Iarna. Ce nu ne spunem devine gheață și dans
https://www.ziarulmetropolis.ro/iarna-ce-nu-ne-spunem-devine-gheata-si-dans/

Manager al Teatrului Naţional din Cluj şi al festivalului ”Întâlnirile internaţionale de la Cluj”, organizate de TNC, co-fondator (împreună cu Alexandru Dabija şi Marcel Iureş) al primul teatru intependent românesc, Teatrul Act, Distinguished Professor la University of California, autor al mai multor cărţi de teoria teatrului, literatură şi eseistică, regizor al multor zeci de spectacole de teatru, dintre care nu puţine au luat premii importante şi au călătorit în turnee internaţionale. Un nume cu reverberaţii teatrale importante, niciodată liniare, deseori surprinzătoare: Mihai Măniuţiu. Aici, în calitate de regizor al unui spectacol pe care, într-un cuvânt, l-aş numi stupefiant: ”Iarna”.

Un articol de Cristina Enescu|28 Martie 2017

Dacă de regulă îmi doresc să plec de la teatru cu o stare de bine, de frumos sau cel puțin cu perspective în plus, ”Iarna” mi-a prilejuit experiența nouă a unui spectacol care nu mi-a plăcut pentru aceste motive, ci pentru felul în care este transpusă emoțional, atmosferic și vizual povestea celor doi, care de fapt sunt patru.

”Iarna” este o piesă a dramaturgului norvegian Jon Fosse în care se simte aproape epidermic spiritul nordic. Fosse este unul dintre cei mai celebri scriitori norvegieni și în topul dramaturgilor moderni puși în scenă în Europa. În 2010 a câștigat celebrul Premiu Ibsen, un fel de Oscar al teatrului mondial, iar în 2013 a stârnit furori în pariurile pentru Nobelul în literatură (câștigat însă de Alice Munro). I s-au pus în scenă foarte multe producții în numeroase limbi (conform presei britanice, care pe de altă parte l-a declarat ”interminabil de plictisitor”). Nr 83 din Top 100 al geniilor în viață, realizat de The Daily Telegraph. S-a spus despre el că, deși în aparență lipsit de dramatism în textele sale, este creatorului unui nou tip de suspans și tensiune dramatică. Se spune că este un autor greu de jucat, și totuși foarte mulți regizori de teatru au acceptat provocarea, textele sale fiind traduse în peste 40 de limbi.

Tânărul scenograf Adrian Damian a avut o primă întâlnire de destin cu Mihai Măniuțiu în anul IV la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj, unde a studiat actoria. La FTT neexistând secție de scenografie, pe atunci actorul Adrian Damian a lucrat mult la scenografia spectacolelor din facultate, iar ulterior colaborării scenografice cu Măniuțiu, a decis să urmeze masteratul de scenografie al UNATC. În ultimul FNT a avut 4 spectacole, dintre care 2 în regia aceluiași Măniuțiu. Un actor-scenograf care adulmecă și scoate la iveală magia pe scenă, ca și regizorul clujean, și reușește în acest spectacol o scenografie pe cât de simplă pe atât de impresionantă: creativă până la a modifica spectatorului percepția asupra propriului spațiu din sala de teatru, conectând și în același timp separând două alveole de spațiu, timp și lumină. Scena pare un spațiu-perspectivă, alungindu-se la infinit în albul de regat al zăpezilor, dar în același timp este un spațiu sensibil limitat de peretele-văl dintre scenă și sală, de liniile spațiului și ale cuburilor dinăuntrul său, precum și de zăpada cu consistență aparent eternă. Într-un fel aceasta este, poate, ”iarna vrajbei noastre”, iarna eternă, fără primăvară sau peisaj, a singurătăților noastre, a minciunilor, distanțelor și neîmplinilor. Un spațiu limitat dar cu aparență infinită, o închisoare albă din care atât de ușor s-ar putea ieși (uneori doar cu un cuvânt, o mișcare) și atât de greu se iese.

Superba, adânc feminina și proaspăta  Catrinel Dumitrescu și Andi Vasluianu  compun partiturile unui cuplu care se dovedește a fi unul ilicit, el căsătorit și ea amantă. Astfel începe un dans al sufletelor, viselor, corpurilor prin care fiecare încearcă să găsească sensuri și împliniri în relația cu celălalt și, prin ea, în sine. Se găsesc, se regăsesc apoi iar și iar, se pierd unul pe celălalt și cumva și pe sine înșiși, iar ceea ce cuvintele nu vor, nu pot să spună, urechile nu pot să audă iar ochii se ascund să vadă este transpus în limbajul corporal al alter-ego-urilor lor mute și dansante. Diferența de vârstă este insesizabilă, de fapt ar fi și irelevantă, personajele nu au nume, sunt El și Ea, esențe umane, arhetipuri puse într-o situație de viață a oricui. Tânjirea după iubire, nevoia organică de comunicare, de a crea punți între singurătăți, abisurile dintre doi oameni care alunecă pe orbitele unei relații, toate acestea se împletesc în universul alb, lipsit de culori sau contraste, al scenei. Lumina e luminoasă doar prin contrast cu întunericul. Aici, însă, albul e o închisoare.

Andreea Gavriliu (care semnează și coregrafia) și Ștefan Lupu sunt actorii-dansatori care dau trup și mișcare umbrele jungiene ale celor doi iubiți. Ei transpun vizual, în spațiu, sinceritățile și adevărurile incomode care nu se văd dar se simt visceral. Le-am simțit ca pe alter-ego-urile frământate care poartă, invizibil, crucea interioară a tot ceea ce nu se poate spune și arăta în exterior. Prin ei, interiorul se exteriorizează și vedem nevăzutul prin mișcările, zbuciumul, dansul, alintul celor două personaje mute. Mișcări geometrice, zvâcnite, ca bătăile unei inimi tahicardice uneori, alteori letargice, tandre, conținute. Ceea ce nu spunem nu se pierde, ci devine ecou interior, mișcare concentrică în universul lăuntric în care zidurile și nelimitarea se confundă deseori. Albul luminos intersectat de linii și unghiuri, cuburi și zăpadă pufoasă și jocurile de lumini creează o ambianță feerică, anesteziantă.

Iarna” nu îți dă timp să respiri sau să îți verifici telefonul. Dacă trăiești spectacolul cu onestitate, vei constata, cred, că creează într-un fel o senzație de amorțeală, de ne-durere în fața furtunilor interioare, dar în același timp o stranie senzație de libertate: trăiri pe care le credeam sortite închisorii interioare a minții, le vezi eliberate, explodate, puse în mișcare printr-un dans care ar putea foarte bine să nu fie al celor două alter-ego-uri de pe scenă, ci al propriului ”celălalt”. Eu nu sunt doar eul care se vede, ci și celălalt eu, asupra căruia proiectez ceea ce îi este imposibil eului exterior: explozia spațială a sentimentelor, tectonica și fulgerele, ghemuirea și ruptura.

Mihai Măniuțiu spunea despre acest spectacol că ”în teatru, numai ceea ce este intens este și verosimil. (…) Iar fantasticul nu e reversul, ci coagulantul realității din jurul nostru. Actul scenic nu e o oglindire a realității, ci o radiografie metafizică a ei.” Într-adevăr, nu e un spectacol pentru realiști, pentru adepții lui ”what you see is what you get”. E o radiografie de atmosferă, e poetică a mișcării și a tăcerilor, e suflet în mișcare și vorbe în corp. Chiar piesele lui Fosse sunt scrise, am citit, în Nynorsk (New Norwegian), un ”limbaj sintetic”, poetic, nevorbit în viața de zi cu zi.

Chiar dacă nu suferiți de epilepsie (caz în care spectacolul nu vă este recomandat), efectele luminoase stroboscopice sunt amețitoare, fac tabula rasa din ceea ce credeai că vei vedea, din întunericul sălii. Efectul light-design-ului este destul de obositor pentru ochi și creier, dar cu siguranță interesant și inedit.

Pentru mine a fost un spectacol care m-a zgâlțâit din așteptările mele călduțe și molcome, pe care a trebuit să îl las să se așeze înainte de a scrie despre el, care mi-a lăsat nu o impresie sau plăcere cât un gust, o senzație, și despre care închei (referindu-mă atât la text cât și la montarea lui Mihai Măniuțiu) parafrazând ceea ce s-a scris în Marea Britanie (The Independent) despre un alt spectacol de-a lui (Eu sunt Vântul): mă întreb dacă i-am înțeles jocul. În orice caz, o montare îndrăzneață a Teatrului Nottara, o declarație artistică și o provocare, totodată, către spectator de a savura o atmosferă care nu îi lasă un gust dulce. Un spectacol pe care l-aș descrie în cuvintele folosite de Jon Fosse (în interviul acordat Cristinei Modreanu pentru Revista Scena.ro în 2010) pentru a descrie relația sa cu Ibsen, celălalt norvegian celebru, cu care a fost deseori comparat: Admir acest spectacol, dar nu pot spune că îl și iubesc.

Foto: Adi Bulboacă

Iarna
Iarna, de Jon Fosse

EA – Catrinel Dumitrescu / Andrea Gavriliu
EL – Andi Vasluianu / Ştefan Lupu

Muzica: Mihai DobreAna-Teodora Popa
Scenografia: Adrian Damian
Traducerea: Carmen Vioreanu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Sound-design: Vladimir Ivanov
Light-design: Cristian Șimon,Andrei Florea

Muzica: Mihai Dobre, Ana-Teodora Popa
Scenografia: Adrian Damian
Traducerea: Carmen Vioreanu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Sound-design: Vladimir Ivanov
Light-design: Cristian Șimon,Andrei Florea

Muzica: Mihai Dobre, Ana-Teodora Popa
Scenografia: Adrian Damian
Traducerea: Carmen Vioreanu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Sound-design: Vladimir Ivanov
Light-design: Cristian Șimon,Andrei Florea

17
/01
/19

TURISM CULTURAL. Iordania e cu mult mai mult decât deșertul Wadi Rum și Petra, minunea din deșert, binecunoscute de altfel călătorilor români. Vă propunem altceva.

16
/01
/19

Romanul autobiografic „Promisiunea zorilor” de Romain Gary (traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu) a fost publicat la editura Humanitas Fiction, în anul 2018.

16
/01
/19

Editura Litera anunță peste 700 lansări editoriale noi în 2019 și vă propune să notați în agendă cărțile-eveniment peste care nu trebuie să treceți fără a le fi citit anul acesta.

16
/01
/19

Seară specială la Teatrelli, cu intrare liberă: Constantin Bălăceanu-Stolnici și Adrian Majuru invită publicul la o dezbatere care marchează împlinirea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române.

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

15
/01
/19

După cum veți afla de pe această pagină, sunt un băiețel de doi ani, diagnosticat după Crăciun cu neuroblastom* (cancer – cu metastaze multiple). Știu că asta sună un pic înfricoșător, dar câtă vreme există speranțe, rămân încrezător. Iată, am reușit și o rimă, mi se mai întâmplă...

15
/01
/19

Opera Națională București prezintă joi, 17 ianuarie, începând cu ora 18:30 spectacolul „Faust” de Charles Gounod. Regia poartă semnătura lui Alexandru Tocilescu, scenografia a fost creată de Cătălin Ionescu Arbore, coregrafia de către Alexa Mezincescu, iar mișcarea scenic de către Roxana Colceag. Maestru de cor Daniel Jinga. La pupitrul dirijoral se va afla Tiberiu Soare.

14
/01
/19

Spectacolul „Ultima bandă a lui Krapp”, în regia lui Toma Dănilă, după un text de Samuel Beckett, se joacă la Unteatru. În spectacol apare un singur actor: Constantin Cojocaru.

14
/01
/19

„Anul Cărții” se deschide cu o conferință națională dedicată profesioniștilor în comunicare din editurile românești. Programată pe data de joi, 17 ianuarie 2019, începând cu ora 10.00, la Salonul de Carte „Luceafărul” (Bulevardul Unirii nr. 10), conferința își propune să îi reunească pe specialiștii în comunicare din editurile autohtone.

Page 1 of 76912345...102030...Last »