, Facultatea de Teatru, Secția Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete. A fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, în prezent fiind angajat al Teatrului Odeon din București. A colaborat cu regizori importanți de teatru și film. La Teatrul Metropolis joacă în piesa "Disco Regret", scrisă de Doru Vatavului și regizată de Irisz Kovacs.

17
/09
/23

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropologă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei, eseuri și povestiri în majoritatea revistelor culturale din România și în mai multe volume colective. „Despre memoriile femeii și alți dragoni” este cea de-a treia sa carte și prima de non-ficțiune.

05
/09
/23

În perioada 6 – 10 septembrie, la Brașov, are loc prima ediție a festivalului „CULMEA: Film și educație de mediu“, primul festival de film pe teme de mediu dedicat copiilor și tinerilor, un demers inițiat de Sabina Baciu – director festival, alături de Raluca Bugnar – director artistic și Alexandra Safriuc – selecționer scurtmetraje.

26
/07
/23

O actriță care vorbește despre frică și despre lupta cu ea, despre șoapte timbrate și despre organul ei preferat de gândire: inima, într-un interviu sub formă de alfabet care o deslușește delicat și în profunzime: Antoaneta Cojocaru.