Ilie Gheorghe: Nu mă sperie nimic. Poate doar moartea, pentru că pune capăt acestui tumult…
https://www.ziarulmetropolis.ro/ilie-gheorghe-nu-ma-sperie-nimic-poate-doar-moartea-pentru-ca-pune-capat-acestui-tumult/

S-a născut pe 21 septembrie 1940, la Giubega, şi a murit acum un an, în primăvara lui 2018, la 78 de ani, după ce a creat roluri de o frumuseţe tulburătoare. Ilie Gheorghe rămâne una din acele figuri serene, speciale, un om care trăia teatru, visa teatru…

Un articol de Monica Andronescu|2 iulie 2019

M-am întâlnit cu el cu câțiva ani buni înainte să moară și am stat multe ore de vorbă în sala Studio a Teatrului din Craiova. Avea o plăcere de a povesti cum n-am mai întâlnit la niciun alt actor. Era cel mai bun povestitor pe care l-am auzit vreodată.

„Sunt dintre cei care se laudă că au avut copilărie. Copilăria mea a fost într-o perioadă grea pentru poporul român”, a început Ilie Gheorghe să-mi spună. „M-am născut în ’40, în ’47 am plecat la școală în clasa I, iar acasă mă răsfăța mama cu mii de poezii. Mama mea, la 90 de ani, știe peste 300 de poezii. M-am jucat extraordinar în sărăcia noastră, cum zice Faust: „Aici, în sărăcie, cât belșug, într-o celulă câtă fericire!”. În sărăcia noastră era o lumină, era lumina cuvântului care venea de la mama, era bucuria jocului și bucuria câmpului pe care începeam să-l bat cu picioarele de când ieșeau primele fire de iarbă, alergam kilometri întregi până la cei mai înalți stejari care se găseau în câmpul nostru, știam toate viile, unde sunt strugurii cei mai buni, care se coc mai devreme. Iernile erau fabuloase, cu zăpezi pline, nu trecea niciun Paști să nu mă duc cu Joimariul, să nu strâng ouă. Și recitam frumos. Când mă auzeau femeile, pregăteau batistuțele cu ouă cu trei porți înainte să ajung eu. „Auzi, e băiatul Violetei, vine cu Joimariul”. La zece ani eu mă duceam la secerat, la cules de porumb, adormeam în foile care se despănușau, m-am hrănit cu iarbă, cu pământ, cu soare, cu flori… Toate s-au adunat în celulele mele și din ele pulsează acum, în toate spectacolele mele. În Caliban, am uimit toată Japonia, am jucat 25 de spectacole, veneau la mine și mă întrebau: „De unde acest tumult?”. Copilăria mea este templul în care sufletul meu a dospit și s-a copt. Mama avea poezii, tata avea instrumente muzicale. Tata era un țăran autodidact de o frumusețe rară, dar s-a prăpădit foarte tânăr. Avea trei viori în casa. Trei, nu una. Și eu cânt la vioară. Am făcut școala de învățători și învățătorul trebuia sa învețe să cânte la vioară. Și acum am cele trei viori și sper că unul dintre nepoții mei se va lega de ele. Am fluiere, caval, chitară.

Așa își începea Ilie Gheorghe povestea, ca un poem în proză… Și iată cum a intrat actoria în viața lui…

„Eram învățător în satul Galiceica, comuna Giubega. La mine n-a fost o întâmplare că am ajuns actor. Eu am simțit ca pot să fac lucrul acesta și într-o zi, eram căsătorit, și i-am spus soției:  „Uite, eu mă duc să dau”. „Du-te!”, mi-a spus. „Să-ți ajute Dumnezeu! Eu am să stau învățătoare patru ani de zile aici și te aștept”. Și așa a fost. Am fost 900 de candidați pe 28 de locuri și am intrat al doilea la București. Am fost repartizat la Craiova. De-atunci sunt aici… Mama mea îmi spunea: „Dacă faci un lucru, fă-l cu trăire, fă-l cu simțire, cu bucurie”.

Amintirea mamei este umbrită imediat de tristețea la gândul pierderii tatălui… Povestea e ca un început de roman pe care n-a apucat să-l scrie.

„Tata a murit tânăr, la 38 de ani. S-a îmbolnăvit de o boală necruțătoare, de plămâni, în 1950. Nu se găseau medicamente, noi eram săraci, n-aveam bani să cumpăram atâtea doze de penicilină și, în 6 luni de zile… S-a îmbolnăvit iarna când s-a dus la pădure să taie lemne, a răcit, și în august deja se ridica la stele. A fost un moment uluitor în care el, în ziua în care a venit la Craiova, i-a spus mamei mele: „Scumpa mea” – o mângâia în mii de feluri, mama era tânără, frumoasă, cu șapte ani mai mică decât el, avea 31 de ani – „Scumpa mea, mă duc la Craiova să mă pun la raze, dacă doctorii o să-mi spună că nu mai e nicio scăpare îmi cumpăr pantofii de moarte.” Și am plecat cu mama la o fabrică unde se făcea ulei din semințe de floarea soarelui. Spre seară ne întorceam amândoi cu bidoanele cu ulei de-acolo. Pe drum ne-am întâlnit cu un tânăr: „Te duci acasă, că-ți veni soțul”, i-a zis mamei. „Se înnoi, își luă pantofi noi”. Mama a tras un geamăt atunci cum nu e nici în teatrul antic, un muget interior, ca o vită înjunghiată. Știuse vorba de la tăticu’. Trei luni după aia tăticu’ a încălțat pantofii cei noi. Mama a rămas singură, ne-a crescut pe mine și pe sora mea, ne-a făcut oameni. Și la 90 de ani, mama tot mai recita. Avea o dicție perfectă. Mama ar fi putut să fie profesor universitar la o facultate de teatru…

Îl întreb ce-l bucură cel mai mult… „Că pot să iau în orice situație atitudinea cea mai potrivită. Am această satisfacție, niciodată nu mă sperie nimic. Poate doar moartea, pentru că pune capăt acestui tumult… Pentru mine e o voluptate să știu să rabd. Și răbdarea nu este un supliciu. Dimpotrivă. Știu că la capătul ei am de fiecare dată bucurii. Răbdarea e un fel de penitență conștientă, asumată și mă socotesc foarte puternic. Ciudat. Precum penitența le dă călugărilor această bucurie, ei bine, și pentru un actor poate fi la fel. În teatru sunt milioane de situații în care poți să-ți iei lumea în cap, să urli, să țipi, să strigi… Ei bine, cele patru cuvinte magice, care sintetizează toată înțelepciunea lumii și pe care le-au găsit cei mai mari filosofi ai lumii la porunca unui rege chinez sunt „Și asta va trece…”

Îl întreb dacă mai e teatrul oglinda lumii… „Este. Sigur ca da. Pentru că hidoșenia vremurilor noastre o găsim în multe spectacole. Fundul gol ca virtute îl găsim in piesa de teatru. Crima, ticăloșia, erotismul dincolo de limitele bunului simț și bunului gust le găsim pe scena de teatru.”

Dacă e ceva ce nu poate face pe scenă? Răspunsul e clar și limpede și e rostit deopotrivă în cuvinte și cu ochii lui albaștri, mari, ca un ocean în care te pierzi… „Sunt în stare să înving gravitația. Nu cred că ar fi o situație pe care regizorul să mi-o ceară și eu să n-o pot rezolva. Inclusiv starea de levitație. Să înving gravitația și să mă desprind de sol. N-am încercat, dar n-ar fi exclus odată s-o fac.

Ce e teatrul? „Teatrul? Teatrul este ca o grădină în care te apuci să faci ikebana la scara mai mare. Să aranjezi sufletele, trăirile, să aranjezi conflictele, fericirile, deznădejdile, spaimele, cutremurele. O grădina în care tu, ca actor, încerci ca, prin trăirile tale, totul să capete o voluptate, o potență artistică.

Există o replică ce i-a marcat viața, îmi spune Ilie Gheorghe și începe să recite și să creeze atunci și acolo, pentru mine, unul dintre cele mai emoționante momente de teatru care au existat. Marin Sorescu… „Înainte mai tot timpul mă gândeam la soția mea. Acum, cu cât trec zilele, soția mi se întunecă în minte și mama se luminează, ca la fântânile cu două găleți. Una se scoboară și alta se înalță. Acum nu se înalță decât mama. Întoarcerea. Și clar o văd. Poate că în momentul acesta și ea se gândește tot la mama ei. (…) Eu cred că există o clipă în viața lumii când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, până se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul ăla dacă ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pământul. Dacă aș avea o sticlă goală, aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Și naște-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu.”

03
/07
/17

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franța și greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelență, de tip franțuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

28
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Diplomația română până la Al Doilea Război Mondial a dat câteva nume de rezonanță în lumea europeană. Dacă Nicolae Titulescu e președinte în două sesiuni ale Societății Națiunilor, Grigore Gafencu (1892-1957) s-a făcut cunoscut și respectat în exterior mai ales ca exilat.

22
/06
/17

În februarie 1938, vocea Mariei Tănase răsuna pentru prima dată „pe viu" la Radio România, într-un program de cântece româneşti, la emisiunea „Ora satului". Douăzeci de ani mai târziu, celebră deja, Maria Tănase era invitată din nou la microfonul Radioului, să vorbească despre locul în care s-a născut şi despre cântecele sale. Autorul interviului a rămas anonim, ca şi violonistul care cântă discret în fundal.

13
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul românesc a cunoscut o paletă extrem de variată de persoane. La 1848, revoluționarii s-au refugiat în Franța sau în alte țări europene, preocupați de soarta Principatelor și ducând cu tenacitate o campanie de informare despre români și aspirațiile lor.

12
/06
/17

Avea 15 cărţi publicate când a fost dat afară de la catedra de logică și metafizică, din Universitatea București, pe motiv de pornografie în literatură. Mircea Eliade a plecat în străinătate ca diplomat, iar în 1945, când a fost exclus din diplomația română, numărul cărților publicate ajunsese la 25.

11
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Războaiele, revoluțiile, schimbarea regimului politic influențează mai totdeauna destinul oamenilor. Un absolvent al liceului Sf. Sava ar fi devenit, probabil, un merituos scriitor român, continuând acea serie strălucită manifestată între războaie și străinătatea i-ar fi fost doar loc de vacanță. Înstrăinarea silită avea însă să joace un rol de căpetenie în modelarea celui prea bine cunoscut ca poet, prozator, eseist și traducător de valoare europeană. E vorba de Vintilă Horia (1915-1992), absolvent al Facultății de Drept din București și al celei Catolice de literatură din Paris.

07
/06
/17

Într-o zi de 8 iunie (2007) se stingea din viață, pe un pat de spital, suferind de ciroză, Adrian Pintea. Avea doar 53 de ani, o vârsta la care ar mai fi avut multe de spus în teatru și film. Actorul a plecat din această lume neîmplinindu-și un vis.

06
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Puține sunt domeniile unde românii, în țară sau în străinătate, să nu se fi manifestat deplin, să fi ”făcut dâră” în domeniu ori să ajungă chiar înainte-mergători. Vlaicu Ionescu (1922-2002) a urmat filosofia la București, apoi Conservatorul de muzică și Școala de pictură bisericească a Patriarhiei.

05
/06
/17

Sub acest titlu, „Elogiu satului românesc”, scriitorul, filozoful și diplomatul Lucian Blaga rostea în urmă cu 80 de ani (5 iunie 1937) , în aula Academiei Române, discursul de receptie ca membru al Academiei Române.

29
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În secolul al XVII-lea lumea celor învățați nu era prea numeroasă. Cu atât mai mult ieșea în evidență câte un personaj poliglot, diplomat, cu știința relațiilor sociale. Așa a fost cazul spătarului Nicolae Milescu (1636-1708). Cu studii la Academia întemeiată de domnitorul Vasile Lupu, apoi la Constantinopol și poate la Padova, el dobândește o cultură solidă în sfera istoriei, teologiei, filosofiei, însușindu-și în același timp limbile greacă, slavonă, turcă, arabă.